Considerații omiletice la Duminica a IV-a a Paștelui (B): Cristos, păstorul adevărat

(RV - 22 aprilie 2018) E Ziua Domnului. Liturghia celei de-a patra duminici a Paştelui prezintă în toate cele trei cicluri anuale (A,B,C) imaginea lui Isus, Bunul Păstor (cf. In 10,11-18, Evanghelia zilei). Această imagine simbolică şi realistă a fost dintotdeauna foarte îndrăgită de tradiţia biblică. Dumnezeu se face cunoscut nu numai ca autor al creaţiei, dar şi ca păstor care călăuzeşte poporul în pelerinajul său prin istorie. Astăzi poporul creştin se prezintă ca o turmă umilă care se încredinţează în libertate de conştiinţă lui Cristos şi vede în el păstorul adevărat care îşi dă viaţa pentru turma sa. El a venit pentru ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug (cf. In 10,10). El le cunoaşte, le cheamă pe nume, le conduce, le hrăneşte şi le salvează. Adunaţi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, noi suntem turma pentru care Isus a murit şi a înviat. El conduce şi generaţia noastră prin cuvântul său viu şi ne hrăneşte cu darurile milostivirii sale ca să înviem la o viaţă nouă prin iubirea Duhului Sfânt. Aşadar, „sus inimile!”. „Pământul este plin de îndurarea Domnului; prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile” (cf. Ps 32/33,5-6 Ant. la intrare). „Să-l lăudăm pe Domnul pentru că este bun, veşnică este îndurarea lui” (cf. Ps 117/118,1.29, din psalmul responsorial). „A înviat păstorul cel bun, care şi-a dat viaţa pentru oile sale şi a binevoit să moară pentru turma sa” (Ant. la Împărtăşanie). Cristos „şi-a dat viaţa nu pentru că a fost constrâns, nici nu a fost jertfit împotriva voinţei sale, ci de bunăvoie. Ascultă ceea ce spune: Am putere să-mi dau viaţa şi am putere să o iau din nou (cf. In 10,18). Aşadar, el a mers de bunăvoie spre pătimire, fericit de o aşa de mare lucrare, bucuros de coroana pe care o va primi, mulţumit că îi va mântui pe oameni. El nu s-a ruşinat de cruce, deoarece aducea răscumpărarea lumii întregi. Cel care suferea nu era un om oarecare, ci Dumnezeu făcut om, care mergea să lupte pentru a dobândi răsplata supunerii sale” (Din Catehezele sfântului Ciril de Ierusalim, episcop). Fiul s-a făcut ascultător faţă de Tatăl până la moartea pe cruce, de aceea Dumnezeu nu l-a lăsat să vadă putrezirea, ci l-a înviat din morţi. „El este piatra pe care voi, ziditorii, aţi aruncat-o şi care a devenit piatra din capul unghiului, căci nu există sub cer alt nume dat oamenilor, în care să ne putem mântui” (Fap 4,8-12, prima lectură). Prin urmare, „vedeţi cât de mare este iubirea pe care ne-a dovedit-o nouă Tatăl. El a voit să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem… Acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta Fiul lui Dumnezeu, vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este. (1In 3,1-2, lectura a doua). După această prezentare succintă dar motivată a lecturilor liturgice, încadrez parabola Bunului Păstor în contextul Scripturii şi al artei creştine din primele veacuri.

1. Dumnezeu, păstorul lui Israel
Isus în haină de păstor este o imagine determinantă pentru antichitatea creştină. Creştinii au preluat această figura bucolică a păstorului din realitatea existentă. În societatea şi cultura oraşelor antice, această imagine apărea ca visul unei vieţi simple. Însă, simbolistica păstorului se situează la intersecţia a trei curente artistico-religioase: cel iudaic, cel grecesc şi cel roman. Totuşi, creştinismul a reuşit îndată să reinterpreteze acea imagine în baza Scripturii. Referindu-se la experienţa exodului psalmistul biblic cântă milostivirea lui Dumnezeu care „a scos poporul său ca pe nişte oi şi i-a călăuzit ca pe o turmă prin pustiu. I-a dus în siguranţă şi ei nu s-au temut, iar pe duşmanii lor i-a acoperit marea” (Ps 77/78,52-53). Psalmistului îi face ecou profetul Isaia: „Ca un păstor îşi va paşte turma: cu braţul lui va aduna mieii şi-i va ridica la pieptul său, iar pe cele care alăptează le va conduce cu grijă” (Is 40,11). Apoi, după exilul istoric babilonian, Dumnezeu călăuzeşte poporul ales la izvoarele de apă, căci „nu vor flămânzi şi nu vor înseta; nu-i va lovi dogoarea şi nici soarele, pentru că cel care se îndură de ei îi călăuzeşte şi-i conduce la izvoare de apă” (Is 49,10) şi îi adună pe cei dispersaţi. Oracolul Domnului Dumnezeu, al celui care-i adună pe cei risipiţi ai lui Israél: „Îi voi aduna la el, pe lângă cei adunaţi deja” (Is 56,8). Dumnezeu rămâne păstorul iar cei care merg în urma lui nu au nimic de ce să se teamă, cum cântă în altă parte psalmistul: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic; el mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul. Mă călăuzeşte pe cărări drepte de dragul numelui său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă mângâie. Tu pregăteşti masă pentru mine în faţa asupritorilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu e plin de se revarsă. Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele” (Ps 22/23).

2. Profeţii denunţă păstorii lui Israel
Dumnezeu însă, foarte adesea, pentru a conduce poporul său, nu intervine direct, ci prin persoane cărora le încredinţează conducerea turmei. Astfel sunt Moise şi Aron, Iosue, judecătorii şi apoi regii dintre care cel mai cunoscut este David. Însă nu totdeauna aceşti păstori vicari s-au arătat la înălţimea sarcinii încredinţate de Dumnezeu. De fapt, adesea, în loc să se îngrijească de turmă, s-au păstorit pe ei înşişi. Tot capitolul 34 al cărţii profetului Ezechiel este un denunţ împotriva păstorilor lui Israel. „Fiul omului, profeţeşte şi spune-le păstorilor: aşa spune Domnul Dumnezeu: «Vai de păstorii lui Israél care se păstoresc pe ei înşişi! Oare păstorii nu ar trebui să păstorească turma? Voi mâncaţi grăsimea, vă îmbrăcaţi cu lâna şi o înjunghiaţi pe cea grasă, dar nu păstoriţi turma. Pe cele slabe nu le întăriţi, pe cea bolnavă nu o vindecaţi, pe cea rănită nu o bandajaţi, pe cea rătăcită nu o aduceţi înapoi, pe cea pierdută nu o căutaţi, ci le stăpâniţi cu forţă şi cu brutalitate. S-au împrăştiat, pentru că nu era păstor. Au devenit hrană pentru toate animalele câmpului şi s-au împrăştiat. Turma mea s-a rătăcit pe toţi munţii şi pe toate colinele înalte; s-a împrăştiat turma mea pe toată faţa pământului şi nu este cine să o caute şi nici cine să o observe». De aceea, păstorilor, ascultaţi cuvântul Domnului! «Viu sunt eu – oracolul Domnului Dumnezeu – într-adevăr, pentru că turma mea a devenit pradă, a devenit turma mea hrană pentru toate animalele câmpului, din cauză că nu mai sunt păstori; deoarece păstorii mei nu caută turma mea, ci păstorii se păstoresc pe ei înşişi şi nu păstoresc turma mea» (Ez 34,1-9). La fel denunţă şi profetul Ieremia în capitolul 23 al cărţii sale

3. Dumnezeu promite un Mesia-Păstor
Dar Dumnezeu nu rămâne spectator al acestei situaţii dureroase a poporului său. El intervine, mustră şi pedepseşte păstorii indolenţi. Mai mult, Dumnezeu reia personal conducerea turmei şi, mai presus de toate, promite un nou păstor, un uns al său, pe Mesia, noul David: „Voi stabili peste ele un singur păstor, care le va păstori, pe slujitorul meu Davíd. El le va păstori şi va deveni păstor pentru ele. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, iar slujitorul meu Davíd, căpetenie în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit” (Ier 34,23-24). Aşteptarea lui Israel este foarte clară şi bine definită. Poporul aştepta un Mesia-Păstor care în loc să se păstorească pe el însuşi, ia apărarea oilor şi la păstoreşte cu blândeţe. În acest context, Isus se prezintă poporului ca păstorul aşteptat şi unicul adevărat păstor care îşi dă viaţa pentru oile sale. Isus, bunul păstor, este acela care se oferă spontan pe sine însuşi din iubire faţă de ai săi, pentru ca ei să cunoască iubirea Tatălui (cf. In 14,20; 15,10). El se identifică cu slujitorul lui Dumnezeu care salvează oile împrăştiate prin jertfa sa: „Noi toţi rătăceam ca oile, fiecare avea propriul drum în faţă. Domnul a făcut să cadă asupra lui păcatele noastre, ale tuturor. Chinuit şi umilit, el nu şi-a deschis gura; ca un miel dus la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund, nu şi-a deschis gura. A fost luat cu violenţă şi judecat; cât despre generaţia lui, cine se gândeşte? A fost şters de pe pământul celor vii, pentru nelegiuirea poporului meu a fost lovit. Mormântul lui a fost cu cei nelegiuiţi, cu cel bogat a fost în moartea lui, deşi nu făcuse nicio violenţă şi nu fusese înşelăciune în gura lui. Domnului i-a plăcut să-l zdrobească prin suferinţă; când sufletul şi-l va pune ca jertfă pentru vinovăţie, va vedea o descendenţă care-şi va lungi zilele şi dorinţa Domnului, prin mâna lui, va avea succes. Din truda sufletului său va vedea şi va fi satisfăcut în cunoaşterea lui; slujitorul meu cel drept îi va îndreptăţi pe mulţi şi va lua asupra sa păcatele lor. De aceea, îi voi face parte cu cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, pentru că şi-a dat sufletul la moarte şi a fost numărat împreună cu cei nelegiuiţi. Dar el purta păcatul multora şi mijlocea pentru cei nelegiuiţi” (Is 53,6-12). Tocmai datorită acestei iubiri nelimitate, oile recunosc în el pe Mesia, păstorul promis de Dumnezeu şi îl urmează.

4. Isus, Păstorul adevărat
În peisajul tipic palestinian, Isus se dezvăluie ca „păstorul cel bun”, sau „adevăratul păstor” care întruneşte desăvârşit calităţile păstorului. Evanghelia zilei (In 10,11-18) cuprinde partea conclusivă a unui lung discurs despre Isus bunul păstor (In 10,1-18). In trei parabole scurte sunt prezentate în contrast două personaje: păstorul şi hoţul, păstorul şi străinul, păstorul şi mercenarul (cel plătit). Este pusă astfel în evidenţă imaginea adevăratului păstor. Sintagma „Eu sunt” este o formulă tipică prin care Isus se identifică cu realitatea exprimată de numele predicativ care urmează: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6); „Eu sunt viţa adevărată” (In 13,1); „Eu sunt pâinea vie coborâtă din cer” (In 6,31). Expresia „Eu sunt” este o revelaţie „a persoanei” şi „a activităţii” persoanei. Isus este bunul păstor pentru că desfăşoară permanent această misiune de dăruire şi de salvare pentru turma sa. Să fie clar pentru toţi că viaţa nu se naşte din moarte, ci dintr-o dăruire până la moarte care redevine viaţă şi comuniune de viaţă. În altă parte, Isus explică asta folosind imaginea bobului de grâu care moare şi aduce rod (In 12,24). Sunt cuvinte de o importanţă vitală pentru a înţelege cu ce conştiinţă Isus a înfruntat moartea şi ce sens a dat sacrificiului său. Învierea vine din dăruirea până la capăt pentru mântuirea noastră. Şi astăzi Cristos înviat este pentru fiecare dintre noi păstorul care salvează. Să-l ascultăm şi să-l urmăm. El stabileşte cu fiecare o relaţie personalizată de cunoaştere şi iubire într-o profundă experienţă de viaţă. În acel timp, Isus a spus: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale. Cel plătit nu este păstor, căci oile nu-i aparţin. Dacă vede lupul venind, el lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le risipeşte. Cel plătit fuge, pentru că nu-l interesează decât plata şi nu-i pasă de oi. Eu sunt păstorul cel bun; eu cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine, precum mă cunoaşte Tatăl şi eu cunosc pe Tatăl. Eu îmi dau viaţa pentru oile mele. Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta glasul meu: va fi o singură turmă şi un singur păstor. Tatăl mă iubeşte, pentru că eu îmi dau viaţa şi o voi primi din nou. Nimeni nu mi-o poate lua; o dau de la mine însumi. Eu am putere să o dau şi putere am să o iau din nou. Aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl meu” (In 10,11-18, Evanghelia zilei).

5. Imaginea lui Cristos, Bunul Păstor
Biserica a preluat timpuriu imaginea lui Isus Bun Păstor, ca o expresie a experienţei de credinţă pe care o trăia comunitatea creştină de la începuturi. Dovadă elocventă este apariţia acestui subiect în prima iconografie creştină legată de catacombele construite la Roma între sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui de-al treilea, odată cu pontificatul papei Zefirin (199-217). Acesta a încredinţat diaconului Calist, care va deveni papă (217-222), administraţia cimitirului de pe Via Appia, unde vor fi înmormântaţi papii din secolul al treilea. Printre simbolurile creştine cele mai importante din catacombele romane se află cel al Bunului Păstor care, cu oaia pe umeri, îl reprezintă pe Cristos mântuitor şi sufletul pe care l-a salvat. Semnificaţia este explicată în Evanghelie. Isus este păstorul şi toţi discipolii săi din toate timpurile sunt oile sale. El le cunoaşte pe toate şi pe fiecare pe nume. În imagine se vede păstorul care ia pe umeri oaia rătăcită. Această imagine face aluzie şi la plecarea din această lume. De aceea, ea se găseşte adesea în frescele de pe pereţi şi în reliefurile sarcofagelor, fiind gravată pe morminte. De exemplu, în galeriile catacombelor „Santa Priscilla” de pe Via Salaria, imaginea este alcătuită din doi arbori în vârful cărora sunt cuibăriţi doi porumbei care ţin în cioc ramuri de măslin. În centrul picturii se află păstorul care are la picioare două oi iar pe a treia o ţine pe umeri. Pictura este simetrică: doi arbori stilizaţi, doi porumbei, doi berbeci iar în poziţie centrală păstorul cu oaia pe umeri, ca personificare a lui Cristos, Mântuitorul în mijlocul credincioşilor. Creştinii au recunoscut în Cristos păstorul adevărat care îi conduce prin văile întunecoase ale vieţii; păstorul care a străbătut personal valea întunecată a morţii; păstorul care cunoaşte bine drumul ce traversează noaptea morţii şi care nu ne părăseşte nici chiar în ultima solitudine, scoţându-ne afară din acea vale spre păşunile verzi ale vieţii, „în locul de răcorire, de lumină şi de pace” (Canonul Roman). Clement din Alexandria, un mare teolog creştin (+215/216) a exprimat în versuri această încredere în rolul ghidului. Compoziţia lui Clement ne face să percepem ceva din această speranţă şi din acest optimism al Bisericii primare, adesea în suferinţe şi persecuţii: „Condu, o, păstorule sfânt, oile tale spirituale: condu, o rege, copiii tăi nevătămaţi. Urmele lui Cristos sunt cărarea spre cer” (Pedagogul III,101,5 şi 30). Fireşte, auzind acestea, creştinilor le venea în minte atât parabola păstorului care merge după oaia rătăcită şi, găsind-o, o ia pe umeri şi o poartă acasă (cf. Lc 15,1-7, parabola oii regăsite), cât şi discursul despre bunul păstor care îşi dă viaţa pentru oile sale (cf. In 10,1-18, parabola păstorului). În scrierile Părinţilor Bisericii, aceste două elemente s-au contopit: păstorul care porneşte la drum în căutarea oii pierdute este însuşi Cuvântul veşnic, iar oaia pe care o pune pe umeri şi o poartă acasă cu grijă este omenirea, este natura umană pe care el a asumat-o. În întruparea sa şi în crucea sa Cristos poartă acasă oaia rătăcită - umanitatea – mă poartă şi pe mine. Cuvântul făcându-se trup este adevăratul „purtător al oii” – Păstorul care vine după noi, ne caută între spinii şi pustiurile vieţii. Purtaţi de El, ajungem acasă. Şi-a dat viaţa pentru noi. El însuşi este viaţa.

6. Rugăciunea cu Cristos
Psalmii biblici au devenit rugăciunea Bisericii. Sfântul Augustin învaţă că în psalmi Cristos se roagă pentru noi, se roagă în noi, este rugat de noi. Cristos se roagă deopotrivă în calitate de cap şi de trup. Se roagă în calitate de „cap” (păstor), ca acela care ne uneşte într-un subiect comun şi ne primeşte pe toţi în el. Se roagă în calitate de „trup”, ceea ce înseamnă că lupta noastră a tuturor, glasurile noastre personale, suferinţa şi speranţa sunt prezente în el. Să recunoaştem glasurile noastre în Cristos şi glasul lui Cristos în noi! E glasul Bunului Păstor. Deci, suntem rugători în mod nou în comuniune cu Cristos înviat din morţi. Prezentul suferinţei noastre poartă în sine deja darul ascultării rugăciunii şi al învierii cu Cristos: „Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui! Mai bine este să-ţi cauţi refugiu la Domnul decât să te încrezi în oameni. Mai bine este să-ţi cauţi refugiu la Domnul decât să te încrezi în cei puternici. Te laud pentru că mi-ai răspuns şi ai fost mântuirea mea. Piatra pe care au dispreţuit-o zidarii a ajuns în capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri” (Ps 117/118, 1.8-9.21-23.28-29, din psalmul responsorial).

7. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte-ne spre bucuriile cereşti, pentru ca şi umila turmă a credincioşilor să ajungă acolo unde a intrat Cristos, bunul păstor, mergând biruitor înaintea ei. Cristos a înviat!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 21 aprilie 2018)