Reflecțiile papei Francisc în fața lui Cristos cel înviat: Să lăsăm ca tăcerile noastre să fie învinse de vestea Învierii

RV 01 apr 2018. La Veghea pascală, prezidată în bazilica San Pietro cu botezul a opt catehumeni, Sfântul Părinte a evidențiat la predică un detaliu semnificativ: această celebrare începe afară, cufundați în întunericul nopții și în frigul neobișnuit pentru această perioadă. De aceea, cei care participă la celebrarea învierii simt, într-o oarecare măsură, povara tăcerii în fața morții Domnului, o tăcere în care ne putem recunoaște și care coboară adânc în inima discipolului rămas fără cuvinte în fața crucii. Tocmai tăcerea discipolilor, a celor de atunci și a celor de astăzi, ne pune pe gânduri.

Papa Francisc: «Sunt ceasurile discipolului amuţit în faţa durerii generate de moartea lui Isus: ce să spunem în faţa acestei realităţi? Discipolul rămas fără cuvinte conştientizând propriile reacţii în timpul momentelor cruciale ale vieţii Domnului: în faţa nedreptăţii care l-a condamnat pe Învăţătorul lor, discipolii au făcut tăcere; în faţa calomniilor şi a mărturiei false îndurate de Învăţător, discipolii au tăcut. În timpul ceasurilor dificile şi dureroase ale pătimirii, discipolii au experimentat în mod dramatic incapacitatea lor de a risca şi de a vorbi în favoarea Învăţătorului; mai mult, l-au renegat, s-au ascuns, au fugit, au fost liniştiţi (cf. In 18,25-27). Este noaptea tăcerii discipolului care se simte blocat şi paralizat, fără a şti unde să meargă în faţa atâtor situaţii dureroase care-l asupresc şi-l înconjoară. Este discipolul de astăzi, amuţit în faţa unei realităţi care i se impune făcându-l să simtă şi, ceea ce este mai rău, să creadă că nu se poate face nimic pentru a învinge atâtea nedreptăţi pe care le trăiesc în trupul lor atâţia fraţi ai noştri».

Pontiful a trasat mai departe starea ”discipolului năucit” din orice timp, cufundat într-o rutină zdrobitoare care-i răpește amintirile, reduce la tăcere speranţa şi îl obişnuieşte cu gândul că ”mereu s-a făcut aşa”. Dar dacă discipolii rămân fără cuvinte, cine va vorbi?

Papa Francisc: «În mijlocul tăcerilor noastre, când tăcem de o manieră atât de asupritoare, încep să strige pietrele (cf. Lc 19,40) ca să facă loc celei mai mari veşti pe care istoria a putut s-o aibă vreodată în sine: ”Nu este aici. A înviat” (Mt 28,6). Piatra de la mormânt a strigat şi prin strigătul ei a vestit tuturor o nouă cale. Creaţia a fost prima care a devenit ecou al biruinței vieţii asupra tuturor realităţilor care încearcă să reducă la tăcere şi să sufoce bucuria Evangheliei. Cea dintâi care a tresăltat a fost piatra de la mormânt, în modul ei, a intonat o cântare de laudă şi de entuziasm, de bucurie şi de speranţă la care toţi suntem invitaţi să participăm».

După cum în zilele pătimirii și morții Domnului, l-am contemplat împreună cu femeile ”pe Cel pe care l-au străpuns” (In 19,37; cf. Zah 12,10), acum, împreună cu aceleași femei, suntem chemați să contemplăm mormântul gol și să ascultăm cuvintele îngerului: ”Nu vă temeți! A înviat!” (Mt 28,5-6). Deși le-am auzit de atâtea ori, aceste cuvinte ”vor să ajungă la convingerile şi certitudinile noastre cele mai profunde, la felul nostru de a judeca şi de a înfrunta evenimentele de fiecare zi, mai ales modul nostru de a ne raporta la ceilalți. Mormântul gol vrea să provoace, să pună în mișcare, să ridice întrebări, dar mai ales să ne încurajeze să credem şi să avem încredere că Dumnezeu ”se întâmplă”, este prezent în orice situaţie, în orice persoană şi că lumina sa poate să ajungă în colţurile cele mai imprevizibile şi mai închise ale existenţei”. Domnul ”a înviat din moarte, a înviat din locul în care nimeni nu se aştepta la nimic şi ne aşteaptă – aşa cum aşteptau femeile – pentru a ne face părtaşi de lucrarea sa de mântuire. Acesta este fundamentul şi forţa pe care le avem fiind creştini pentru a trăi viaţa şi energia noastră, inteligenţa, afecțiunea şi voinţa în a căuta şi în special în a genera drumuri de demnitate. Nu este aici… A înviat! Este vestea care susţine speranţa noastră şi o schimbă în gesturi concrete de caritate. Câtă nevoie avem să lăsăm ca fragilitatea noastră să fie unsă cu această experienţă! Câtă nevoie avem să fie reînnoită credinţa noastră, ca orizonturile noastre reduse să fie puse în discuţie şi reînnoite de această veste! El a înviat şi odată cu El învie speranţa noastră creativă pentru a înfrunta problemele actuale, pentru ca să ştim că nu suntem singuri”.

Papa Francisc: «A celebra Paştele înseamnă a lăsa ca Isus să învingă acea atitudine laşă care de atâtea ori ne asediază şi încearcă să înmormânteze orice tip de speranţă. Piatra de la mormânt și-a făcut partea sa, femeile și-au făcut partea lor, acum invitaţia este adresată încă o dată vouă şi mie: invitaţia de a întrerupe obișnuințele repetitive, de a reînnoi viaţa, alegerile noastre şi existenţa noastră. O invitaţie care ne este adresată acolo unde ne aflăm, în ceea ce facem şi ceea ce suntem, fiecare cu ”nivelul său de putere”. Vrem să participăm la această veste de viaţă sau vom rămâne muţi în faţa evenimentelor? Nu este aici, a înviat! Şi te aşteaptă în Galileea, te invită să te întorci la timpul şi la locul primei iubiri, pentru a-ţi spune: „Nu-ţi fie frică, urmează-mă!”»

În Duminica învierii, cu Sf. Liturghie celebrată în fața bazilicii vaticane, papa Francisc a revenit cu o nouă reflecție asupra veștii celei mari a învierii Domnului. La scurta sa omilie, pontiful a scos în evidență trei aspecte: vestirea Învierii Domnului, graba cu care femeile aleargă să ducă această veste și surpriza acestei vești.

Papa Francisc: «Domnul a înviat. Acea veste care din primele timpuri ale creştinilor mergea din gură în gură; acesta era salutul: Domnul a înviat. Şi femeile, care au mers ca să ungă trupul Domnului, s-au aflat în faţa unei surprize. Surpriza… Veştile lui Dumnezeu sunt întotdeauna surprize, pentru că Dumnezeul nostru este Dumnezeul surprizelor. (...) Dumnezeu nu ştie să dea o veste fără să ne surprindă. Şi surpriza este ceea ce îţi înduioşează inima, ceea ce te atinge chiar acolo, unde tu nu te aştepţi. Ca s-o spunem un pic cu limbajul tinerilor: surpriza este o lovitură sub centură; tu nu te aştepţi. Şi el merge şi te înduioşează».

În același timp, este importantă pentru noi graba cu care femeile răspândesc această veste. ”Surprizele, veştile bune, se dau întotdeauna în acest fel: în grabă. În Evanghelie este unul care îşi ia un pic de timp; nu vrea să rişte. Însă Domnul e bun, îl aşteaptă cu iubire, este Toma. „Eu voi crede când voi vedea rănile”, spune el. Şi Domnul are răbdare faţă de cei care nu merg aşa în grabă”. În fine, al treilea lucru scos în evidență de papa la omilie este mai degrabă o întrebare personală:

Papa Francisc: « Şi eu? Am eu inima deschisă la surprizele lui Dumnezeu, sunt capabil să merg în grabă sau mereu cu acea melodie lentă: ”Dar, mâine voi vedea, mâine, mâine?” Ce-mi spune mie surpriza? Ioan şi Petru au alergat la mormânt. Despre Ioan ne spune evanghelia: ”A crezut”. Şi Petru ”a crezut”, dar în modul său, cu credinţa un pic pătrunsă de remuşcarea că l-a renegat pe Domnul. Vestea făcută surpriză, alergarea, mersul în grabă şi întrebarea: Şi eu, astăzi, la acest Paşte 2018, eu ce fac, tu, ce faci?»

(rv - A. Dancă)