Consideraţii omiletice la Duminica a XXX-a de peste an (A): Două porunci

(RV – 29 octombrie 2017) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. „Să se bucure inima celor care îl caută pe Domnul! Alergaţi la Domnul şi veţi fi întăriţi, căutaţi întotdeauna faţa lui!” (cf. Ps 104/105,3-4). În această duminică ne rugăm ca lucrarea noastră în istorie să fie mereu plină de prezenţa lui Dumnezeu, izvorul oricărui bine. Totodată suntem invitaţi să folosim bine timpul ca dar al lui Dumnezeu oferit pentru ca să-l iubim în semenii noştri în viaţa de toate zilele. Isus în Evanghelie ( cf. Mt 22,34-40) învaţă că adevărata iubire de Dumnezeu nu trebuie disociată de iubirea faţă de aproapele. Pe această iubire se întemeiază toată Legea şi Profeţii. Prima şi a doua poruncă a Legii sunt inseparabile. Sunt ca două direcţii ale aceleiaşi porunci: pe verticală iubirea de Dumnezeu iar pe orizontală iubirea de aproapele. Păzindu-le, îl avem pe Dumnezeu. Căci spune Isus: „Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte” şi continuă: „Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu, şi Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el” ( In 14,23, aclamaţia la Evanghelie). Să aprofundăm lecturile liturgice.

1. Unde este capcana pusă lui Isus?
Întrebat de un fariseu, învăţat al Legii, care este marea poruncă, Isus îi răspunde: prima şi cea mai mare poruncă este cea a iubirii faţă de Dumnezeu iar a doua este cea a iubirii faţă de aproapele. Nu sunt două porunci separate, ci una singură, căci este aceeaşi iubire. Iată cum s-a petrecut. În acel timp, auzind fariseii că Isus le-a închis gura saduceilor, s-au adunat la un loc, iar unul dintre ei, învăţat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat: „Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?” Pe timpul lui Isus în Israel erau două categorii de persoane foarte active în viaţa civilă şi religioasă a societăţii. Este vorba de farisei şi de saducei, două grupări cu orientări diferite ce rivalizau între ele. Primii credeau în viaţa de dincolo, în învierea morţilor, în îngeri şi în realităţi spirituale. Cei din a doua grupare negau toate acestea. Fariseii îi considerau trădători pe saducei pentru că nu credeau în tradiţia orală, ci numai în legea scrisă. Însă, când era vorba de a complota împotriva lui Isus, deveneau prieteni. De această dată, fariseilor li se prezintă ocazia de a-şi lua revanşa şi de a-şi arăta superioritatea faţă de saducei. Auzind că Isus le-a închis gura saduceilor, fariseii au ţinut sfat ca să-l prindă în vorbă. Ies la atac şi trimit la Isus pe unul dintre ei, învăţat al Legii, care l-a întrebat: „Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?”

2. Încercăm să descoperim capcana
În fond, unde se ascunde capcana pusă lui Isus de acel învăţat?  Unde e ascunsă capcana în acea întrebare aparent nevinovată şi simplistă: „Care poruncă este cea mai mare în Lege?” Toată lumea ştia că în Lege sunt zece porunci. Însă fariseii şi tradiţia lor fărâmiţaseră cele Zece Porunci, ajungând să le transforme în 613 de precepte din care 365 de oprelişti: Să nu faci! şi 248 de impuneri: Să faci! Şi multe alte reguli. Să ne imaginăm situaţia de atunci prin ceva ce cunoaştem. Închipuiţi-vă că înainte de mărturisirea păcatelor ar trebui să faceţi cercetarea cugetului punându-vă peste 600 de întrebări. Ar fi o bătaie de cap până la ameţeală. Sau gândiţi-vă că seara înainte de a adormi ar trebui să vă cercetaţi inima punând sute de întrebări! V-ar pieri somnul de-a binelea.

3. Isus uneşte poruncile Legii
Capcana consta tocmai în aceasta: cum să stabileşti din toată acea grămadă de porunci care este cea mai mare. Fariseii voiau să vadă cum se descurcă Isus. Şi Isus se descurcă dumnezeieşte. Fără să intre câtuşi de puţin în cazuistica lor zice:

„Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!» În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii” (Mt 22,34-40). În puţine cuvinte pe care deja le cunoaştem, Isus simplifică atât viaţa cât şi calculele matematice ale acelor sărmani învăţaţi ai Legii. Răspunsul lui Isus uneşte poruncile de păzit care în Vechiul Testament erau separate (una se află în cartea Deuteronomului 6,4-5 şi cealaltă în cartea Leviticului 19,18).

4. O singură iubire în două porunci
Pe vremea lui Isus, toţi ştiau bine care era cea mai mare poruncă din Lege sau puteau să afle. Auziseră de mici spunându-se că este porunca sâmbetei, păzirea zilei de sărbătoare – a treia din cele zece porunci pe care chiar Dumnezeu o păzeşte. Toată viaţa în Israel era organizată în jurul templului de la Ierusalim şi în păzirea zilei de odihnă, ziua în care Dumnezeu s-a odihnit de la toată lucrarea. Răspunsul lui Isus, ca de obicei, îl surprinde pe interlocutor pentru că depăşeşte întrebarea pusă de el. Isus nu citează niciuna din cele Zece Porunci dar pune în centrul Evangheliei sale acelaşi lucru care stă în mod firesc la inima vieţii tuturor: să iubeşti. Dacă voim să ne împlinim ca fii ai lui Dumnezeu şi să trăim în comuniune cu El şi cu aproapele, atunci trebuie să iubim. Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este izvor de fericire şi de mântuire pentru noi şi pentru toţi semenii noştri. În acest sens îndeamnă psalmistul: „Alergaţi la Domnul şi veţi fi întăriţi, căutaţi întotdeauna faţa lui!”

5. Să iubeşti aşa cum Isus a iubit
Să privim la finalul vieţii lui Isus. El crede în iubire ca fiind lucrul cel mai mare. I-a iubit pe ai săi până la sfârşit. La fel ca Isus, creştinii nu sunt cei care cred într-o serie de noţiuni, adevăruri, învăţături sau porunci, ci aceia care cred în iubire ca forţă determinantă a istoriei: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău!” De trei ori Isus repetă că singura măsură a iubirii este a iubi fără măsură. „Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi” (1In 4,16). Cine îl iubeşte fără măsură pe Dumnezeu, vede cum îi creşte inima şi rămâne din ea pentru a iubi soţul, soţia, copiii, prietenii, pe cei săraci. Dumnezeu nu este gelos, nu fură inima, ci o înmulţeşte. A-l iubi pe Dumnezeu din tot cugetul. Iubirea nu este oarbă, dar inteligentă. Cine iubeşte înţelege repede, merge mai în profunzime, ajunge mai departe. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu din toate puterile mută munţii din loc pentru că iubirea este mai tare şi decât moartea. Dumnezeu însuşi este iubire.

6. Iubirea de Dumnezeu tradusă în iubirea de aproapele
Aproapele nostru are un chip, un glas şi o inimă care se aseamănă cu Dumnezeu. Aproapele nostru este pământ sacru în faţa căruia să-ţi scoţi sandalele ca înaintea rugului aprins. Potrivit lui Isus, nu există iubire faţă de Dumnezeu care să nu se traducă în iubire concretă faţă de aproapele. În acest sens înţelegem îndatoririle precizate în cartea Exodului. Sunt îndatoriri faţă de semenii noştri care sunt mai lipsiţi de apărare. Aşa spune Domnul: „Să nu faci rău celui străin şi să nu-l asupreşti, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului! Să nu faci rău niciunei văduve, nici orfanului! Dacă le faci rău şi ei strigă la mine, eu le voi asculta strigătul. Mânia mea se va aprinde şi vă voi nimici cu sabia; soţiile voastre vor rămâne văduve şi fiii voştri, orfani. Dacă împrumuţi bani celui sărman din poporul meu, să nu te comporţi cu el ca un cămătar şi să nu ceri dobândă de la el! Dacă iei zălog haina aproapelui tău, să i-o dai înapoi până la apusul soarelui, căci este singura lui învelitoare, este haina pentru trupul său. Cu ce să se culce? Dacă strigă spre mine, eu îl voi asculta, căci eu sunt milostiv” (Ex 22,20-26, prima lectură).

7. O comunitate exemplară în aşteptarea Domnului
Creştinii din Tesalonic sunt un model pentru toți. Au primit darul cuvântului lui Dumnezeu şi s-a convertit iar acum privesc spre viitor cu speranţă aşteptând venirea Domnului. Apostolul Paul s-a aflat între ei şi pentru binele lor iar ei au devenit imitatorii săi şi ai Domnului Isus. Au primit cuvântul apostolului în multe necazuri cu bucuria Duhului Sfânt, aşa încât au devenit exemplu pentru cei din împrejurimi. Toţi povestesc cum l-au primit pe apostol şi cum s-au întors la Dumnezeu de la idoli, ca să slujească Dumnezeului cel viu şi adevărat. Acum trăiesc aşteptându-l pe Fiul său din ceruri, pe care el l-a înviat din morţi, pe Isus, cel care mântuieşte de mânia ce vine (1Tes 1,5c-10, lectura a doua).

8. Cântarea psalmistului
Iubirea salvează. Într-o monumentală odă arhaică psalmistul îşi manifestă încrederea în Dumnezeu căruia îi promite iubire.”Te iubesc, Doamne, tăria mea, Doamne, stânca mea, fortăreaţa mea şi eliberatorul meu. Dumnezeul meu, stânca mea în care mi-am căutat refugiu, scutul meu, cornul mântuirii mele şi scăparea mea. Îl invoc pe Domnul, cel vrednic de laudă, şi sunt eliberat de duşmanii” (Ps 17/18,2-4.47 şi 51, psalmul responsorial)

9. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, fă să crească în noi credinţa, speranţa şi iubirea şi, ca să ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduieşti, fă-ne să iubim ceea ce ne porunceşti.

(Radio Vatican- Anton Lucaci, material omiletic de vineri 27 octombrie 2017)