2018-02-24 10:39:00

Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Postul Mare (B): Ascultaţi de el!


(RV  25 februarie 2018) E Ziua Domnului. Postul Mare este timpul ascultării. În prima duminică a Postului am ascultat chemarea lui Isus lansată la începutul misiunii sale publice în Galileea: „Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (cf. Mc 1,14-15). Astăzi suntem invitaţi să urcăm cu Isus pe muntele schimbării la faţă pentru a contempla cu ochii credinţei misterul gloriei sale. „Isus Cristos, după ce le-a prevestit discipolilor moartea sa, le-a dezvăluit pe muntele sfânt strălucirea sa dumnezeiască, arătându-le, şi din mărturia legii şi a profeţilor, că prin pătimire se ajunge la slava învierii” (prefaţa Liturghiei duminicale). Dumnezeu confirmă calea de mântuire indicată de Isus şi ne cere să-l ascultăm: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” (Mc 9,7; 9,2-10 Evanghelia zilei). Iarna, când cerul este întunecat sau vara când cerul este acoperit şi respiraţia este anevoioasă din cauza umidităţii, am vrea să străpungem acoperişul de nori ca să scăpăm de atmosfera cenuşie şi apăsătoare şi să dăm de strălucirea soarelui. În momentele când peste viaţa noastră se lasă norii şi ceaţa deasă a necazurilor ce închid orice perspectivă de viitor, căutăm pe cineva, vreun prieten care să ne ajute să recăpătăm încrederea. La începutul Liturghiei euharistice să privim încrezători crucea Domnului şi să repetăm cu psalmistul: „Ţie îţi spune inima mea: Am căutat faţa ta! Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi ascunde faţa de la mine, nu îndepărta cu mânie pe slujitorul tău” (cf. Ps 26/27,8-9 Ant. la intrare). Este o rugăciune de speranţă în Dumnezeu pentru ceasul în care orice nădejde omenească ne părăseşte. Încrederea noastră se întemeiază pe faptul că Isus Cristos este acum la dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru noi ca mare preot. Şi, „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine ar putea fi împotriva noastră? El, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el? Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică! Cine îi va condamna? Cristos Isus, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi” (Rom 8,31b-34 lectura a doua). „De aceea el poate să mântuiască definitiv pe cei care se apropie prin el de Dumnezeu, căci este totdeauna viu pentru a interveni în favoarea lor” (Evr 9,25). „Aşadar, să ne apropiem cu toată încrederea de tronul harului ca să primim îndurare şi să găsim ca ajutor harul său la timpul potrivit” (Evr 4,16). „Iată, acum este momentul potrivit, iată acum este ziua mântuirii” (2Cor 5,20).

1. Abraham, icoana omului credincios
Lecturile Liturghiei ilustrează continuu credinţa în Dumnezeu prin exemple luate din istoria biblică. Astăzi, episodul schimbării lui Isus la faţă este pus în legătură cu jertfa patriarhului Abraham. În toată tradiţia biblică Abraham, slujitorul lui Dumnezeu (Gen 26,25) este figura credinciosului adevărat şi părintele nostru în credinţă. Domnul i s-a adresat dându-i o poruncă şi făcându-i o promisiune: „Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău spre ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un popor mare, te voi binecuvânta şi voi face mare numele tău; şi vei fi o binecuvântare” (Gen 12,1-2). Porunca şi promisiunea cer ascultare şi încredere. Credinţa nu este o alegere ce se face odată pentru totdeauna, ci este tot timpul în mişcare şi supusă încercării. Anii trec, copiii nu vin, promisiunile lui Dumnezeu pentru care Abraham a riscat totul, par tot mai departe de a se realiza. Dumnezeu nu se grăbeşte să-şi menţină făgăduinţele. Pare că le amână mereu.

2. Suprema încercare: jertfirea singurului fiu
Cea mai mare încercare la care Abraham a fost supus, este porunca de a-l jertfi pe Isaac, speranţa bătrâneţilor sale. Dumnezeu i-a poruncit lui Abraham să i-l sacrifice pe singurul său fiu. O poruncă teribilă agravată de faptul că fiind deja înaintat în vârstă nu putea spera să aibă alţi moştenitori. Deci nu înţelegea, cum Dumnezeu îşi poate menţine promisiunea de a-i da mulţi urmaşi. Cu toate acestea, Abraham a ascultat prompt de porunca primită şi era gata să-l jertfească pe micul Isaac. Dumnezeu însă l-a oprit: „Să nu-ţi ridici mâna asupra tânărului şi să nu-i faci niciun rău, căci acum ştiu că te temi de Dumnezeu şi nu l-ai cruţat pe unicul tău fiu pentru mine!” (Gen 22,12). Subliniem câteva aspecte din povestirea jertfei patriarhului Abraham (Gen 22,1-2.9a.10-13.15-18). Înainte de toate acel „iată-mă!” prin care Abraham răspunde la glasul lui Dumnezeu. Un „iată-mă” care deschide (v.1) şi încheie (v.11) povestirea. Statura morală a lui Abraham este rezumată în acest „iată-mă!” ce redă ascultarea promptă şi credinţa sa nelimitată. Apoi, sublinierea faptului că Isaac era singurul său fiu, „fiul pe care îl iubeşti” (v.2). Urcând pe muntele Moria, băiatul poartă lemnele, dar focul şi cuţitul, instrumentele cele mai periculoase, le poartă tatăl. Iată, cât este atent şi grijuliu omul acesta care se pregăteşte să-l piardă pe singurul fiu! Notăm apoi duioşia schimbului de cuvinte: „Tată!”… „Iată-mă, fiul meu”… „Iată focul şi lemnele, dar unde este animalul pentru jertfă?”… „Dumnezeu va avea el grijă de mielul jertfă, fiul meu!” (Gen 22,7-8). Tatăl nu-i răspunde fiului în mod evaziv, ci spune adevărul. Este ca şi cum ar zice: „Să-l lăsăm pe Domnul să facă ce vrea!” În ascultarea necondiţionată faţă de Dumnezeu, Abraham spune ceva mai adevărat chiar decât el însuşi putea înţelege în acel moment. Fără să-şi dea seama, făcea o profeţie ce se va împlini în mod fericit, după ce va fi trecut până la capăt prin marea încercare. Dumnezeu a avut grijă: „Abraham a ridicat ochii, a privit şi, iată, în spatele lui un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş. Abraham s-a dus, a luat berbecul şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său” (Gen 22,13).

3. Reînnoirea promisiunii
După încercarea supremă, Dumnezeu premiază credinţa lui Abraham şi îi reînnoieşte promisiunea cu jurământ: Îngerul Domnului l-a chemat din cer a doua oară pe Abraham şi i-a zis: „Mă jur pe mine însumi – oracolul Domnului – pentru că ai făcut lucrul acesta şi nu l-ai cruţat pe unicul fiul tău, te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi descendenţa, ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării, şi descendenţa ta va stăpâni cetăţile duşmanilor săi. Prin descendenţa ta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului, pentru că ai ascultat de glasul meu” (Gen 22,15-18). Ascultarea de porunca lui Dumnezeu de a-l jertfi pe Isaac, singurul fiu, constituie centrul povestirii despre Abraham. Ea dezvăluie totodată miezul credinţei poporului lui Dumnezeu şi a oricărui adevărat credincios. Experienţa lui Abraham pregăteşte în profunzime „scandalul crucii”. Drumul crucii apare ca semnul părăsirii absolute de către Dumnezeu, dar în lumina învierii lui Isus din morţi este semnul fidelităţii şi iubirii sale.

4. Nu l-a cruţat pe propriul său Fiu
Episodul despre jertfa patriarhului Abraham duce gândul, în mod spontan, la jertfa Crucii. Dumnezeu l-a cruţat pe Isaac, fiul lui Abraham, dar pe Cristos, propriul său Fiu, şi el primul-născut, nu l-a cruţat! A făcut-o din dragoste faţă de noi, cum aminteşte apostolul Paul. Scriind creştinilor din Roma, apostolul trage din acest fapt o concluzie extrem de confortantă ce depăşeşte orice fel de argumentare bazată pe criteriile înţelepciunii umane: „Fraţilor, dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el?  Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică! Cine îi va condamna? Cristos Isus, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi” (Rom 8,31b-34).

5. Transfigurarea lui Isus
Perspectiva deschisă de istoria lui Abraham este reluată şi aprofundată de pericopa evanghelică despre schimbarea lui Isus la faţă pe muntele Tabor (cf. Mc 9,2-10). Biserica celebrează evenimentul luminos al transfigurării la 6 august, dar şi în a doua duminică a Postului Mare ca pregătire la sărbătoarea Paştelui. Transfigurarea a avut loc, după ce Petru mărturisise că Isus este Cristos, adică Mesia. În drum spre Ierusalim, Isus începuse să înveţe că Fiul omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, să fie ucis şi a treia zi să învie (cf. Mc 8,31). Pentru ucenici această idee era greu de înţeles, inacceptabilă şi de neconceput. Resping ideea despre un Mesia maltratat. Răspunsul ferm în care Isus nu ezită să-l numească pe Petru „Satana”, crease o adevărată criză în comunitatea celor Doisprezece. Nu puteau accepta ideea că Mesia trebuie să sufere multe. Apoi, presimţeau că asta îi priveşte personal pe fiecare. Ucenicul merge în urma învăţătorului şi condiţiile urmării erau clare (cf. Mc 8,34-38). Au înţeles că Isus este Mesia (Cristos) şi s-au convins că drumul său duce la cruce, dar nu reuşesc să înţeleagă faptul că în cruce se ascunde gloria. De aceea, au nevoie de o garanţie, de o experienţă chiar numai de câteva clipe şi provizorie în care vălul să fie ridicat. Şi Isus îi pregăteşte. Atunci „Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus deoparte, pe un munte înalt numai pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor” (Mc 9,2). Timp de câteva clipe Isus le arată la trei dintre apostoli ceea ce în el rămânea, de obicei, ascuns: dumnezeirea, strălucirea gloriei şi comuniunea cu Tatăl ceresc. „Hainele lui Isus au devenit strălucitoare, atât de albe cum niciun albitor de pe pământ nu le putea albi. Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Isus” (Mc 9,3-4).

6. Evenimentul de pe muntele Tabor anticipează Paştele
Transfigurarea lui Isus este menită să dezvăluie ucenicilor derutaţi sensul profund şi ascuns al crucii. Misterul transfigurării imprimă în mintea ucenicilor o imagine a lui Isus, glorioasă şi măreaţă în stare să arate că în sărăcie, în suferinţă, în pătimire Dumnezeu înfăptuieşte planul său de mântuire, chiar dacă omeneşte apare imposibil. Aceasta este semnificaţia transfigurării pe drumul de credinţă al ucenicului. Trei dintre ucenici au contemplat, pentru o clipă, gloria Fiului lui Dumnezeu. Evenimentul de pe muntele Tabor anticipează Paştele şi îi face pe ucenici să înţeleagă că drumul lui Dumnezeu nu este închis ci deschis. Moartea nu este ultimul cuvânt. Acum Biserica propune şi generaţiei noastre episodul transfigurării lui Isus, vrând să ne spună: îl veţi vedea pe Mântuitorul răstignit, veţi trăi o groază de nedescris văzându-l însângerat, suferind în agonie, strivit de duşmani. Ca să nu vă scandalizaţi, ca să nu-l trădaţi şi să nu-l părăsiţi în ceasul acela mare şi amar, priviţi acum cu atenţie misterul transfigurării lui Isus pe Tabor, înţelegeţi cine este cel plin de strălucire şi ce poate face: Ascultaţi de el!

7. Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!
Petru şi ceilalţi doi apostoli stăteau fericiţi înaintea lui Isus care se revelează în  strălucirea divină. Apostolul Petru voia să prelungească la infinit acea viziune neaşteptată. Dorind să facă trei colibe (Mc 9,5), dovedeşte însă că nu a înţeles evenimentul. Credea că-i începutul unei situaţii definitive. Nu era însă ţinta finală, ci doar o anticipare a ei de scurtă durată. Lumina se stinge, dispar Moise şi Ilie şi rămâne Isus singur, un om îndreptat spre umbrele patimii şi morţii: „A venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor a fost un glas: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei ( Mc 9,7-8). Punctele de referinţă ale credinţei nu se găsesc în minune. Singurul miracol ce ne-a fost dat este cel al Cuvântului lui Dumnezeu. Slava luminoasă care apare pe munte este garanţia prezenţei şi aprobării lui Dumnezeu, dar la sfârşit rămâne Isus singur, în forma sa umană şi de toate zilele. Ucenicii trebuie să aleagă. Binele nu stă în a rămâne pe munte fugind de lume, dar în a trăi în istoria oamenilor cu stilul ales de Dumnezeu. Pe drumul credinţei nu lipsesc momente luminoase, de bucurie, în mijlocul ostenelilor vieţii creştine. Să ştim a le primi şi trăi, fără a uita că sunt trecătoare şi provizorii. Pentru ucenic viaţa de credinţă continuă să fie un drum al crucii. Experienţele luminoase, puţine şi de scurtă durată, îi sunt oferite doar ca o pregustare. Asta ne este de-ajuns. Pentru a cunoaşte mai mult, trebuie să ascultăm de „Fiul iubit” (Mc 9,7). Ucenicul este prin definiţie unul care ascultă. El nu pretinde să fie original, ci slujitor al adevărului în poziţie de ascultare. Ascultarea înseamnă primirea şi împlinirea cuvântului, înseamnă convertire şi speranţă. Cere nu doar inteligenţă pentru a pricepe, dar şi curajul de a se decide. Ceea ce ascultăm este de fapt un cuvânt care ne implică şi ne dezrădăcinează din patria propriului egoism şi ne strămută încă de acum împreună cu Fiul în împărăţia Tatălui.

8. Amintirea Transfigurării
„Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” Este impresionat acest glas venit din nor în care freamătă tot cerul. Cei trei apostoli, surprinşi de faptul că întreaga creaţie participă la eveniment, au fost cuprinşi de frică. Cad la pământ şi îşi ascund faţa fără să îndrăznească să-şi oprească ochii pe viziune. Dintr-o dată simt că cineva îi atinge. Este Isus, revenit la înfăţişarea obişnuită de totdeauna. Privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. Învăţătorul le-a poruncit: Să coborâm, de acum, dar să nu spuneţi nimic din ceea ce aţi văzut, până în ziua în care Fiul Omului va fi înviat din morţi. Cuvinte de neînţeles atunci pentru cei trei care însă nu aveau să uite niciodată acea scenă extraordinară. N-au povestit nimănui decât după învierea lui Isus. Sfântul Petru, mult mai târziu, poate după treizeci de ani, evocă evenimentul transfigurării lui Isus ca unul „din spectacolele măreţiei lui”, în cea dea doua Scrisoare, ce pare să fi fost redactată la Roma: „De fapt, noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea lui pe baza unor basme bine ticluite, ci pentru că am fost [martor]i oculari ai măreţiei lui. El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi mărire, atunci când din partea gloriei măreţe a venit acest cuvânt: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care mi-am găsit plăcerea”. Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt” (2Pt 1,16-18).

9. Ajunge Evanghelia
Sfântul Ioan al Crucii obişnuia să afirme că, de când pe Tabor a spus să ascultăm de Isus: „Ascultaţi de el!”, Dumnezeu a devenit, într-un anume fel, mut. A spus totul, nu are alte lucruri noi de revelat. Cine îi cere noi revelaţii, sau răspunsuri la curiozităţi, îl ofensează, ca şi cum nu s-ar fi explicat îndeajuns de clar. Dumnezeu continuă să ne repete la toţi acelaşi cuvânt: „Ascultaţi de el!” Citiţi Evanghelia: veţi găsi în ea mai mult, şi nu mai puţin decât căutaţi”. Evanghelia duminicii îl pune în faţa ochilor noştri pe Cristos în toată măreţia sa, ca Învăţător al Bisericii şi al omenirii. Să coborâm în vale de pe micul nostru Tabor purtând în inimă ecoul puternic al invitaţiei Tatălui: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” Vorbeşte în Evanghelie. În ea „avem şi mai sigur cuvântul profetic la care faceţi bine că luaţi aminte ca la o candelă ce străluceşte în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2Pt 1,19).

10. Voi umbla înaintea Domnului pe pământul celor vii
„Eu mi-am păstrat credinţa chiar şi atunci când spuneam: „Sunt foarte umilit”. Lucru de preţ este în faţa Domnului moartea credincioşilor săi. Ascultă-mă, Doamne, căci sunt slujitorul tău, eu, slujitorul tău şi fiul slujitoarei tale! Tu ai desfăcut legăturile mele. Îţi voi aduce jertfă de laudă şi voi invoca numele Domnului. Voi împlini voturile făcute Domnului de faţă cu tot poporul său, în curţile casei Domnului, în mijlocul tău, Ierusalime!” (Ps 115/116,10.15-19 psalmul responsorial).

11. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău, ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura de vederea gloriei tale.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 24 februarie 2018)








All the contents on this site are copyrighted ©.