(RV – 19 noiembrie 2017) E Ziua Domnului. Suntem în penultima duminică din Anul bisericesc. Celebrăm sărbătoarea săptămânală a Paştelui privind dincolo de lumea prezentă spre celălalt capăt al drumului vieţii. Ţinta luminoasă spre care năzuim este venirea glorioasă a Domnului. Liturghia alimentează candela speranţei cu untdelemnul credinţei: „Gândurile mele sunt gânduri de pace şi nu de suferinţă; strigaţi către mine şi eu că voi asculta şi vă voi întoarce din robie de pretutindeni” (cf. Ier 29,11-12.14 Ant. la intrare). Lecturile biblice orientează gândurile spre lucrurile cele mai din urmă ale omului, invitând la a ne da silinţa cât este zi, căci vine noaptea şi nu se mai poate lucra.
2. Liturgia Cuvântului
Un fragment din cartea Proverbelor prezintă elogiul femeii destoinice ca simbol al
înţelepciunii. Ea este mai preţioasă decât coralii pe care soţul ei îi aduce din depărtare.
Inima lui se încrede în ea. Mâinile ei se întind spre furcă şi palmele sale apucă
fusul. Ca stăpână vigilentă şi responsabilă a casei, femeia harnică şi generoasă faţă
de săraci „îşi desface palma către cel umil şi-şi întinde mâna către cel nevoiaş”
(Prov 31,10-13.19-20.30-31 prima lectură). Femeia cumsecade este o binecuvântare pentru
omul care se teme de Domnul: „Soţia ta va fi ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale;
copiii tăi vor fi ca vlăstarele măslinului împrejurul mesei tale”. Această femeie
este propusă ca model pentru „toţi cei care se tem de Domnul şi umblă pe căile sale”.
(Ps 127/128,1-2.3.4-5 psalmul responsorial). Ei fac să rodească darurile şi se hrănesc
din munca mâinilor lor în aşteptarea întoarcerii Domnului. Nu ştim când va veni „Ziua
Domnului”, spune apostolul Paul. Ştim însă că va veni pe neaşteptate ca un hoţ în
timpul nopţii. Dacă veghem şi trăim în speranţă ca fii ai luminii şi fii ai zilei,
nu avem de ce să ne temem. Aşadar, să nu dormim precum ceilalţi, ci să veghem şi să
fim sobri (cf. 1Tes 5,1-6, lectura a doua). Evanghelia zilei despre parabola talanţilor
arată că Domnul vrea să fim responsabili de „bunurile creaţiei şi ale harului încredinţate
de Tatăl mâinilor omului”. Darurile Domnului au menirea să rodească. Nu trebuie ţinute
în cămara inimii ca într-un depozit, căci sunt seminţe roditoare. A fi servitori buni
şi credincioşi înseamnă a fi bogaţi nu în cuvinte, deşi frumoase şi lăudabile, dar
în fapte bune (Mt 25,14-30). În penultima duminică a lunii octombrie se celebrează
anul acesta prima Zi Mondială a Săracilor. Mesajul papei este: „Să nu iubim cu vorba,
ci cu faptele”. „Să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta şi adevărul”
(In 3,18). Să ne oprim pe larg la Evanghelia talanţilor, o parabolă a împărăţiei lui
Dumnezeu.
2. Nici un om nu este fără grădină
Se va întâmpla ca unui om care, voind să plece într-o călătorie, şi-a chemat servitorii
şi le-a încredinţat bunurile sale. Dumnezeu ne încredinţează ceva şi apoi iese din
scenă. Ne încredinţează lumea împreună cu câteva instrucţiuni pentru folosire şi multă
libertate. Chipul lui Dumnezeu este cel descris în multe parabole. El are încredere
în noi, ne face colaboratori la creaţie oferindu-ne un dar şi dându-ne o regulă. Ne-a
lăsat aceeaşi regulă pe care a dat-o lui Adam în paradis (Eden): „cultivă şi păzeşte
grădina” în care eşti pus, adică iubeşte şi înmulţeşte viaţa. Iată te rânduiesc preot
al liturgiei primordiale a lumii. În acest sens, nici un om nu este fără grădină,
pentru că ceea ce a fost adevărat pentru Adam este adevărat de atunci pentru fiecare
om. Talanţii daţi servitorilor de către stăpânul generos şi încrezător reprezintă
potenţialul minţii şi zestrea inimii, frumuseţea interioară de care nimeni nu este
lipsit şi pentru care lumina trupului este doar un reflex. În acest sens, fiecare
făptură pusă pe drumul meu este un talant al lui Dumnezeu pentru mine, o comoară imensă
în ogorul meu. Şi eu sunt Adam, cultivatorul împlinirii şi păzitorul fericirii sale.
3. Potenţialul, cinci talanţi, doi, unu: fiecăruia după capacitatea sa
Evanghelia este plină de o teologie simplă, de teologia seminţei, a plămadei, de începuturi
ce trebuie să se dezvolte şi să înflorească. Nouă ne revine munca răbdătoare şi inteligentă
a celui care cultivă şi se îngrijeşte de plante. Esenţa iubirii nu stă în ceea ce
este comun, stă în a-l face pe altul să devină ceva, să devină infinit mai mult, să
devină maximul ce-i permit puterile. Soseşte momentul când trebuie să dăm cont şi
atunci vin surprizele. Prima este aceasta: cel care a primit potenţialul de cinci
talanţi şi prezintă zece, nu este mai destoinic decât cel care a primit potenţialul
de doi şi prezintă stăpânului patru talanţi. Nu există o tiranie sau un capitalism
al cantităţii, deoarece cântarele lui Dumnezeu nu evaluează cantitatea, ci calitatea.
Este nevoie doar de sinceritatea inimii şi de fidelitatea cu sine însuşi, pentru a
da vieţii ce este mai bun din ceea ce putem da. A doua surpriză: Dumnezeu nu este
un stăpân exigent care vrea să-i dăm înapoi talanţii cu dobândă. Suma încredinţată
rămâne la servitori, mai mult, este dublată: „Bine, servitor bun şi credincios! Peste
puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!”.
Dumnezeu îi face părtaşi la viaţa şi la bucuria sa pe servitorii credincioşi.
4. Dumnezeu relansează darurile, nu le ia înapoi
Servitorii se duc să restituie, iar Dumnezeu relansează. Evanghelia este acest spor
de viaţă. Această pârghie de iubire crescândă este energia lui Dumnezeu încarnată
în tot ceea ce trăieşte. Se prezintă la sfârşit şi cel care primise un singur talant
şi a zis: mi-a fost frică. Parabola tanaţilor este o invitaţie la a nu ne fi teamă
de provocările vieţii, căci frica paralizează, ne face perdanţi. De câte ori nu am
renunţat să învingem doar de frică să nu fim învinşi! Evanghelia învaţă înţelepciunea
de a trăi, învaţă cea mai umană dintre pedagogii care se întemeiază pe trei reguli:
a nu avea frică, a nu cultiva frică, a se elibera de frică. Şi mai presus de toate
de frica servilă care l-a făcut pe servitorul care primise un talant să zică: „Stăpâne,
ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat,
şi, pentru că m-am temut, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce
este al tău!” (Mt 25,24-25). Pentru aprofundare, să trecem la o altă abordare.
5. O parabolă din lumea afacerilor
În distribuţia capitolului 25 după evanghelistul Matei această parabolă a talanţilor
stă între parabola celor zece fecioare (Mt 25,1-3) şi parabola judecăţii finale (Mt
25,31-46). Toate trei vorbesc despre împărăţia lui Dumnezeu: la început ca aşteptare,
apoi ca responsabilitate şi în fine ca utilizare a darurilor primite. Ele nu sunt
orientate spre noi înşine, ci sunt puse în serviciul altora, mai ales în primirea
celor mai din urmă. Limbajul şi tipologia parabolei talanţilor sunt împrumutate din
lumea afacerilor, foarte concretă şi nu lasă spaţiu pentru o religiozitate intimistă:
bunuri, talente, a investiţii, utilizare, câştig, bani, conturi, putere, bancheri,
dobândă. Pare că vameşul Matei nu a uitat limbajul ocupaţiei de mai înainte. Pare
să sugereze că virtutea credinţei nu este un sentiment pios, o devoţiune, nici o apartenenţă
religioasă sau o participare la cult, la rituri, cât mai degrabă o lucrarea curajoasă
în istoria oamenilor, cu mijloace umane, riscând şi punând în joc propria persoană
şi lucrurile proprii. Parabola vorbeşte chiar de o vocaţie specifică: „stăpânul i-a
chemat la sine ca să le încredinţeze bunurile sale”. Şi nu-i o încredinţare temporală
sau în custodie, ci o adevărată încredinţare pe viaţă. Suma primită este mare, dar
cantitatea nu are importanţă în povestire pentru că talanţii sunt un pretext pentru
propunerea învăţăturii.
6. Libertate şi posesie
Obiectivul parabolei este comportamentul servitorilor, capacitatea fiecăruia, încrederea,
iniţiativa, spiritul întreprinzător. Diferenţa între sumele primite corespunde capacităţii
fiecăruia. Stăpânul îi cunoaşte bine pe servitorii săi iar acum îl lasă complet liberi,
nu le dă indicaţii, instrucţiuni, sarcini, ci mai degrabă le acordă deplină încredere.
Stăpânul lasă ceea ce este al său la libera iniţiativă a fiecăruia. Plecarea într-o
călătorie este dovada cea mai evidentă că stăpânul îi lasă pe servitori să facă ce
vor cu suma primită. Libertatea este ceva ce avem „înăuntru”, este conştiinţa de noi
înşine. Nimeni nu-i liber, dacă nu-i stăpân pe sine (Epictet) şi pe ceea ce are. Servitorii
care se duc imediat să fructifice talanţii („să lucreze”: lucrare, lucrum în latină
înseamnă a câştiga, câştig), înţeleg că sunt liberi şi că au devenit proprietari.
Au înţeles că stăpânul a făcut un gest de încredere şi de libertate ce merită un răspuns
pe măsura încrederii. Tocmai acest amestec între libertate şi posesie dă naştere iniţiativei
personale şi muncii responsabile. Şi asta nu-i lucru simplu nici imediat, cere echilibru,
căci se poate abuza atât de libertate cât şi de proprietate. Abuzurile mari se comit
mai ales când e vorba de ceea ce reţinem că aparţine tuturor sau nimănui, începând
cu bunurile pământului, planeta însăşi, pământul, mările, aerul, solul, subsolul,
resursele sale.
7. Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos
Servitorul care a primit un talant vere să-l conserve cu grijă pentru nu-l consideră
al său dar acelui stăpân, un om aspru de care îi este frică. Primi doi, la darea de
seamă, povestesc ceea ce au făcut şi arată câştigul. Al treilea restituie ceea ce
a primit de la stăpân: „Iată, ai ce este al tău”. Ideea pe care şi-a făcut-o despre
stăpânul său nu corespunde cu cea făcută de ceilalţi, nu crede în generozitatea şi
gratuitatea stăpânului, din contră îl consideră avid de ceea ce nu-i aparţine. Acest
servitor are despre sine imaginea unui sclav, nu a unui servitor şi urmaş la succesiune.
Nu a avut încredere nici în stăpân nici în sine. A îngropat împreună cu talantul primit
viaţa sa, a rămas în întuneric, în solitudine. Nici nu s-a gândit la posibilitatea
să împartă cu alţii ceea ce a primit, că „trebuia să depui banii la bancheri”. Este
comportamentul celui care zice: „Nu fac rău nimănui, nu fur, n-am ucis”, dar s-a lipsit
de aspectul iubirii. „Îngropând aurul tău în pământ, tu în realitate l-ai îngropat
în inima ta. Da, tu eşti sărac, nu posezi niciun bun: eşti sărac de iubire, sărac
de bunătate, sărac de credinţă în Dumnezeu, sărac de speranţă veşnică” (Sf. Vasile
cel Mare). Ceea ce este important în viaţă este ideea pe care o avem despre Dumnezeu,
despre chipul său. Fariseii îşi imaginau un Dumnezeu ca un Judecător aspru iar persoanele
valorau înaintea lui în funcţie de meritele dobândite prin diferite feluri de aplicare
a legii. Acest chip al lui Dumnezeu fără iubire înlătură libertatea, generează frică
şi împiedică dezvoltarea umană.
8. Dumnezeu este iubire
Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos nu este aşa: „De ce vă temeţi, oameni
de puţină credinţă” (Mt 8,26). „În iubire nu există frică, dimpotrivă, iubirea desăvârşită
alungă frica, pentru că frica presupune pedeapsă, iar cine se teme nu a ajuns la desăvârşire
în iubire. Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi” (1In 4,18-19). Iubirea pune
în mişcare viaţa. Ne face să stăm în picioare şi să acceptăm responsabilitatea vieţii
fără să căutăm subterfugii, fără frică, dar cu pasiune, curaj şi spirit întreprinzător.
Stăpânul parabolei îi cheamă pe toţi servitorii, nu doar pe câţiva dintre ei. Dumnezeu
dă fiecăruia din darurile sale. Fiecare are capacitatea sa şi răspunderea personală
pe măsura capacităţii. Teama de responsabilitate se traduce în timiditate, într-un
fel de frică ce ne face să ascundem darurile primite. Evanghelia ne încurajează amintind
că zilnic ne este oferită posibilitatea de a ne sufleca mânecile pentru a face cât
putem mai bine cu darul vieţii. E mai bine să rişti făcând, decât să nu rişti din
lene sau frică.
9. Rugăciunea Bisericii
Doamne, Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, harul să te urmăm mereu cu bucurie, căci
numai slujindu-te necontenit pe tine, izvorul oricărui bine, putem afla fericirea
deplină şi nepieritoare.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de miercuri 15 noiembrie 2017)
All the contents on this site are copyrighted ©. |