2017-09-15 09:48:00

Consideraţii omiletice la Duminica a XXIV-a de peste an (A): De câte ori să iert?


(RV – 17 septembrie 2017) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală începe cu o rugăciune pentru pacea comunităţii: „Dăruieşte-le, Doamne, pacea ta celor care nădăjduiesc în tine, pentru ca profeţii tăi să fie aflaţi credincioşi; ascultă rugăciunile slujitorului tău şi ale poporului tău sfânt!” (cf. Sir 36,18). Aceste invocaţii sunt luate din „cartea adunării” (Ecleziasticul) numită şi cartea lui Ben Sirah. Din ea este luată şi prima lectură liturgică (cf. Sir 27,30–28,1-7). Îndemnă înţeleptul de demult: „iartă-i aproapelui tău nedreptatea şi atunci când te vei ruga, păcatele îţi vor fi dezlegate!” (Sir 28,2). Acest îndemn a fost reformulat de Isus în predica de pe munte: „dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău, şi apoi vino să-ţi oferi darul” (Mt 5,23-24). Toată Liturghia acestei duminici este un îndemn la iertarea fraternă. Dacă vrem ca ofranda buzelor noastre să fie plăcută lui Dumnezeu, trebuie să fim milostivi precum Tatăl este milostiv (cf. Lc 6,36). Asta înseamnă că suntem creştini, în măsura în care ştim să iertăm aşa cum învaţă Isus în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Şi Isus continuă: „Căci dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta, însă dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” (Mt 6,12.14-15). Deşi învăţătura lui Isus despre iertarea fraternă este clară, discipolii nu par lămuriţi îndeajuns. Ştiu că între oameni toate au o limită. Atunci Petru cere lămuriri suplimentare: „Doamne, de câte ori va trebui să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?” Isus îi răspunde: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte”, adică întotdeauna. Pentru a ilustra mai bine ce înseamnă să ierţi, Isus povesteşte parabola servitorului neîndurător (cf. Mt 18,21-35, Evanghelia liturgică).

1. Parabola servitorului neîndurător
Un rege a vrut să încheie conturile cu servitorii săi. I-a fost prezentat unul care îi datora zece mii de talanţi. Neputând să restituie suma, l-a rugat pe stăpân şi acesta i-a iertat datoria. Dar ieşind, servitorul acela s-a găsit cu unul care era servitor împreună cu el şi care îi datora o sută de dinari. Acesta l-a rugat în genunchi, dar acela nu a vrut să-l ierte, ci l-a aruncat în închisoare până va achita datoria. Avea memoria scurtă şi inima împietrită. Zece mii de talanţi sunt circa zece mii de euro, o cifră extraordinară în comparaţie cu cei o sută de dinari care înseamnă câteva sute de euro. Văzând deci ceilalţi servitori cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi i-au povestit stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, stăpânul l-a chemat şi i-a zis: «Servitor rău, ţi-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m-am îndurat de tine?» Şi, mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria. Servitorul căruia i s-a iertat o datorie enormă de zece mii de talanţi, la rândul său nu iartă altuia datoria de doar o sută de dinari. În faţa inimii împietrite a servitorului, regele devine necruţător. De aici concluzia lui Isus la toată povestirea: „Tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă” (Mt 18,35). Din această parabolă reiese că putem stabili noi înşine „câtă” iertare putem primi de la Dumnezeu şi că iertarea primită de la Dumnezeu se trăieşte iertând altora din adâncul inimii.

2. Binefacerea şi recunoştinţa
Sărmanii de noi! Avem memorie scurtă. Uităm atât de repede că ni s-au iertat datorii enorme. Următoarea istorioară poate fi adevărată. Într-o zi Dumnezeu a dat în Paradis un mare ospăţ la care a invitat toate virtuţile. Acestea au venit din toate colţurile lumii. Au ajuns de foarte departe Dreptatea şi Pacea şi imediat s-au îmbrăţişat. Din abisurile oceanului au sosit Simplitatea şi Umilinţa şi îndată şi-au dat mâna. Din zări îndepărtate au sosit Adevărul şi Transparenţa şi s-au recunoscut din zbor. Numai două virtuţi, sosite ultimele, au privit pieziş una la alta fără să se recunoască absolut deloc. De fapt nu se întâlniseră niciodată. Atunci Domnul Dumnezeu s-a văzut obligat să le prezinte şi a zis: „Da, este adevărat, uitam că voi nu v-aţi întâlnit niciodată! Erau Binefacerea şi Recunoştinţa (adaptare).

3. Cu memorie scurtă şi inimă împietrită
Să ne întrebăm: Am şi eu memoria scurtă? Uit repede binefacerile primite şi ţin minte vreme îndelungată nedreptăţile şi jignirile din partea altora? Înţeleptul biblic înţelege bine contradicţia şi se întreabă indignat: Dar este posibil? „Omul păstrează mânie împotriva altui om şi îndrăzneşte să caute vindecare de la Domnul? El nu are milă faţă de un om asemenea lui şi îndrăzneşte să se roage pentru păcatele lui? El care este carne şi păstrează ranchiună: Cum poate să obţină iertarea lui Dumnezeu? Cine se va milostivi de păcatele sale?” Apoi ne îndeamnă să reflectăm: „Aminteşte-ţi de cele din urmă şi încetează să urăşti! Aminteşte-ţi de putreziciune şi de moarte şi rămâi în urmarea poruncilor! Aminteşte-ţi de porunci şi nu-l urî pe aproapele… treci peste eroare” (cf. Sir 27,30–28,1-7, prima lectură). La ultima cină Isus le-a spus discipolilor: „Vă dau o poruncă nouă; să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum eu v-am iubit!” (In 13,34ab, aclamaţie la Evanghelie). Reluăm pe larg lecturile Liturghiei în contextul lor.

4. „De câte ori trebuie să-l iert pe fratele meu?”
Cartea lui Ben Sirah a fost scrisă în ebraică în jurul anului 180 şi tradusă în greacă de nepotul autorului în jurul anului 132 pentru evreii care trăiau în Alexandria Egiptului. Ascultând prima lectură, avem impresia că textul aparţine mai degrabă Noului Testament. Apar frecvent cuvinte ca ranchiună, mânie, răzbunare, ură, milă, iertare. Asta înseamnă că şi cei din vechime apreciau valoarea iertării ofenselor: „Iartă-i aproapelui tău nedreptatea şi atunci când te vei ruga păcatele îţi vor fi dezlegate!... Aminteşte-ţi de alianţa cu Cel Preaînalt”, adică de iubirea milostivă a lui Dumnezeu care iartă cel dintâi. (cf. Sir  27,30–28,1-7). Deja în Vechiul Testament se simte suflul Evangheliei. Capitolul 18 al Evangheliei după sfântul Matei cuprinde „Discursul comunităţii” (Mt 18,1-35). Duminica trecută am ascultat prima parte (Mt 18,15-20) în care Isus recomandă discipolilor îndreptarea fraternă pentru bunul mers al comunităţii: „Dacă fratele tău greşeşte, mergi şi mustră-l numai între patru ochi! Dacă te ascultă, l-ai câştigat la bine pe fratele tău”. Astăzi la Evanghelie este propusă a doua parte (Mt 18,21-35). Faptul de a-l fi câştigat la bine pe fratele care a greşit presupune convertirea lui. Dar nu numai atât. Comunitatea întreagă şi cel care a fost ofensat personal trebuie să-l ierte pe cel care a greşit. Isus vorbise pe larg despre iertare, când i-a învăţat pe discipoli să se roage: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri… Căci dacă voi iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta, însă dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” (Mt 6,12.14-15). Se pare că această învăţătură nu a fost de ajuns. Petru voia să înţeleagă bine cele spuse de Isus, căci, apropiindu-se, l-a întrebat: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? Vorbeşte ca unul care a fost ofensat personal. Însă uitase că Isus personalizase deja cazul când a spus: „dacă cineva ar spune un cuvânt împotriva Fiului Omului”, adică împotriva mea, „va fi iertat” (Mt 12,32). Uitase că cine vrea să-l urmeze pe Isus trebuie să ierte aşa cum Fiul Omului iartă. Voinţa lui Isus la fel ca voinţa Tatălui este o voinţă de „iertare”. Petru a auzit aceste cuvinte, dar ca om practic întreabă de câte ori trebuie să ierte. Ştie că între oameni există o măsură în toate. Hazardează şi pune o limită: trebuie să iert „de şapte ori?” 

5. „Până la şaptezeci de ori şapte câte şapte”
La aceeaşi întrebare învăţătorii legii din acea vreme răspundeau că se poate ajunge până la trei ori. Isus este mai generos decât ei în iertare. Îi răspunde lui Petru: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte” (Mt 18,21-22). Acest răspuns răstoarnă modul de a gândi şi de a face al oamenilor. Se opune şi acelei dorinţe de răzbunare prin care s-a remarcat cel dintâi un oarecare Làmeh. În cartea Genezei se spune că acesta obişnuia să cânte refrenul:  „Cáin va fi răzbunat de şapte ori, Lámeh, însă, de şaptezeci de ori câte şapte” (Gen 4,24). Milostivirea ca expresie a bunătăţii lui Dumnezeu depăşeşte infinit orice dorinţă de răzbunare. Iertarea va fi dată de şaptezeci de ori câte şapte, adică oricând şi oriunde. Pentru a întipări bine în mintea discipolilor această voinţă de iertare, Isus a povestit o parabolă foarte sugestivă. Povestirea descrie comportamentul neobişnuit al unui rege cu mulţi servitori. Este ca o piesă de teatru în trei acte: Stăpânul şi servitorul; Cel iertat nu ştie să ierte; E nevoie de dreptate!

6. Tot aşa vă va face şi Tatăl meu care este în ceruri
Familiarizaţi cu parabolele lui Isus înţelegem că în locul regelui-stăpân trebuie să-l vedem pe Dumnezeu, cel bogat în milostivire, încet la mânie şi mare în iertare. Dumnezeu care îl iubeşte imens de mult pe păcătosul căit, iartă mereu. Scena se schimbă dintr-odată. Servitorul căruia i s-a iertat o datorie enormă de zece mii de talanţi, la rândul său nu-l iartă pe unul care îi datora doar o sută de dinari. În faţa inimii împietrite a servitorului, regele devine necruţător. De aici concluzia lui Isus la povestirea sa: „Tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă” (Mt 18,35). Milostivirea primită mai înainte de la Tatăl cere să fim milostivi. Iertând, Tatăl încredinţează misiunea de a dărui şi transmite mai departe iertarea. Iertarea primită se trăieşte iertând din inimă, din adâncul inimii. Barierele trebuie abătute mai întâi în noi. Restul vine de la sine.

7. Iertarea creştină nu se merită, ci se oferă ca dar
Un creştin care nu iartă, nu este creştin în mod serios. Mai mult sau mai puţin, porunca iertării ne provoacă pe toţi. Ne constrânge să facem un examen de conştiinţă. La examenul final vom fi evaluaţi pe baza iertării. Recunoaştem toţi că a ierta nu este uşor. Nu-i uşor nici să concepem iertarea aşa cum o înţelege Isus. Noi căutăm mereu un motiv pentru care să iertăm. Pretindem ca cel care ne-a jignit să merite iertarea. Suntem dispuşi să iertăm pe cineva, numai dacă întrevedem în el un semn de convertire. Vrem ca cel care a greşit să recunoască fapta şi să ceară iertare. Iertarea, aşa cum o înţelege Isus, nu se poate merita. Dacă am putea să o merităm, atunci am fi îndreptăţiţi să o pretindem. Iertarea nu este ceva spontan, nu vine de la sine. Iertarea creştină se naşte din amintirea că am fost iertaţi în mod absolut gratuit. Dacă darul nu-i gratuit, nu mai este dar. Nimeni nu are dreptul de a fi iertat. Chiar dacă cel care a greşit împotriva mea nu ar cere iertare, faptul că sunt creştin mă face să-l iertăm. Acesta este specificul credinţei creştine. Eu iert deoarece cred în Isus Cristos înainte de a crede în convertirea celui care m-a ofensat. Pentru acesta mă rog şi îl iert. Îl iert pentru că am fost iertat de Dumnezeu de atâtea ori şi trăiesc în speranţa fericită că mă va ierta şi în ultima clipă a vieţii. Iertarea nu se poate pretinde; iertarea se poate doar implora.

8. Trăim pentru Domnul
În a doua lectură liturgică  (cf. Rom 14,7-9), apostolul Paul aminteşte că „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. De fapt, dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Aşadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos, ca să fie Domn şi peste morţi şi peste vii”. Suntem aici ca să realizăm un plan pe care Dumnezeu îl are cu fiecare dintre noi. Nu suntem aici ca să facem ceea ce ne pare şi ne place, fără a ţine cont de nimeni. Rostul existenţei noastre este acela de a colabora la planul voit de Dumnezeu pentru fiecare individual şi în relaţie cu ceilalţi. Nu suntem singuri pe drum. Suntem datori unii altora. Avem datoria de a ne iubii unii pe alţii, aşa cum Dumnezeu ne iubeşte. Îndeamnă acelaşi apostol: „să nu datoraţi nimic nimănui, decât să vă iubiţi unii pe alţii, pentru că cel care îl iubeşte pe altul a împlinit deja Legea!” (Rom 13,8).

9.  Cântarea psalmistului: Nu uitaţi binefacerile Domnului!
Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi plin de îndurare. Lui să-i cântăm „Te Deum” de mulţumire: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt! Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita nicicând de binefacerile sale! El îţi iartă toate nelegiuirile şi te vindecă de orice boală. El îţi răscumpără viaţa din adânc şi te încununează cu îndurare şi dragoste. El nu dojeneşte la nesfârşit, nici nu poartă pe veci mânie. El nu face după greşelile noastre, nici nu ne răsplăteşte după fărădelegile noastre. Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, tot atât de mare este îndurarea sa faţă de cei care se tem de el. Cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează de la noi nelegiuirile noastre” (Ps 102/103,1-4.8-12, psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii
Priveşte la noi, Dumnezeule, Creatorul şi Stăpânul universului, şi, ca să simţim puterea îndurării tale, dă-ne harul să-ţi slujim din toată inima.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 15 septembrie 2017)








All the contents on this site are copyrighted ©.