(RV - 27 august 2017) E Ziua Domnului. Începem sfânta Liturghie duminicală cu câteva invocaţii din cartea Psalmilor: „Pleacă-ţi, Doamne, urechea şi ascultă-mă; Dumnezeul meu mântuieşte pe slujitorul tău care se încrede în tine. Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua” (Ps 85/86,1-3). Tradiţia creştină a văzut în rugăciunea psalmistului o anticipare a strigătelor puternice înălţate de Isus către Dumnezeu Tatăl în timpul pătimirii: „În zilele vieţii sale pământeşti, el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui” (Evr 5,7). Dovadă că Isus a fost ascultat este faptul că Dumnezeu l-a înviat din morţi. Apostolul Petru anunţă aceasta mulţimii în ziua de Rusalii. Isus Nazarineanul „nu a fost lăsat în locuinţa morţilor şi nici trupul lui nu a văzut putrezirea. Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat şi noi toţi suntem martorii acestui fapt” (cf. Fap 2,31-32). „Aşadar, să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit”. Când au auzit, mulţi dintre cei prezenţi au fost pătrunşi la inimă şi i-au spus lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Ce să facem, fraţilor?” Petru le-a zis: „Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Promisiunea aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei care sunt departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru”. Şi cu multe alte cuvinte Petru dădea mărturie şi îi îndemna: „Salvaţi-vă de această generaţie perversă”. Cei care au primit cuvântul lui au fost botezaţi. Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune. Iar Domnul adăuga zi de zi la grupul lor pe cei ce aveau să se mântuiască” (cf. Fap 2,36-47). Să-i mulţumim Domnului pentru că ne-a chemat la mântuire în comunitatea Bisericii sale. Astăzi, în sărbătoarea săptămânală a Paştelui, noi toţi suntem martorii ai învierii lui Isus din morţi. El este speranţa noastră.
1. Părerile oamenilor şi ale discipolilor despre Isus
În Evanghelia acestei duminici (cf. Mt 16,13-20) se vorbeşte despre credinţa în Isus
mărturisită de Petru care a fost pus ca piatră la temelia Bisericii. Isus venind în
părţile Cezareii lui Filip, la izvoarele râului Iordan, le-a pus discipolilor două
întrebări care sunt şi pentru fiecare din noi. Prima este aceasta „Cine spun oamenii
că este Fiul Omului?” Întrebarea se referă la acel personaj mesianic pe care lumea
îl aştepta să vină la sfârşitul timpurilor pentru a restaura armonia şi pacea în poporul
evreu. Ei i-au spus: „Unii, «Ioan Botezătorul», alţii, «Ilie», alţii, «Ieremia sau
unul dintre profeţi»”. Din aceste răspunsuri date de discipoli se vede că nimeni din
popor nu-l identifica pe Isus cu Fiul Omului. Opiniile erau împărţite. Nimeni nu recunoştea
că în Isus au început timpurile din urmă, adică momentul decisiv al lucrării lui Dumnezeu
în istorie. Isus nu era pentru ei „cel care trebuie să vină”. Oamenii erau încă în
aşteptare. Altfel însă gândeau discipolii lui Isus. Pentru ei Fiul Omului este Isus
însuşi. Era normal ca, după ce a aflat părerea oamenilor, Isus să-i întrebe pe discipolii
săi ce gândesc despre el: „Dar voi cine spuneţi că sunt?” Credeţi sau nu că eu sunt
Cristos adică Mesia? Simon Petru, în numele tuturor, a făcut mărturisirea sa de credinţă
şi a zis: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu!” Cu acest răspuns Petru recunoaşte
în Isus împlinirea profeţiilor din Vechiul Testament. Recunoaşte că în Isus avem revelarea
lui Dumnezeu Tatăl pentru noi. Vedem din asta că Isus foloseşte metoda întrebărilor
pentru a-i face pe prietenii săi să-l cunoască mai bine. Domnul nu aşteaptă de la
noi răspunsuri abstracte şi teoretice. Întrebările lui sunt ca scânteile ce aprind
ceva în discipoli, îi transformă lăuntric şi îi fac să crească. Voi sunteţi prietenii
mei pe care v-am ales personal, unul câte unul. Cine sunt eu pentru voi? Răspunsul
nu este unul gata făcut. Isus vrea să ştie de la discipoli dacă i-au deschis inima.
Cristos este viu, numai dacă e viu în viaţa noastră cu duhul iubirii.
2. Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!
Acest răspuns dat de Simon Petru nu este nou. Aceeaşi mărturisire o făcuseră mai înainte
ceilalţi discipoli, când Isus le-a venit în ajutor pe lacul Tiberiade umblând pe apă.
Ei au zis: „Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu” (Mt 14,33). Aceeaşi mărturisire o
făcuse Marta, sora Mariei şi a lui Lazăr: „Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel
care vine în lume” (In 11,27). Însă numai răspunsul lui Petru: „Tu eşti Cristos, Fiul
Dumnezeului celui viu”, apare ca un act de credinţă. Mai bine decât aşa nu se poate
spune. Cristos, trimisul lui Dumnezeu, este Fiul însuşi al lui Dumnezeu. Dumnezeu
nu a trimis un simplu om, oricât de important ar putea fi, ci l-a trimis pe Fiul său.
Accentul mărturisirii lui Petru cade pe faptul că Isus este Mesia. De fapt, la finalul
dialogului Isus „le-a poruncit discipolilor să nu spună nimănui că el este Cristos”
(Mt 16,20). Mărturisirea de credinţă a lui Petru a răsunat astfel în grupul discipolilor
şi nu al celorlalţi oameni. Discipolii au posibilitatea să asculte şi să înţeleagă
nu cu puterile proprii, dar cu ajutorul Învăţătorului Isus şi cu ajutorul Tatălui
care se dezvăluie celor mici. Acum avem confirmarea într-un fapt concret. Cuvintele
pe care Petru le-a rostit cu propria limbă, cu o profundă convingere şi simţire, nu
provin de la el, nu îşi au izvorul în inteligenţa umană. Căci Isus i-a spus: „Fericit
eşti, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl
meu care este în ceruri” (Mt 16,17). Credinţa nu se naşte din slăbiciunea omenească,
„nici din carne nici din sânge”. Credinţa este un dar al Tatălui. Cu puterile proprii
se poate constata şi spune ceva despre Isus, dar suntem Biserică numai atunci când
suntem parte a acelei comunităţi în care se revelează Tatăl şi în care împreună cu
Petru putem spune: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Acela popor care
se cheamă Biserică nu se defineşte pe baza unui teritoriu, a unei rase sau a unei
ideologii, cu numai pe baza credinţei în Isus.
3. Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea
Am început să vorbim despre Cristos şi iată că sfârşim prin a vorbi despre Biserică.
Nu se poate vorbi despre Isus fără a vorbi despre Biserică şi invers. Răspunsul lui
Isus, redat cuvânt cu cuvânt, spune aşa: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi
Biserica mea” (Mt 16,18a). În limba aramaică vorbită de Isus fraza suna astfel: „Tu
eşti Kefa (piatră) şi pe această kefa (piatră) voi zidi biserica mea”. Altfel spus:
„Tu eşti Petru şi pe tine ca pe o piatră eu voi zidi biserica mea”. Deci, Petru de
la piatră şi nu piatră de la Petru. Petru apare ca o stâncă pusă la temelie, dar zidarul
este Isus. Petru devine piatra de temelie a edificiului construit de Isus. Biserica
nu este lucrarea omului, ci lucrarea lui Dumnezeu. Desigur, prin slăbiciunea sa umană
Petru nu poate oferi garanţii, dar poate fi temelie datorită mărturisirii credinţei
care se manifestă în el ca dar al Tatălui. Mărturisirea de credinţă făcută în părţile
Cezareii lui Filip marchează „începutul misiunii lui Petru în istoria mântuirii”.
Pornind de la această mărturisire de credinţă a lui Petru istoria sacră a mântuirii
şi a poporului lui Dumnezeu va căpăta o nouă înfăţişare şi se va exprima în dimensiunea
istorică a Bisericii. De fapt, înfăţişarea bisericească a istoriei poporului lui Dumnezeu
îşi trage originea, se naşte din aceste cuvinte de credinţă. Ea are o legătură strânsă
cu Cristos care a spus: „Tu eşti Petru – stâncă, piatră – şi pe tine ca pe o piatră
eu voi zidi Biserica mea”.
4. Petru de la piatră, nu piatră de la Petru
Petru nu este pus ca o piatră oarecare, ci piatra pe care se sprijină construcţia,
fără de care Biserica ar fi ca o casă zidită pe nisip şi destinată să se ruineze.
Lui Petru îi este încredinţată o misiune ce serveşte la trăinicia şi siguranţa Bisericii.
Misiunea lui Petru consistă în „a-i întări în credinţă pe fraţii săi” (cf. Lc 22,32).
Potrivit evanghelistului Matei misiunea lui Petru consistă în „a lega şi a dezlega”,
adică „a interzice şi a permite”. Avem aici în vedere în primul rând discuţia despre
ceea ce este pur şi ceea ce este impur, necurat (cf. Mt 15,1-20). Primul este permis,
al doilea este oprit. Petru nu stabileşte aceasta pe baza tradiţiei oamenilor, ci
pe baza celor învăţate de Isus, adică în virtutea credinţei în care el trebuie să-i
întărească pe fraţii săi. Dar aveam oare siguranţa că Petru în această misiune nu
va acţiona după slăbiciunea umană? Evanghelistul Luca vorbeşte despre garanţia rugăciunii
lui Isus. Matei vorbeşte despre puterea cheilor, în sensul că cerul pune sigiliul
pe deciziile lui Petru: „Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: dacă vei lega
ceva pe pământ, va fi legat în ceruri, iar dacă vei dezlega ceva pe pământ, va fi
dezlegat în ceruri” (Mt 16,19). Însă siguranţa Bisericii şi a noastră consistă şi
în cuvântul lui Isus: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi
porţile iadului nu o vor birui” - „şi puterea morţii nu o va putea distruge”. Asta
este evident, deoarece moartea nu mai are putere asupra lui Isus (cf. Rom 6,9) şi
de aceea ea nu poate distruge ceea ce Isus face. Isus lucrează mereu. El zideşte Biserica.
El continuă vestirea Împărăţiei cerurilor. Acum în mod vizibil îi este alăturat Petru.
Lui îi sunt încredinţate cheile Împărăţiei, ca simbol al puterii decizionale în misiunea
de vestire a Împărăţiei cerurilor care revine întregii Biserici. Între Petru şi Isus
există o relaţie de servitor în sensul biblic al cuvântului. La originea misiunii
lui Petru şi a misiunii Bisericii este Isus care zideşte Biserica sa. El este piatra
unghiulară a Bisericii. Cristos înviat s-a dovedit ca piatra unghiulară pe care se
construieşte istoria omenirii şi cea a fiecăruia dintre noi. Nu toţi sunt de acord
cu rolul lui Petru în Biserică pornind de la acest text biblic. Totuşi, parte deosebit
de important faptul că evanghelistul Matei a amintit misiunea lui Petru în viaţa Bisericii,
într-un timp în care apostolul Petru nu mai exista. Desigur, face aceasta pentru că
serviciul lui Petru continua în comunitate. Cristos nu poate lăsa Biserica lipsită
de acest serviciu extrem de necesar care astăzi se cheamă „slujirea unităţii”. Slujirea
invizibilă a lui Cristos se face vizibilă în Petru şi în succesorii săi. De aceea,
succesorii apostolului Petru obişnuiesc să semneze cu „Servus servorum Dei – Servitorul
servitorilor lui Dumnezeu”.
5. Speranţa întemeiată pe credinţă
„Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Această mărturisire a lui Petru o facem
şi noi astăzi la sfânta Liturghie împărtăşind credinţa Bisericii că Isus este Mesia,
Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Pe această credinţă se întemeiază
speranţa noastră creştină. Celebrând memorialul morţii şi învierii lui Isus retrăim
dragostea şi milostivirea pe care Dumnezeu le-a manifestat lumii în Isus Cristos.
Ca unii care am fost mântuiţi în speranţă (cf. Rom 8,24), pentru că am primit în dar
o speranţă vrednică de crezare, repetăm însufleţiţi de Duhul Sfânt: „Moartea ta o
vestim, Doamne şi învierea ta o mărturisim până când vei veni” (Sf. Liturghie). Desigur,
cât timp suntem pe drumul vieţii „nu ştim în amănunţime ceea ce ne aşteaptă, dar ştim
în ansamblu că viaţa noastră nu se sfârşeşte în gol. Numai atunci când viitorul este
sigur ca realitate pozitivă, devine posibil de trăit şi prezentul. „Evanghelia nu
este numai o comunicare de lucruri care se pot şti, ci este o comunicare care produce
fapte şi schimbă viaţa. Poarta întunecată a timpului, a viitorului, a fost deschisă
larg. Cel care are speranţă trăieşte diferit; i-a fost dăruită o viaţă nouă” (cf.
Spe salvi 2).
6. Rugăciunea Bisericii
Astăzi, în sărbătoarea săptămânală a Paştelui ne unim în rugăciune ca Popor al lui
Dumnezeu şi spunem: „Doamne, tu uneşti într-o singură voinţă pe toţi cei care se încred
în tine; dă-ne, te rugăm, harul să ne placă ceea ce tu ne porunceşti şi să dorim ceea
ce tu ne-ai promis, pentru ca, trăind în mijlocul acestei lumi schimbătoare, inimile
noastre să fie aţintite acolo, unde sunt bucuriile adevărate”.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 25 august 2017)
All the contents on this site are copyrighted ©. |