(RV 4 martie 2018) E Ziua Domnului. Persistă încă ecoul chemării lui Isus de la începutul Postului Mare: „Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. Rămâne bine întipărit în inimile noastre şi îndemnul insistent al apostolului Paul: „Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!... Iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii” (cf. 2Cor 5,20; 6,2). Drumul de pregătire la sărbătoarea Paştelui este luminat de cuvântul lui Dumnezeu care ne propune un program de viaţă bazat pe rugăciune sinceră, solidaritate fraternă şi sobrietate personală.
1. Conversi ad Dominum
La începutul sfintei Liturghiei ne îndreptăm privirea spre Dumnezeu cu o rugăciune
din cartea Psalmilor: „Ochii mei sunt pururea spre Domnul, căci el scoate din laţ
picioarele mele. Întoarce-te spre mine şi arată-ţi îndurarea, căci sunt singur şi
nefericit” (Ps 24/25,15-16). Credinciosul cere sprijin de la Dumnezeu pentru ca vrăjmaşii
să nu triumfe asupra lui. Neliniştit lăuntric de un păcat mare săvârşit în tinereţe,
psalmistul e străbătut de un fior de căinţă alternat cu bucuria iertării lui Dumnezeu.
În schimbul delicat de priviri dintre rugător şi Dumnezeu pulsează suflul evangheliei:
„Ochii mei sunt pururea spre Domnul… Eliberează de nelinişte inima mea, scoate-mă
din necazurile mele! Priveşte la umilirea şi la chinul meu şi iartă-mi toate păcatele!”
(vv.15.17.18).
2. Decalogul: o cale a vieţii
Dumnezeu răspunde la cererile noastre în acest „timp favorabil”, reamintind că ne-a
dăruit poruncile sale (Ex 20,1-17 prima lectură) pentru ca păzindu-le să trăim în
libertate. Poporul lui Israel primeşte propria lege în timpul călătoriei prin pustiu
spre Ţara Făgăduinţei, după eliberarea din sclavia Egiptului. Decalogul este o cale
a vieţii: „Iată, pun astăzi înaintea ta viaţa şi binele, moartea şi răul” (Dt 30,15).
Această propunere ne priveşte îndeaproape pe toţi: „Dacă veţi asculta glasul meu şi
dacă veţi păzi legământul meu veţi fi partea mea dintre toate popoarele” (cf. Ex,19,5).
Oferta ne priveşte pe fiecare: „Dacă îl iubeşti pe Dumnezeul tău, dacă umbli pe căile
lui, dacă păzeşti poruncile lui, legile lui şi rânduielile lui, vei trăi şi te vei
înmulţi” (Dt 30,16). Dumnezeu şi-a manifestat dorinţa de a fi aproape de oameni şi
s-a obligat la aceasta făcând un legământ. Revelaţia „celor zece cuvinte” este dăruită
după ce poporul a răspuns printr-un angajament: „Tot ceea ce a spus Domnul vom face
şi vom asculta” (Ex 24, 7).
3. Decalogul: o cale a libertăţii
Dumnezeu i-a dat lui Israel legea sa după eliberarea din sclavia Egiptului. Decalogul
face parte din darul libertăţii. Un popor subjugat nu are legea sa proprie, ci trăieşte
sub legea dominatorului. Primind propria lege, Israelul devine un popor liber. Decalogul
este carta libertăţii sale. Dovada fidelităţii faţă de Dumnezeu este împlinirea voinţei
sale. De aceea, Israelul nu a considerat niciodată legea ca un jug împovărător, ci
ca un dar, un privilegiu, un motiv de recunoştinţă faţă de Dumnezeu care l-a scos
din robie. La întrebarea pentru ce Dumnezeu impune o lege, poporul biblic răspunde
că Dumnezeu nu o face ca să-şi apere propriile interese şi privilegii, nici ca să-şi
afirme dreptul de posesie şi să pretindă supunere. Credinciosul biblic este convins
că Dumnezeu îi face cunoscută legea pentru ca prin ea să indice poporului drumul vieţii
în libertate. Şi sub acest aspect Decalogul nu este doar un act de autoritate, dar
mai presus de toate este un semn de bunătate. În acest sens pot fi înţelese adevăratele
motive care îl fac pe omul credincios să observe legea. Nu sunt motivele impuse din
exterior, ci raţiunile profunde capabile să-l mişte pe om din interior. În mod special,
trezindu-i recunoştinţa.
4. Decalogul: armonie şi fraternitate
Oamenii înţeleg poruncile lui Dumnezeu ca interdicţii arbitrare şi îngrădiri ale libertăţii.
În realitate, sunt zece reguli de viaţă oferite pentru a trăi în armonie cu Dumnezeu
şi cu semenii noştri. Prin porunci Dumnezeu îşi manifestă iubirea şi grija paternă
faţă de oameni. Dacă viaţa este un drum, atunci poruncile sunt ca stâlpii de protecţie
instalaţi la marginea străzii pentru ca trecătorii să nu cadă în prăpastie. Poruncile
lui Dumnezeu sunt ca farurile ce luminează drumul pe timp de noapte. Relativ la legea
lui Dumnezeu se pot face cel puţin trei observaţii importante. Mai întâi, Dumnezeu
nu este interesat doar ca oamenii să-l onoreze prin cult şi rituri. Din cele zece
porunci reiese că Dumnezeu se interesează de viaţa cotidiană a omului şi de relaţiile
lui în comunitate. Doar trei din cele zece porunci îl privesc direct pe Dumnezeu,
celelalte şapte privesc relaţiile dintre oameni, îndatoririle şi drepturile lor. În
al doilea rând, Dumnezeu scrutează inima omului. Legea sa priveşte omul întreg. Cuvintele
şi faptele omului trebuie să fie sincere ca dovadă a fidelităţii inimii. În fine,
legea este gestul salvator şi eliberator al lui Dumnezeu. Nu este jugul impus de un
tiran care ţine să-i strunească pe supuşi ca să nu se răzvrătească. Fireşte, prin
lege Dumnezeu îşi manifestă voinţa de Stăpân al universului dar în acelaşi timp iubeşte
cu predilecţie poporul său, îl ajută şi îl eliberează.
3. Cântarea legii Domnului
Când Dumnezeu dă legea sa, primele cuvinte nu sunt: „Eu sunt Stăpânul universului”
ci „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei”
(Ex 20,2). Această remarcă merită să fie aprofundată în lumina psalmului (Ps 18/19,8.9.10.11)
prin care se răspunde la lectura din cartea Exodului. Compoziţia poetică îmbină două
idei care sunt independente doar în aparenţă. În prima parte, poetul îl preamăreşte
pe creatorul soarelui iar în cea de-a doua cântă legea divină şi, mai pe larg, cuvântul
revelat. Unitatea dintre ele este realizată de simbolismul solar. Dumnezeu luminează
universul cu strălucirea soarelui şi pe om cu făclia cuvântului şi a legii. Aşa cum
soarele răspândeşte lumina fizică la orizont, la fel legea lui Dumnezeu este făclia
care luminează firmamentul spiritual al omului. Poetul biblic nu contemplă natura
în mod romantic. El ştie că natura cu ordinea ei armonioasă conţine un mesaj divin
pe care mintea omenească încearcă să-l descifreze: „Cerurile vorbesc despre slava
lui Dumnezeu şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale” (Ps 18/19,1). Noaptea
şi ziua sunt reprezentate ca santinele cosmice care transmit de la o staţie la alta
„vestea bună” şi înţelegerea mesajului divin. Poetul nu poate vorbi despre mişcarea
aştrilor pe firmamentul cerului fără să rămână uimit de măreţia mult mai minunată
a revelaţiei legii divine. Există în univers o muzică teologică, o veste de lumină
şi de bucurie care îi pregăteşte pe oameni ca să capteze muzica şi evanghelia ce vin
din cuvântul şi legea lui Dumnezeu. Prima este o voce silenţioasă ce străbate tot
pământul. Cea de-a doua este una răsunătoare, clară şi directă. Cântă psalmistul:
Legea Domnului este desăvârşită, înviorează sufletul; este fidelă şi înţeleaptă, luminoasă
şi curată, adevărată şi sfântă, mai de dorit decât aurul, mai dulce decât mierea şi
decât fagurele proaspăt. Această lege luminează ochii spiritului. Sfântul Ieronim
comentează: „Bucuria noastră să fie meditarea legii Domnului zi şi noapte” (Epistola
XXX).
4. Desăvârşirea legii
Isus a reluat cele zece porunci şi le-a desăvârşit, arătând prin cuvinte şi prin viaţa
sa că ele trebuie trăite în lumina poruncii iubirii. Tânărului care îl întreabă “Învăţătorule,
ce lucru bun trebuie să fac ca să am viaţa veşnică?”, Isus îi răspunde că „singurul
Bun” demn de iubire şi izvorul oricărui bine este Dumnezeu. Apoi îi spune: “Dacă vrei
să intri în viaţă, păzeşte poruncile”. În continuare Isus îi citează interlocutorului
său normele care privesc iubirea aproapelui: “Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter,
să nu furi, să nu dai mărturie falsă, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. La sfârşit,
Isus rezumă aceste porunci într-o formulare pozitivă: “Să-l iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi” (cf. Mt 19, 16-19). Isus nu desfiinţează legea, ci o desăvârşeşte.
Urmarea lui Cristos cuprinde împlinirea poruncilor. Suntem invitaţi să regăsim în
persoana Învăţătorului nostru împlinirea desăvârşită a legii. Isus a reluat cele zece
porunci şi a pus în lumină toate cerinţele lor. Cunoaştem „cele zece porunci” ale
lui Dumnezeu aşa cum sunt formulate în catehismul mic. Cu ani în urmă ele erau recitate
de întreaga adunare a credincioşilor în cadrul rugăciunilor de pregătire la sfânta
Liturghie duminicală, înainte de ieşirea preotului la altar. Pe lângă importanţa instructivă,
recitarea poruncilor căpătă forma de reînnoire a legământului, ca răspuns al omului
la darul legii Domnului.
5. Cristos, legea şi templul
Pentru creştini legea vieţii în libertate consistă în modul nou de a trăi poruncile
lui Dumnezeu. Viaţa creştină înseamnă trăirea în Duhul lui Cristos mort şi înviat.
Legea creştinului este urmarea lui Isus, şi în mod precis urmarea lui Isus Cristos
răstignit, „scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, dar pentru cei chemaţi
[…] Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1,23-24).
Legământul lui Dumnezeu bazat pe „cele zece cuvinte” se realizează în Isus. Cristos
este templul nefăcut de mâini de om şi locul întâlnirii definitive cu prezenţa lui
Dumnezeu. Ascultând Evanghelia duminicală (In 2,13-25), rămânem impresionaţi de gestul
ferm şi polemic al lui Isus care alungă vânzătorii din templu. Cristos arde de zelul
pentru casa Domnului, care din loc de rugăciune devenise un târg de animale şi de
schimb de bani: „Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toţi din templu, la fel
ca şi oile şi boii; a împrăştiat monedele schimbătorilor de bani şi a răsturnat mesele”
(In 2,15). Această acţiune surprinzătoare nu vrea să însemne doar că practicile de
cult trebuie să se desfăşoare cu demnitate, adică nu cu forfotă şi larmă de târg,
dar în tăcere şi reculegere. Ar fi prea puţin. Zelul pentru templu, care-l face pe
Isus să strige „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie!”, înseamnă mult mai
mult.
6. Purificarea cultului la templu
Gestul polemic al lui Isus este pe linia profeţilor care au criticat cultul practicat
la templu. Isus nu a desfiinţat cultul, ci l-a purificat şi l-a readus la adevărata
lui semnificaţie. Isus nu este promotorul unei religii fără cult. Pe urmele profeţilor
de demult, Isus a restabilit cultul cu cele două trăsături inseparabile. Cultul are
o dimensiune religioasă ce priveşte raportul cu Dumnezeu: cinstirea şi închinarea
sinceră şi smerită. Nedespărţită de aceasta este dimensiunea politică a cultului care
priveşte relaţiile dintre oameni, adică practicarea dreptăţii faţă de săraci şi nevoiaşi.
Cât priveşte aspectul religios al cultului notăm că păcatul se poate strecura şi în
viaţa de credinţă când credinţa este separată de viaţă. Se ajunge la aceasta dacă
se cedează ispitei mereu prezente de a reduce credinţa în mod predominant la o etichetă
superficială. În acest caz se practică o religie fără credinţă, care în ochii lui
Dumnezeu devine de netolerat. Reforma liturgică menită să facă mai activă şi mai conştientă
participarea creştinilor la celebrările bisericeşti, contribuie la a face mai dificilă
practicarea cultului ca un soi de tribut ce trebuie plătit. Simplitatea şi esenţialitatea
noilor rituri constrânge să fim mai sinceri şi adevăraţi în atitudinile noastre religioase.
În templu are loc întâlnirea omului cu Dumnezeul cel viu: Nu este un Dumnezeu închis
în templu şi preocupat doar de sine, dar un Dumnezeu interesat de ceea ce se întâmplă
afară, interesat de viaţa credincioşilor în comunitate, în societatea în care trăiesc.
Cultul nu poate fi numai închinare. Cultul este în acelaşi timp misiune şi convertire.
Elementul esenţial al cultului este ascultarea cuvântului care angajează viaţa în
relaţia cu Dumnezeu: „Spălaţi-vă, purificaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Îndepărtaţi răul
faptelor voastre dinaintea ochilor mei! Încetaţi să faceţi răul!” (Is 1,16). În cult
este esenţială şi angajarea în relaţia cu semenii noştri: „Învăţaţi să faceţi binele,
căutaţi judecata, îndreptaţi-l pe opresor, faceţi dreptate orfanului şi apăraţi-o
pe văduvă” (Is 1,17).
7. Cristos, adevăratul templu
Adevăratul templu al lui Dumnezeu cel viu este Isus în sfânta sa umanitate, manifestat
în smerenia şi în scandalul crucii. Va fi distrus în moarte şi reclădit în înviere.
Evanghelistul Ioan nu se mulţumeşte să arate că Isus, asemenea profeţilor, cheamă
la adevăratul cult, dar afirmă că Isus este templul adevărat al prezenţei lui Dumnezeu:
„Însă el vorbea despre templul trupului său” (In 2,21). Ce înseamnă afirmaţia că Isus
este adevăratul templu? În Vechiul Testament semnificaţia templului este dublă. Este
locul întâlnirii cu Dumnezeu şi locul adunării triburilor lui Israel. Deci templul
are o dimensiune verticală şi una orizontală. Isus le întruneşte pe amândouă. În Isus
putem face adevărată experienţă a comuniunii cu Dumnezeu şi adevărata experienţă
a fraternităţii. Dorinţa de a-l întâlni pe Dumnezeu străbate întreaga Biblie. Întrebarea
care se pune de la un capăt la altul este aceasta: Unde şi cum poate fi întâlnit Domnul
Dumnezeu? Evanghelistul Ioan răspunde scurt: În Isus. Când apostolul Filip i-a zis
lui Isus: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns” (In 14,8). Isus i-a spus:
„De atâta timp sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine
l-a văzut pe Tatăl. Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl?». Dorinţa credinciosului
biblic, dar şi a fiecărui om, este să iasă din izolare şi împrăştiere. Năzuieşte să
se întâlnească cu alţii şi să trăiască împreună ca fraţi. Unde şi cum e posibil? Evanghelia
răspunde că fraternitatea între oameni se realizează în jurul crucii lui Cristos,
semn al iubirii sale supreme, potrivit făgăduinţei: „Iar eu, când voi fi înălţat de
pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32).
8. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care eşti izvorul a toată bunătatea si îndurarea, tu ne-ai arătat că postul,
rugăciunea şi pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; priveşte cu bunăvoinţă spre
noi, cei care, apăsaţi de povara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia, şi ridică-ne
mereu cu îndurarea ta.
(RV – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 3 martie 2018)
All the contents on this site are copyrighted ©. |