2017-06-24 09:23:00

Consideraţii omiletice la Duminica a XII-a de peste an (A): Nu vă temeţi!


(RV – 25 iunie 2017) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o mărturisire rugătoare şi plină de încredere: „Domnul este tăria poporului său, cetate de scăpare pentru unsul său. Mântuieşte, Doamne, poporul tău, binecuvântează moştenirea ta, fii păstorul lui în veci! (cf. Ps 27/28,8-9). Astăzi Dumnezeu, izvorul adevărului şi al vieţii, ne invită acasă la el. Suntem familia sa adunată pentru ascultarea cuvântului şi împărtăşirea din aceeaşi pâine frântă în amintirea lui Cristos cel mort şi înviat. În răgazul duminical aducem jertfa sfintei Liturghii, aşteptând ziua fără apus în speranţa fericită că vom intra toţi în odihna Domnului. Atunci vom vedea faţa luminoasă a lui Dumnezeu şi vom preamări fără încetare milostivirea sa. Asemenea creştinilor din primele timpuri ale Bisericii spunem şi noi: „Binecuvântată să fie Duminica!”. Să preţuim această zi după exemplul înaintaşilor de demult care au înfruntat ameninţări şi persecuţii şi au plătit cu preţul vieţii cinstirea duminicii.

1. Fără duminică nu putem trăi
În Faptele martirilor se povesteşte că în anul 304 împăratul roman Diocleţian le-a interzis creştinilor, sub pedeapsa cu moartea, să posede cărţile Scripturilor sacre, să se reunească duminica pentru celebrarea Sfintei Liturghii şi să zidească edificii pentru adunările religioase. În mica localitate Abitene situată în Tunisia de azi, 49 de creştini au fost surprinşi într-o duminică în casa lui Octavius Felix, pe când luau parte la sfânta Liturghie sfidând interdicţiile împăratului. Arestaţi, au fost duşi în oraşul Cartagina pentru a fi interogaţi.. Între răspunsurile lor se află şi acela pe care l-a dat Emeritus. Când proconsulul Anulin îi întreba de ce au încălcat ordinul împăratului, Emeritus a răspuns: „Sine dominico non possumus”. Nu putem trăi fără să ne reunim duminica pentru celebrarea Sfintei Liturghii. Ne-am pierde forţele de a înfrunta greutăţile zilnice şi de a nu muri. După ce au fost torturaţi cumplit, toţi cei 49 de creştini din Abitene au fost ucişi. Au întărit prin vărsarea sângelui credinţa lor. Au murit, dar au învins iar astăzi îi cinstim în slava lui Cristos înviat din morţi.

2. În fiecare zi, îndemnul lui Isus: Nu vă temeţi!
În Evanghelia acestei duminici (cf. Mt 10,26-33), Isus continuă „discursul misionar”. Textul cuprinde învăţăminte propuse de Isus în diferite ocazii. Sunt adresate ucenicilor pe care avea să-i trimită să predice Evanghelia în toată lumea. Domnul repetă de mai multe ori: „Nu vă temeţi de oameni… !” (v. 26); „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul!  Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi niciuna dintre ele nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. Vouă, însă, vă sunt numărate toate firele de păr de pe cap. Aşadar, nu vă temeţi! Voi valoraţi mai mult decât multe vrăbii” (vv.28-31). Invitaţia „nu vă temeţi… nu te teme” este prezentă în Biblie de 365 de ori, s-ar putea spune „o dată pentru fiecare zi din an. În fiecare zi Domnul ne asigură că nu trebuie să ne temem. Există şi o frică sănătoasă şi sfântă. Este vorba de frica de Dumnezeu care este începutul înţelepciunii.: „Temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să piardă şi trupul şi sufletul în Gheenă!” (Mt 10, 28b).

3. Ce este frica?
Facem o paranteză ca să înţelegem bine îndemnul „Nu vă temeţi!”. Frica este condiţia existenţială a omului de la naştere până la moarte. Este o manifestare a instinctului fundamental de conservare. Copilul se teme de multe lucruri: se teme că-i lăsat singur, se teme de întuneric, se teme de cine ridică glasul şi strigă la el, se teme de monştrii pe care îi prezintă cei mari. Adolescentul în cătarea identităţii poate deveni timid şi complexat. Adultul cunoaşte stări de nelinişte într-o lume agresivă şi violentă, cunoaşte preocupările privind viitorul. Se teme. Frica este reacţia la un pericol real sau presupus. Există o frică justificată şi una nejustificată. O frică acută şi alta cronică. Frica patologică necesită îngrijiri medicale. Să lăsăm însă descrierea fricii şi să ascultăm ce spune Isus. Domnul cunoaşte limitele şi neliniştile omului. Ştie ce este în inima sa. Nu totdeauna frica este un rău în sine. Adesea frica ne fereşte de rău sau este prilej de a ne manifesta curajul. Ea devine un rău atunci când duce la pasivitate, când paralizează gândirea, voinţa şi acţiunea, când se transformă în stare de anxietate, de angoasă. Isus a dat un nume stărilor de nelinişte mai frecvente: „Ce vom mânca? Ce vom bea? Cu ce ne vom îmbrăca?” Apoi îndeamnă să nu ne îngrijorăm căci ştie Tatăl din ceruri că avem nevoie de toate acestea. Frica despre care vorbeşte pericopa evanghelică  (cf. Mt 10,26-33) şi prima lectură (cf. Ier 20,10-13), nu este frica naturală pe care fiecare om o simte în faţa evenimentelor potrivnice neprevăzute ale vieţii. Acestea sunt multe şi felurite. Sunt momente în care frica predomină siguranţa propriei vieţi şi a celor dragi, gândul că nu vom putea face faţă suferinţei, şi mai ales frica extremă de moarte. 

4. Teama discipolilor lui Isus
Frica despre care vorbeşte Isus este aceea pe care ucenicii lui o simt în vestirea Evangheliei. Această frică are trăsături comune cu celelalte forme de frică naturală, dar are în plus ceva specific. Este convingerea dureroasă că, tratându-se de o invitaţie adresată oamenilor de a-şi schimba în mod radical viaţa, misiunea la care Isus trimite provoacă nelinişteşte şi teamă. Nu-i o frică iraţională, căci ea este bazată pe experienţa istorică. Predicarea împărăţiei lui Dumnezeu întâmpină împotriviri, poate declanşa persecuţii. Să ne gândim că în timpul redactării Evangheliei, creştinismul se răspândea în imperiul roman iar ucenicii lui Isus întimpinau împotriviri, ameninţări, persecuţii.

5. Predicaţi de pe acoperişuri!
Astăzi Isus spune că frica nu trebuie să-i abată nici să-i distragă pe ucenici de la a-şi mărturisi credinţa. Mai mult, Isus îi trimite să vestească în mod deschis, „de pe acoperişuri”, că „s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”. Predicarea Evangheliei comportă împotriviri. Ucenicii constată repede că a mărturisi credinţa înaintea oamenilor poate fi periculos. A fost aşa în trecut şi este şi în zilele noastre. De fapt, în timp ce Isus îi îndemna pe ucenici să nu se teamă, Ioan Botezătorul îşi dădea viaţa pentru adevăr. Marele profet vestise fără teamă cuvântul lui Dumnezeu şi denunţase insistent că nici regelui Irod Antipa nu-i era permis să trăiască în adulter cu soţia fratelui său. De aceea, Ioan a fost aruncat în temniţă şi decapitat. Ştim dinainte că există pentru noi posibilitatea de a-l renega pe Isus, de a prefera tăcerea şi indiferenţa, când mărturisirea Evangheliei este riscantă.

6. Curajul şi credinţa creştinului
Forţa şi curajul de a vesti Evanghelia în situaţii potrivnice vin din prezenţa lui Isus care înainte de înălţarea la cer i-a asigurat pe ucenicii de atunci şi pe toţi care vor veni după ei: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (Mt 28,20). Domnul este alături de noi, ne iubeşte, ţine la noi, nu ne părăseşte. Tatăl care are grijă de păsările cerului, cu atât mai mult va avea grijă de fiii săi. Spune Isus: „Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi niciuna dintre ele nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. Vouă, însă, vă sunt numărate toate firele de păr de pe cap”. (Mt 10,29-30). Curajul vine din siguranţa că după moartea sa, Isus înviat şi înălţat la cer ne prezintă pe fiecare Tatălui ca „ucenici ai săi”. În situaţii dificile putem învinge teama susţinuţi de credinţă precum profetul Ieremia (cf. Ier 20,10-13, prima lectură). Acesta devenise ţinta preferată a potrivnicilor la care fusese trimis de Dumnezeu pentru a-i readuce la credinţă. Trebuia să predice unor oameni ostili care îl luau în derâdere. Este calomniat, învinuit, persecutat. Până şi prietenii săi pândesc şi aşteaptă să se clatine şi să fie sedus pentru ca să-l poată birui şi să se răzbune pe el. Profetul se simte ca un „om sărman” apărat de Dumnezeu, de aceea nu se clatină. Spune în una din confesiunile sale: „Domnul este cu mine ca un luptător puternic, de aceea, cei care mă urmăresc se vor poticni şi nu vor reuşi să mă biruie; se vor ruşina foarte mult pentru că nu vor avea succes, iar înjosirea lor nu va fi uitată niciodată” (Ier 20,11). Încrezător în Domnul, profetul Ieremia continuă să-i încurajeze pe tovarăşii de suferinţă: „Cântaţi Domnului, lăudaţi-l pe Domnul! Căci el eliberează sufletul celui nevoiaş din mâna răufăcătorilor” (Ier 20,13).

7. Mărturii de azi
În credinţa sa, creştinul acceptă cu mintea şi cu inima voinţa lui Dumnezeu, încredinţându-se în mod filial Tatălui, orice s-a întâmpla. Martirii creştini din perioada apostolică şi până în zilele noastre, de la diaconul Ştefan la apostolii Petru şi Paul, de la părintele franciscan polonez Maximilan Kolbe la martirii noştri fericitul Vladimir Ghika şi fericitul Anton Durcovici  au crezut că există ceva care valorează mai mult decât viaţa trupească. Au fost convinşi până la capăt că cine îl urmează pe Isus în viaţa pământească se va bucura la masa Domnului în ceruri. Ei au trăit frica sfântă potrivit avertismentului lui Isus: „Oricine mă va renega înaintea oamenilor îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu cel din ceruri” (Mt 10, 33). Şi mai mult încă, au crezut cu tărie în Isus care a promis că „oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri” (Mt 10, 32).

8.  Creştini: Nu vă temeţi!
Îndemnul lui Isus „Nu vă temeţi!” este adresat acum generaţiei noastre. „Nu vă temeţi de oameni…Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul!” Isus cunoaşte bine temerile şi slăbiciunile noastre, cunoaşte şi cursele diavolului şi duhul potrivnic al lumii. Cu toate acestea ne cere să mărturisim în mod deschis împărăţia lui Dumnezeu şi să arătăm clar în lumea de azi că suntem fii ai Tatălui din cer. Avem nevoie de curajul credinţei. Unde vom găsi acest curaj? Acesta se dobândeşte în rugăciune asiduă susţinuţi de Duhul Sfânt, Mângâietorul. Credem în promisiunea lui Isus: „Când veţi fi duşi înaintea judecătorilor, nu vă îngrijiţi de ce veţi răspunde, căci vi se va da în ceasul acela, pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Sfânt” (Mc 13,11).

9. Darul curajului
Scriitorul francez Geroges Bernanos (1888-1948) în drama intitulată „Dialogul carmelitelor” povesteşte ultimele ore trăite de 16 călugăriţe care au fost ucise în timpul revoluţiei franceze, la 4 august 1890. Toate au fost ridicate la cinstea altarelor de papa Pius al X-lea în 1906 şi sunt sărbătorite anual la 17 iulie. Între ele se afla şi o călugăriţă foarte tânără de viţă nobilă. Era fricoasă din fire. Intrând în mănăstire îşi luase numele de „sora Bianca a Agoniei lui Isus”. Când ameninţările şi valurile persecuţiei s-au înteţit, înainte ca maicile să fie arestate, sora Bianca a fugit terorizată şi s-a ascuns. Celelalte maici au fost târâte la ghilotină. Scriitorul arată cum călugăriţele au urcat pe eşafod cântând în cor „Veni Creator”, un imn în cinstea Duhului Sfânt sau rostind cu glas tare o rugăciune. Înainte de a fi ghilotinate, superioara lor, maica Tereza a Sfântului Augustin, le-a încurajat şi a primit de la ele promisiunea reînnoită a vieţii lor călugăreşti. Pe măsură ce călugăriţele urcau şi cădeau decapitate una după alta, corul se auzea tot mai slab. Mai puteau fi percepute doar două voci, apoi una singură iar după penultima strofă s-a făcut tăcere. Dar iată, în tăcerea generală se ridică din mijlocul mulţimii o voce clară, curată ca de copil. Era cea a maicii Bianca a Agoniei lui Isus. Simţind în inimă o tresărire de curaj, această soră a ieşit în faţă, a urcat pe eşafod şi, cântând ultima strofă a imnului „Vino, Duhule creator”, şi-a prezentat capul sub cuţitul ghilotinei. Frica i-a făcut şi mai curat martirajul.

10. Rugăciunea Bisericii
Doamne, fă să fim întotdeauna cuprinşi şi de frică, şi de iubire fată de numele tău sfânt, căci tu nu încetezi niciodată să-i ocroteşti pe aceia pe care îi statorniceşti în fidelitatea iubirii tale.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 24 iunie 2017)








All the contents on this site are copyrighted ©.