Papa Francisc în Columbia. Sf. Liturghie la Medellin: ”Vestiți-l pe Cristos cu cea mai mare bucurie!”

RV 10 sep 2017. Se încheie duminică, 10 septembrie 2017, vizita apostolică a papei Francisc în Columbia. Călătoria apostolică a început miercuri, 6 septembrie, și a cuprins mai multe orașe, începând cu Santa Fe de Bogotá, capitala țării, și continuând cu Villavicencio și Medellin, pentru a se încheia astăzi în orașul Cartagena. Agenda de duminică a călătoriei apostolice în Columbia cuprinde binecuvântarea primei pietre la o Casă pentru cei fără adăpost și la Opera ”Talitha Qum”, rugăciunea ”Angelus” în fața bisericii Sfântul Petru Claver – evident, la ora locală 12.00, ceea ce înseamnă ora 20.00 în România - Sfânta Liturghie în portul orașului și, în fine, la ora locală 19.00, plecarea cu avionul spre Roma-Ciampino, unde Sfântul Părinte ajunge luni în jurul orei 12.00.

Diferența de fus orar dintre Columbia și România este de opt ore, drept care vom reveni pe larg la agenda de duminică în emisiunea următoare pentru a ne ocupa acum de programul de sâmbătă, 9 septembrie, al vizitei papale în țara latinoamericană. Pontiful, care este găzduit la nunțiatura apostolică din Bogotá, a plecat la ora 8.00 cu avionul spre Medellin, unde la ora locală 10.15 a celebrat Sfânta Liturghie pe aeroportul ”Enrique Olaya Herrera”. Papa Francisc era așteptat, potrivit estimărilor făcute de Sala de Presă a Sfântului Scaun, de aproximativ un milion de credincioși care doreau să-l vadă și să participe la celebrarea euharistică. La Sfânta Liturghie s-au folosit rugăciunile liturgice și lecturile biblice de la comemorarea Sfântului Petru Claver, preot iezuit, considerat ”apostolul sclavilor negri deportați”. Să ascultăm câteva fragmente din omilia Sfântului Părinte care, pornind de la evanghelia zilei (Lc 6, 1-5), a scos în evidență trei aspecte fundamentale pe care apostolii lui Isus le-au experimentat în prima persoană: ”a merge la esențial, a se reînnoi și a se implica”.

«Primul, a merge la esențial. Nu înseamnă ”a rupe cu toate”, a rupe cu ceea ce nu se potrivește nouă, pentru că nici Isus nu a venit ”să desființeze legea, ci să o ducă la desăvârșire” (cf. Mt 5,17). A merge la esențial înseamnă, mai degrabă, a merge în profunzime, la ceea ce contează și are valoare pentru viață. Isus învață că relația cu Dumnezeu nu poate să fie un atașament rece la norme și legi, și cu atât mai puțin îndeplinirea unor gesturi exterioare care nu duc la o schimbare reală a vieții. Nici viața noastră de discipoli nu poate să fie motivată pur și simplu de obișnuință, pentru că avem un certificat de botez, dar trebuie să pornească de la experiența vie a lui Dumnezeu și a iubirii sale. A fi discipoli nu înseamnă ceva static, ci un drum continuu spre Cristos; nu este o simplă alipire de explicația unei doctrine, ci experiența prezenței prietenoase, vii și lucrătoare a Domnului, o ucenicie permanentă prin ascultarea Cuvântului său. Iar atare Cuvânt, după cum am auzit, se impune atenției noastre prin necesitățile concrete ale fraților noștri: va fi foamea celor mai apropiați, după textul proclamat astăzi (cf. Lc 6, 1-5) sau boala, după cum relatează [evanghelistul] Luca în continuare.

Al doilea cuvânt, a se reînnoi. După cum Isus îi ”scutura” pe învățătorii legii ca să iasă din rigiditatea lor, tot la fel acum și Biserica este ”scuturată” de Duhul ca să renunțe la comoditățile și atașamentele sale. Reînnoirea nu trebuie să ne facă să ne temem. Biserica este mereu în reînnoire – ”Ecclesia semper renovanda”. Nu se reînnoiește după bunul plac, ci o face fiind întemeiată și statornică în credință, nemișcată în speranța Evangheliei pe care a ascultat-o (cf. Col 1,23). Reînnoirea cere sacrificiu și curaj, nu pentru a se simți mai buni sau impecabili, ci pentru a răspunde mai bine la chemarea Domnului. Stăpânul sâmbetei, rațiunea de a fi a tuturor poruncilor și obligațiilor noastre, ne îndeamnă să cântărim normele atunci când este în joc urmarea lui; când rănile lui deschise, strigătul său de foame și sete după dreptate ne interpelează și ne impun răspunsuri noi. Și în Columbia există multe situații care cer de la discipoli stilul de viață al lui Isus, în special, o iubire tradusă în gesturi de nonviolență, reconciliere și pace.

Al treilea cuvânt, a se implica. Chiar dacă pentru unii aceasta poate să pară a se murdări sau a se păta. După cum David și ai săi au intrat în templu pentru că le era foame și discipolii lui Isus au intrat în ogorul de grâu și au mâncat spice, tot la fel și de la noi, astăzi, se cere să creștem în îndrăzneală, într-un curaj evanghelic care izvorăște din faptul că știm că sunt mulți cei cărora le este foame, le este foame de Dumnezeu – câtă lume căreia îi este foame de Dumnezeu! – foame de demnitate, pentru că au fost despuiați. Și mă întreb dacă foamea de Dumnezeu din atâția oameni nu vine oare tocmai pentru că prin atitudinea noastră chiar noi i-am despuiat! Ca creștini, să-i ajutăm să se îndestuleze cu Dumnezeu; să nu împiedicăm sau să le interzicem această întâlnire. Fraților, Biserica nu este o vamă; cere uși deschise, pentru că inima Dumnezeului în care crede este nu doar deschisă, ci străpunsă de iubirea care s-a făcut suferință. Nu putem fi creștini care ridică întruna pancarta ”Trecerea oprită”, nici să considerăm că acest spațiu este proprietatea mea, punând stăpânire pe ceva care, la modul absolut, nu este al meu. Biserica nu este a noastră, fraților, este a lui Dumnezeu. El este stăpânul templului și al secerișului; pentru toți este loc, toți sunt invitați să găsească aici și în mijlocul nostru alimentul lor. Toți. Iar el, care a pregătit nunta pentru Fiul său, poruncește să-i chemăm pe toți: sănătoși și bolnavi, buni și răi, toți. Noi suntem simpli ”slujitori” (cf. Col 1,23) și nu putem fi cei care împiedică atare întâlnire. Dimpotrivă, Isus ne cere, cum a făcut cu discipolii săi: ”Dați-le voi înșivă să mănânce!” (Mt 14,16). Aceasta este slujirea noastră. Să mănânce pâinea lui Dumnezeu, să mănânce iubirea lui Dumnezeu, să mănânce pâinea care îi ajută să supraviețuiască. A înțeles bine acest lucru Petru Claver, pe care astăzi îl comemorăm la liturgie și pe care mâine îl voi venera la Cartagena. ”Sclavul negrilor pentru totdeauna” era moto-ul vieții sale, pentru că a înțeles, ca discipol al lui Isus, că nu putea să rămână indiferent în fața suferinței celor mai abandonați și umiliți ai timpului său și că trebuia să facă ceva pentru a o ușura.

(…) Am venit până aici tocmai pentru a vă întări în credință și în speranța Evangheliei: rămâneți tari și liberi în Cristos, tari și liberi în Cristos pentru că orice tărie în Cristos ne dă libertatea, în așa fel încât să-l oglindiți în tot cea ce faceți. Îmbrățișați cu toate puterile voastre urmarea lui Cristos, cunoașteți-l, lăsați-vă chemați și instruiți de el, căutați-l în rugăciune și lăsați-vă căutați de el, în rugăciune, vestiți-l cu cea mai mare bucurie!» 

(rv - A. Dancă)