(RV – 14 mai 2017) E Ziua Domnului. „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, pentru că a făcut lucruri minunate; Domnul şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor, aleluia!” (cf. Ps 97/98,1-2 Ant. la intrare). Liturghia duminicii a V-a a Paştelui propune texte importante şi deosebit de instructive pentru vocaţia noastră de creştini. Ne invită să-i cântăm Domnului cu viaţa noastră. Astfel, Evanghelia (cf. In 14,1-12) conţine un fragment din conversaţia lui Isus cu discipolii imediat după ultima cină. Isus spune că merge să ne pregătească un loc în casa Tatălui. Prima lectură (cf. Fap 6,1-7) surprinde un moment de organizare a Bisericii primare şi modul de a rezolva problemele care se ivesc în timp. În a doua lectură (cf. 1Pt 2,4-9) se vorbeşte despre construcţia casei spirituale cu ajutorul unei preoţii sfinte. Admirăm înainte de toate delicateţea lui Isus care se preocupă ca inima discipolilor săi să nu se tulbure din cauza împotrivirilor şi a neînţelegerilor. Timpul pătimirii era aproape. Isus ştie că evenimentul va fi motiv de mare descumpănire pentru discipoli, de aceea caută să-i prevină şi să-i ferească de o tulburare prelungită: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine!” Pătimirea este un eveniment tragic, zguduitor şi derutant. Isus îl prezintă în imagini familiare: „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: «Mă duc să vă pregătesc un loc»? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,1-3). Ce înseamnă a pregăti un loc pentru discipoli? Cum îl va pregăti? Tocmai prin intermediul suferinţelor, al pătimirii şi morţii şi, bineînţeles, al învierii sale. Acum înţelegem că locul pe care Isus ni-l pregăteşte se află în trupul său schingiuit şi maltratat şi apoi înviat. Acum suntem toţi mădulare ale trupului său. Locul pe care Isus l-a pregătit pentru noi este inima sa. El a permis ca inima sa să fie străpunsă, pentru ca noi, într-un fel, să putem intra în ea, ca această inimă să ne fie dată. Pe lângă delicateţea lui Isus putem admira şi generozitatea sa. Pregătirea locului a fost o lucrare costisitoare pentru Isus, dar o acţiune săvârşită de El cu o dragoste imensă. Comentează evanghelistul: „Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (In 13,1), adică până la pregătirea locului pentru discipolii săi. Pe de altă parte, Isus se prezintă drept calea pentru a ajunge la Tatăl. „Calea pe care găsim mântuirea este Isus Cristos, preotul jertfei noastre, apărător şi sprijin al slăbiciunii noastre” (sf. Clement I, papă). După această introducere rezumativă, să ne oprim pe larg la textele sfinte.
1. Un ţesut din trei fire
Cuvântul „text” derivă din termenul latin „textus” care înseamnă „ţesut”. Textul Evangheliei
după Ioan este ca un ţesut frumos făcut din trei fire foarte diferite şi, în acelaşi
timp, asemănătoare. Aceste trei fire se împletesc atât de bine între ele, încât uneori
nu mai deosebim când se trece de la unul la altul. Primul fir sunt faptele din viaţa
lui Isus petrecute în anii treizeci şi amintite de martorii oculari, adică de acele
persoane care au trăit cu Isus, au văzut lucrurile pe care le făcea şi au ascultat
cele spuse de El. Este Isus istoric, păstrat de amintirea discipolului iubit (cf.
1In 1,1). Al doilea fir sunt faptele şi problemele vieţii comunităţilor creştine din
a doua jumătate a primului secol. Pornind de la credinţa în Isus şi convinse de prezenţa
în mijlocul lor a lui Cristos înviat, comunităţile au iluminat aceste fapte şi probleme
cu gesturile şi cuvintele lui Isus. De exemplu, conflictele cu fariseii au sfârşit
prin a influenţa profund povestirea şi transmiterea discuţiilor dintre Isus şi farisei.
Al treilea fir sunt comentariile făcute de evanghelist. În unele fragmente este greu
de sesizat când Isus încetează să vorbească şi când evanghelistul face observaţiile
proprii.
2. Moment de mari destăinuiri
Prezenţa acestor trei fire ale textului poate fi notată în mod evident în cele cinci
capitole (cf. In 13-17) care descriu „Ultima Cină”, luarea de rămas bun şi rugăciunea
lui Isus. Lunga conversaţie pe care Isus a avut-o cu discipolii la ultima cină, în
ajunul pătimirii şi morţii sale, este testamentul pe care ni l-a lăsat. În el este
exprimată ultima voinţă a lui Isus cu privire la viaţa în comunitate a discipolilor
săi. Este o conversaţie ca între prieteni într-un moment de mari destăinuiri. Această
conversaţie a rămas întipărită în amintirea lui Ioan. Evanghelistul vrea să ne facă
să înţelegem că Isus voia să prelungească la nesfârşit acest moment de intimitate
între prieteni. Aşa se întâmplă şi astăzi. Există conversaţie şi conversaţie. Există
conversaţii superficiale constând din cuvinte nesemnificative ce revelă golul lăuntric
al persoanelor; există şi conversaţii ce merg în adânc şi ajung la inimă. Toţi avem
din când în când aceste momente de împărtăşire sufletească ce lărgesc şi umplu inima.
Ele devin o forţă în clipele de necaz şi dificultate. Ne ajută să avem încredere şi
să învingem frica. Capitolele 13 până la 17 ale Evangheliei după Ioan sunt şi un exemplu
despre felul în care se făcea cateheza în comunităţile discipolului iubit. Întrebările
celor trei discipoli, Toma (In 14,5), Filip (In 14,8) şi Iuda Tadeu (In 14,22), erau
şi întrebările comunităţilor de la sfârşitul primului secol. Răspunsurile lui Isus
la aceştia trei sunt o oglindă în care comunităţile aflau răspuns la îndoielile şi
dificultăţile lor. Astfel, capitolul 14 din care este luată Evanghelia duminicală
(cf. In 14,1-12) era şi este o cateheză din care comunitatea învaţă cum să trăiască
fără prezenţa fizică a lui Isus.
3. Comunităţile cer lămuriri
Cum să trăim într-o comunitate cu atâtea idei diferite şi nevoi diferite? Isus răspunde
cu un îndemn. „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine!
În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: «Mă duc să
vă pregătesc un loc»? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din
nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,1-3).
Recursul insistent al lui Isus la cuvinte de încurajare, care să le fie de ajutor
discipolilor pentru a depăşi tulburările şi divergenţele, este semn că existau tendinţe
foarte diferite între comunităţi. Fiecare se credea mai aproape de adevăr decât celelalte.
Isus spune: „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe”. Nu-i necesar ca toţi să gândească
în acelaşi fel. Ceea ce este important este ca toţi să-l accepte pe Isus ca revelaţie
a Tatălui şi ca, din iubire faţă de El, să aibă atitudini de slujire şi de dragoste.
Dragostea şi slujirea sunt cimentul care leagă între ele diferitele cărămizi ale pereţilor
edificiului şi face ca diferitele comunităţi să devină o Biserică trainică de fraţi
şi surori.
4. Cere şi Toma
Mă duc să vă pregătesc un loc, spune Isus, apoi adaugă: „Şi unde mă duc eu, voi ştiţi
calea”. Toma i-a zis: „Doamne, nu ştim unde te duci. Cum am putea şti calea?” Isus
i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. (In 14,4-6). Reţinem aceste trei cuvinte
importante. Fără cale, nu se merge nicăieri. Fără adevăr, nu există siguranţă. Fără
viaţă, nu există decât moarte. Isus explică înţelesul acestor cuvinte. El însuşi este
calea, pentru că, spune: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”. Fiindcă El este
poarta pe care oile intră şi ies (cf. In 10,9). Isus este adevărul, pentru că privind
la El, vedem imaginea Tatălui: „Dacă m-aţi cunoscut pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl
meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut” (In 14,7). Isus este viaţa pentru că,
umblând aşa cum El a umblat, vom fi uniţi cu Tatăl şi vom avea viaţă în noi. El este
totul pentru noi. Este locul unde mergem, dar este şi calea pe care ajungem în acest
loc. Trebuie, deci, să-l urmăm pe El aşa cum se urmează un drum. Trebuie să-l imităm.
Şi îl imităm dacă trăim în dragoste, fiindcă El este cale întrucât ne-a iubit până
la capăt. Isus este o cale de iubire generoasă. Acest fel de dragoste nu este uşor
de realizat. Domnul însuşi ne dă harul de a merge pe această cale cu toată forţa care
provine din patima, moartea şi învierea sa.
5. Cere şi Filip
Isus spune şi că prin El putem să-l cunoaştem pe Tatăl. Filip îi cere: „Doamne, arată-ni-l
pe Tatăl şi ne este de ajuns!” Aşa cum Moise îi cerea lui Dumnezeu să-i arate faţa
sa, la fel Filip îi cere lui Isus să-l arate pe Tatăl. Lui Moise Dumnezeu îi răspunsese:
„Vei vedea doar spatele meu, iar faţa mea nu o vei vedea” (Ex 33,23). Revelarea directă
a lui Dumnezeu este cu neputinţă pentru făptura umană. Acum însă devine posibil a
vedea chipul Tatălui în chipul lui Isus. De fapt, Isus i-a spus lui Filip: „Cine m-a
văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl”. Dacă vrem să-l cunoaştem pe Dumnezeu, trebuie să-l
contemplăm pe Isus, să-l privim atent şi îndelung, să-l ascultăm şi apoi să-l urmăm.
Aşa îl cunoaştem mai bine pe Dumnezeu şi astfel Dumnezeu ne este revelat în slava
sa care este gloria de a iubi. Filip şi-a manifestat o dorinţă care, de fapt, era
dorinţa multor persoane din comunitatea apostolului Ioan şi continuă să fie şi dorinţa
noastră a tuturor. Ce trebuie să fac pentru ca să-l văd pe Tatăl despre care Isus
vorbeşte cu atâta pasiune? Răspunsul lui Isus este de-o mare frumuseţe: „De atâta
timp sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut
pe Tatăl. Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl»?” Nu trebuie să ne gândim că Dumnezeu
este departe, ca cineva distant şi necunoscut. Cine vrea să ştie cum este şi cine
este Dumnezeu Tatăl, este de-ajuns să privească la Isus. El l-a revelat în cuvintele
şi în gesturile vieţii sale pământeşti: „Nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este
în mine?” (In 14,10).
6. Ceva care aminteşte de Isus
Prin modul său de a fi Isus dezvăluia chipul nou al lui Dumnezeu care atrăgea poporul.
Prin ascultarea sa, Isus se identifica total cu Tatăl. Să înţelegem bine: persoanele
sunt diferite, dar una singură este natura dumnezeiască. În orice clipă, în orice
moment al vieţii, Isus făcea ceea ce Tatăl îi arăta să facă (cf. In 5,30; 8,28-29.38).
De aceea, în Isus totul este revelaţie, o dezvăluire a Tatălui. Semnele şi gesturile
pe care le face sunt lucrările Tatălui: „Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de
la mine; dar Tatăl, care rămâne în mine, face lucrările sale. Credeţi-mă! Eu sunt
în Tatăl şi Tatăl, în mine. Dacă nu pentru altceva, credeţi datorită lucrărilor acestora!”
(In 14,10-11). În acelaşi mod, noi, prin felul nostru de a trăi şi a ne comporta unii
faţă de alţii, trebuie să fim o revelaţie a lui Isus. Cine ne vede, trebuie să poată
vedea şi recunoaşte în noi ceva din Isus. Ceea ce importă să medităm aici este faptul
de a ne întreba: „Eu, ce imagine îmi fac despre Isus?” Sunt poate ca Petru care nu
acceptă un Isus care se dedică, slujeşte şi suferă, ci vrea un Isus pe măsura modului
său de a gândi? Sunt ca aceia care ştiu să spună doar: „Doamne, Doamne!” (cf. Mt 7,2).
Sunt poate ca aceia care vor un Cristos ceresc şi glorios şi îl uită pe Isus din Nazaret
care stătea la masă cu păcătoşii, umbla cu cei săraci, îi primea pe cei marginalizaţi,
îngrijea şi vindeca bolnavi, reintroducea în viaţă pe cei excluşi de societate şi
care, din cauza acestui acord cu poporul şi cu Tatăl, a fost persecutat şi ucis?
7. Lucruri mai mari decât cele făcute de Isus
Isus afirmă că intimitatea cu Tatăl nu este un privilegiu al său exclusiv, dar că
această intimitate este posibilă pentru noi toţi care credem în El. Prin El putem
ajunge să facem aceleaşi lucruri pe care El le făcea pentru poporul din vremea sa.
„Adevăr, adevăr vă spun, cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac
eu şi va face şi mai mari decât acestea, căci mă duc la Tatăl” (In 14,12). Afirmaţia
este surprinzătoare. Pentru a o înţelege, trebuie să citim cele ce urmează în continuarea
frazei: „Tot ceea ce veţi cere în numele meu, o voi face, pentru ca Tatăl să fie preamărit
în Fiul. Dacă veţi cere ceva în numele meu, o voi face”. Isus va mijloci pentru noi.
Tot ceea ce îi cerem, El îi cere Tatălui pentru noi şi obţine. Singura condiţie este
ca totul să fie pentru slujire (cf. In 14,13). Este adevărat că discipolii au săvârşit
opere mai mari decât Isus, pentru că Isus în viaţa sa pământească şi-a limitat slujirea
la teritoriul Palestinei. Doar rareori s-a avântat în afara hotarelor. Apostolii,
în schimb, şi-au extins slujirea la multe naţiuni. În acest sens, ei au făcut o operă
mai mare decât cea a lui Isus. Şi lucrarea Bisericii continuă să fie o lucrare mai
mare decât cea a lui Isus. Dar, în realitate lucrarea Bisericii este lucrarea pe care
Isus însuşi continuă să o înfăptuiască. Totul este lucrarea lui Cristos înviat. Discipolii
sunt instrumente ale lucrării sale cu condiţia să-l roage pe Tatăl.
8. Aduceţi jertfe spirituale
Toţi suntem chemaţi să realizăm în viaţa noastră, în mod mai modest dar realist, lucrarea
lui Cristos. În viaţa noastră, în familie, la muncă, în relaţiile cu alţii, putem
săvârşi o lucrare divină. Avem menirea să transformăm lumea puţin câte puţin după
planul Tatălui, cu ajutorul rugăciunii noastre şi a unirii noastre cu Cristos în dragoste
generoasă. Această slujire este o adevărată „preoţie”, în sensul celor afirmate de
apostolul Petru în prima sa scrisoare (1Pt 2,4-9 lectura a doua): „Iubiţilor, apropiaţi-vă
de Domnul, piatra cea vie aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu!
Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală pentru o preoţie
sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos”. Apostolul
citează Psalmul 117/118,22. Este scris în Scriptură: „Iată, pun în Sion o piatră unghiulară,
aleasă şi preţioasă, şi cine crede în ea nu va fi făcut de ruşine!” Aşadar, cinste
vouă care credeţi, dar celor care nu cred: „Piatra pe care au aruncat-o constructorii,
aceasta a devenit piatra unghiulară” şi: „piatră de poticnire şi stâncă pentru cădere”.
Ei se poticnesc, pentru că nu cred în cuvânt; la aceasta au fost sortiţi. În misterul
său pascal Isus a devenit piatra vie care este temelia întregului edificiu. Cine crede
în El este transformat zilnic în piatră vie, pentru construirea unui templu spiritual,
adică a templului însufleţit de Duhul Sfânt. Toată viaţa creştinului poate fi şi trebuie
să devină o ofrandă preoţească, pentru că este adusă lui Dumnezeu prin mijlocirea
lui Cristos. Petru numeşte aceste ofrande „jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu
prin Isus Cristos”. Aceasta este chemarea noastră creştină: să aducem jertfe spirituale,
sau mai bine zis, să facem jertfe spirituale. De fapt, nu este vorba de a oferi ca
sacrificiu lucruri ce ne mortifică, cât mai degrabă să oferim activităţile normale
ale vieţii, care sunt transformate datorită unirii cu Cristos mort şi înviat. Căci
voi sunteţi un neam ales, o „descendenţă aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt,
poporul luat în stăpânire de Dumnezeu ca să vestiţi faptele măreţe” ale celui care
v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1Pt 2,4-9). Asociaţia „Apostolatului
rugăciunii” cere membrilor săi să facă oferta zilnică cu acest spirit, pentru a fi
uniţi cu misterul pascal al lui Isus. Oferim zilnic faptele noastre, pentru ca viaţa
noastră să fie unită cu Cristos şi să fie trăită în dragostea dumnezeiască. Astfel,
cu smerenia cuvenită, facem o lucrare nebătătoare la ochi, dar care are o mare valoare
înaintea lui Dumnezeu.
9. Edificiul spiritual se construieşte treptat
În Faptele Apostolilor (cf. Fap 6,1-7 prima lectură) vedem cum împrejurările dificile
au contribuit la înaintarea construcţiei spirituale. În Biserica primară erau evrei
care vorbeau limba ebraică sau mai bine zis „aramaica” şi alţi evrei care fuseseră
în naţiunile eleniste şi vorbeau greaca. Între aceste două categorii de creştini existau
rivalităţi. La un moment dat, spune textul, „crescând numărul discipolilor, eleniştii
murmurau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea în slujirea
de fiecare zi”. De fapt, în fiecare zi avea loc o distribuţie de alimente pentru văduve
care în acea vreme erau numeroase, căci bărbaţii nu aveau atunci viaţă îndelungată.
Pentru a remedia neajunsurile, cei doisprezece au convocat grupul discipolilor şi
au procedat la distribuirea muncii apostolice. Apostolii şi-au rezervat pentru ei
responsabilitatea principală, adică cea spirituală. Ei trebuie să se dedice rugăciunii
şi slujirii Cuvântului. Aceasta este sarcina principală a Bisericii. Şi astăzi. Apostolii
au zis: „Nu este bine ca noi să lăsăm la o parte cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji
la mese”. Totuşi, există în comunitatea creştină sarcini materiale ce trebuie îndeplinite.
Pentru acestea apostolii propun alegerea primilor şapte diaconi: „De aceea, fraţilor,
căutaţi dintre voi şapte bărbaţi cu nume bun, plini de duh şi înţelepciune, pe care
să-i stabilim pentru această necesitate. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea
cuvântului”. Şi a plăcut cuvântul acesta înaintea întregii adunări şi i-au ales pe
Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor,
pe Timon, pe Parmenas şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia. Pe aceştia i-au adus înaintea
apostolilor care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile asupra lor”. Astfel a fost
rezolvată problema apărută în sânul comunităţii şi se înainta în edificarea Bisericii:
„Şi cuvântul lui Dumnezeu se răspândea, iar numărul discipolilor în Ierusalim se înmulţea
foarte mult şi o mare mulţime de preoţi se supuneau credinţei”. Harul lui Dumnezeu
rodeşte precum ploaia care cade şi nu se întoarce fără să fi adus rodul său.
10. Actualitatea Bisericii
Astăzi în Biserică există atâtea probleme de rezolvat, vechi şi noi. Preoţii nu pot,
nici nu trebuie să facă totul. Se impune implicarea credincioşilor laici în activităţile
bisericeşti: nu doar în cele materiale, dar şi în operele de caritate şi de educaţie.
În felul acesta edificarea casei spirituale va putea creşte şi preamări pe Dumnezeu,
transformând puţin câte puţin lumea. Cred că textele acestei Liturghii duminicale
ne invită pe toţi să primim vocaţia noastră creştină cu entuziasmul, curajul şi încrederea
primelor comunităţi bisericeşti. Fiecare are un rost în Biserică, are rolul său propriu.
În parohia din Roma unde am locuit şi colaborat peste 16 ani, l-am cunoscut pe Maurizio,
un credincios surdo-mut, tată a doi copii. Un om cu dragoste de Dumnezeu şi disponibil
la orice slujire. Şi-a găsit singur rolul în viaţa parohiei. În fiecare seară, când
se întorcea de la muncă, venea la biserică, se ruga sau citea dintr-o carte. Apoi
punea în ordine şi ajusta scaunele şi băncile, ştergea praful, deschidea sau închidea
o fereastră şi supraveghea lăcaşul de rugăciune. Îşi găsea de lucru acolo unde alţii
nu vedeau că trebuie făcut ceva şi o făcea cu multă pricepere şi tragere de inimă,
fiind mulţumit de ceea ce face. Într-o duminică încerca să-mi spună ceva prin semne
şi configuraţia buzelor. Reuşisem să ne înţelegem. O doamnă, văzându-l, a zis: „Poveretto
- Săracul de el!” Maurizio, bineînţeles, nu a auzit, dar privind-o cu atenţie, a înţeles
totul. I-a răspuns cu gestul mâinii arătând spre sine şi apoi negând cu degetul: „Eu,
sărac? Nu, eu sunt fericit!” Am şi o amintire personală. Cu ani în urmă, vara când
lumea este în concediu, am suferit o intervenţie chirurgicală. Când m-am trezit din
somnul anestezic, l-am recunoscut surprins pe Maurizio umezindu-mi uşor buzele cu
un tampon de vată înmuiat în apă rece. Părea un înger. Purtase cu el două sticle,
una cu apă plată şi alta cu suc de citrice. Un pahar cu apă, micul gest evanghelic
menţionat de Isus. Gest pascal. Maurizio era o binecuvântare vie, una din acele pietre
vii cu care se zideşte Biserica. În toate timpurile. Liturghia acestei duminici ne
îndeamnă să facem lucrări dumnezeieşti în uniune cu Cristos. Gesturi pascale. Să facem
oferte spirituale plăcute lui Dumnezeu, contribuind la zidirea Bisericii! Şi atunci
pacea şi bucuria lui Cristos înviat din morţi va umple inimile noastre.
11. Cântarea psalmistului
Pământul este plin de bunătatea Domnului, dar trebuie să avem ochii credinţei pentru
a o vedea. „Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul! Cei fără de prihană se cuvine să-i
înalţe cântare de laudă. Lăudaţi-l pe Domnul cu harpa; cântaţi-i cu alăuta cu zece
coarde! Drept este cuvântul Domnului şi toate lucrările sale sunt vrednice de crezare.
El iubeşte dreptatea şi judecata; pământul este plin de bunătatea Domnului. Iată,
ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care se tem de el, spre cei care nădăjduiesc
în mila lui, ca să scape de la moarte sufletul lor şi să-i hrănească în timp de foamete!
Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, după cum şi noi am sperat în tine! (Ps 32/33,1-2.4-5.18-19.22
psalmul responsorial).
12. Rugăciunea Bisericii
Atotputernice, veşnice Dumnezeule, actualizează necontenit în noi sacramentul pascal,
pentru ca cei pe care ai binevoit să-i reînnoieşti prin sfântul Botez, întăriţi de
ajutorul tău, să aducă multe roade, şi să ajungă la bucuriile vieţii veşnice.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 12 mai 2017)
All the contents on this site are copyrighted ©. |