2017-05-12 15:07:00

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a a Paştelui (A): Isus, cale, adevăr şi viaţă


(RV – 14 mai 2017) E Ziua Domnului. „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, pentru că a făcut lucruri minunate; Domnul şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor, aleluia!” (cf. Ps 97/98,1-2 Ant. la intrare). Liturghia duminicii a V-a a Paştelui propune texte importante şi deosebit de instructive pentru vocaţia noastră de creştini. Ne invită să-i cântăm Domnului cu viaţa noastră. Astfel, Evanghelia  (cf. In 14,1-12) conţine un fragment din conversaţia lui Isus cu discipolii imediat după ultima cină. Isus spune că merge să ne pregătească un loc în casa Tatălui. Prima lectură (cf. Fap 6,1-7) surprinde un moment de organizare a Bisericii primare şi modul de a rezolva problemele care se ivesc în timp. În a doua lectură (cf. 1Pt 2,4-9) se vorbeşte despre construcţia casei spirituale cu ajutorul unei preoţii sfinte. Admirăm înainte de toate delicateţea lui Isus care se preocupă ca inima discipolilor săi să nu se tulbure din cauza împotrivirilor şi a neînţelegerilor. Timpul pătimirii era aproape. Isus ştie că evenimentul va fi motiv de mare descumpănire pentru discipoli, de aceea caută să-i prevină şi să-i ferească de o tulburare prelungită: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine!” Pătimirea este un eveniment tragic, zguduitor şi derutant. Isus îl prezintă în imagini familiare: „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: «Mă duc să vă pregătesc un loc»? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,1-3). Ce înseamnă a pregăti un loc pentru discipoli? Cum îl va pregăti?  Tocmai prin intermediul suferinţelor, al pătimirii şi morţii şi, bineînţeles, al învierii sale. Acum înţelegem că locul pe care Isus ni-l pregăteşte se află în trupul său schingiuit şi maltratat şi apoi înviat. Acum suntem toţi mădulare ale trupului său. Locul pe care Isus l-a pregătit pentru noi este inima sa. El a permis ca inima sa să fie străpunsă, pentru ca noi, într-un fel, să putem intra în ea, ca această inimă să ne fie dată. Pe lângă delicateţea lui Isus putem admira şi generozitatea sa. Pregătirea locului a fost o lucrare costisitoare pentru Isus, dar o acţiune săvârşită de El cu o dragoste imensă. Comentează evanghelistul: „Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (In 13,1), adică până la pregătirea locului pentru discipolii săi. Pe de altă parte, Isus se prezintă drept calea pentru a ajunge la Tatăl. „Calea pe care găsim mântuirea este Isus Cristos, preotul jertfei noastre, apărător şi sprijin al slăbiciunii noastre” (sf. Clement I, papă). După această introducere rezumativă, să ne oprim pe larg la textele sfinte.

1. Un ţesut din trei fire
Cuvântul „text” derivă din termenul latin „textus” care înseamnă „ţesut”. Textul Evangheliei după Ioan este ca un ţesut frumos făcut din trei fire foarte diferite şi, în acelaşi timp, asemănătoare. Aceste trei fire se împletesc atât de bine între ele, încât uneori nu mai deosebim când se trece de la unul la altul. Primul fir sunt faptele din viaţa lui Isus petrecute în anii treizeci şi amintite de martorii oculari, adică de acele persoane care au trăit cu Isus, au văzut lucrurile pe care le făcea şi au ascultat cele spuse de El. Este Isus istoric, păstrat de amintirea discipolului iubit (cf. 1In 1,1). Al doilea fir sunt faptele şi problemele vieţii comunităţilor creştine din a doua jumătate a primului secol. Pornind de la credinţa în Isus şi convinse de prezenţa în mijlocul lor a lui Cristos înviat, comunităţile au iluminat aceste fapte şi probleme cu gesturile şi cuvintele lui Isus. De exemplu, conflictele cu fariseii au sfârşit prin a influenţa profund povestirea şi transmiterea discuţiilor dintre Isus şi farisei. Al treilea fir sunt comentariile făcute de evanghelist. În unele fragmente este greu de sesizat când Isus încetează să vorbească şi când evanghelistul face observaţiile proprii.

2. Moment de mari destăinuiri
Prezenţa acestor trei fire ale textului poate fi notată în mod evident în cele cinci capitole (cf. In 13-17) care descriu „Ultima Cină”, luarea de rămas bun şi rugăciunea lui Isus. Lunga conversaţie pe care Isus a avut-o cu discipolii la ultima cină, în ajunul pătimirii şi morţii sale, este testamentul pe care ni l-a lăsat. În el este exprimată ultima voinţă a lui Isus cu privire la viaţa în comunitate a discipolilor săi. Este o conversaţie ca între prieteni într-un moment de mari destăinuiri. Această conversaţie a rămas întipărită în amintirea lui Ioan. Evanghelistul vrea să ne facă să înţelegem că Isus voia să prelungească la nesfârşit acest moment de intimitate între prieteni. Aşa se întâmplă şi astăzi. Există conversaţie şi conversaţie. Există conversaţii superficiale constând din cuvinte nesemnificative ce revelă golul lăuntric al persoanelor; există şi conversaţii ce merg în adânc şi ajung la inimă. Toţi avem din când în când aceste momente de împărtăşire sufletească ce lărgesc şi umplu inima. Ele devin o forţă în clipele de necaz şi dificultate. Ne ajută să avem încredere şi să învingem frica. Capitolele 13 până la 17 ale Evangheliei după Ioan sunt şi un exemplu despre felul în care se făcea cateheza în comunităţile discipolului iubit. Întrebările celor trei discipoli, Toma (In 14,5), Filip (In 14,8) şi Iuda Tadeu (In 14,22), erau şi întrebările comunităţilor de la sfârşitul primului secol. Răspunsurile lui Isus la aceştia trei sunt o oglindă în care comunităţile aflau răspuns la îndoielile şi dificultăţile lor. Astfel, capitolul 14 din care este luată Evanghelia duminicală (cf. In 14,1-12) era şi este o cateheză din care comunitatea învaţă cum să trăiască fără prezenţa fizică a lui Isus.

3. Comunităţile cer lămuriri
Cum să trăim într-o comunitate cu atâtea idei diferite şi nevoi diferite? Isus răspunde cu un îndemn. „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: «Mă duc să vă pregătesc un loc»? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu” (In 14,1-3). Recursul insistent al lui Isus la cuvinte de încurajare, care să le fie de ajutor discipolilor pentru a depăşi tulburările şi divergenţele, este semn că existau tendinţe foarte diferite între comunităţi. Fiecare se credea mai aproape de adevăr decât celelalte. Isus spune: „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe”. Nu-i necesar ca toţi să gândească în acelaşi fel. Ceea ce este important este ca toţi să-l accepte pe Isus ca revelaţie a Tatălui şi ca, din iubire faţă de El, să aibă atitudini de slujire şi de dragoste. Dragostea şi slujirea sunt cimentul care leagă între ele diferitele cărămizi ale pereţilor edificiului şi face ca diferitele comunităţi să devină o Biserică trainică de fraţi şi surori.

4. Cere şi Toma
Mă duc să vă pregătesc un loc, spune Isus, apoi adaugă: „Şi unde mă duc eu, voi ştiţi calea”. Toma i-a zis: „Doamne, nu ştim unde te duci. Cum am putea şti calea?” Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. (In 14,4-6). Reţinem aceste trei cuvinte importante. Fără cale, nu se merge nicăieri. Fără adevăr, nu există siguranţă. Fără viaţă, nu există decât moarte. Isus explică înţelesul acestor cuvinte. El însuşi este calea, pentru că, spune: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”. Fiindcă El este poarta pe care oile intră şi ies (cf. In 10,9). Isus este adevărul, pentru că privind la El, vedem imaginea Tatălui: „Dacă m-aţi cunoscut pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut” (In 14,7). Isus este viaţa pentru că, umblând aşa cum El a umblat, vom fi uniţi cu Tatăl şi vom avea viaţă în noi. El este totul pentru noi. Este locul unde mergem, dar este şi calea pe care ajungem în acest loc. Trebuie, deci, să-l urmăm pe El aşa cum se urmează un drum. Trebuie să-l imităm. Şi îl imităm dacă trăim în dragoste, fiindcă El este cale întrucât ne-a iubit până la capăt. Isus este o cale de iubire generoasă. Acest fel de dragoste nu este uşor de realizat. Domnul însuşi ne dă harul de a merge pe această cale cu toată forţa care provine din patima, moartea şi învierea sa.

5. Cere şi Filip
Isus spune şi că prin El putem să-l cunoaştem pe Tatăl. Filip îi cere: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns!” Aşa cum Moise îi cerea lui Dumnezeu să-i arate faţa sa, la fel Filip îi cere lui Isus să-l arate pe Tatăl. Lui Moise Dumnezeu îi răspunsese: „Vei vedea doar spatele meu, iar faţa mea nu o vei vedea” (Ex 33,23). Revelarea directă a lui Dumnezeu este cu neputinţă pentru făptura umană. Acum însă devine posibil a vedea chipul Tatălui în chipul lui Isus. De fapt, Isus i-a spus lui Filip: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl”. Dacă vrem să-l cunoaştem pe Dumnezeu, trebuie să-l contemplăm pe Isus, să-l privim atent şi îndelung, să-l ascultăm şi apoi să-l urmăm. Aşa îl cunoaştem mai bine pe Dumnezeu şi astfel Dumnezeu ne este revelat în slava sa care este gloria de a iubi. Filip şi-a manifestat o dorinţă care, de fapt, era dorinţa multor persoane din comunitatea apostolului Ioan şi continuă să fie şi dorinţa noastră a tuturor. Ce trebuie să fac pentru ca să-l văd pe Tatăl despre care Isus vorbeşte cu atâta pasiune? Răspunsul lui Isus este de-o mare frumuseţe: „De atâta timp sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl. Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl»?” Nu trebuie să ne gândim că Dumnezeu este departe, ca cineva distant şi necunoscut. Cine vrea să ştie cum este şi cine este Dumnezeu Tatăl, este de-ajuns să privească la Isus. El l-a revelat în cuvintele şi în gesturile vieţii sale pământeşti: „Nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine?” (In 14,10). 

6. Ceva care aminteşte de Isus
Prin modul său de a fi Isus dezvăluia chipul nou al lui Dumnezeu care atrăgea poporul. Prin ascultarea sa, Isus se identifica total cu Tatăl. Să înţelegem bine: persoanele sunt diferite, dar una singură este natura dumnezeiască. În orice clipă, în orice moment al vieţii, Isus făcea ceea ce Tatăl îi arăta să facă (cf. In 5,30; 8,28-29.38). De aceea, în Isus totul este revelaţie, o dezvăluire a Tatălui. Semnele şi gesturile pe care le face sunt lucrările Tatălui: „Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la mine; dar Tatăl, care rămâne în mine, face lucrările sale. Credeţi-mă! Eu sunt în Tatăl şi Tatăl, în mine. Dacă nu pentru altceva, credeţi datorită lucrărilor acestora!” (In 14,10-11). În acelaşi mod, noi, prin felul nostru de a trăi şi a ne comporta unii faţă de alţii, trebuie să fim o revelaţie a lui Isus. Cine ne vede, trebuie să poată vedea şi recunoaşte în noi ceva din Isus. Ceea ce importă să medităm aici este faptul de a ne întreba: „Eu, ce imagine îmi fac despre Isus?” Sunt poate ca Petru care nu acceptă un Isus care se dedică, slujeşte şi suferă, ci vrea un Isus pe măsura modului său de a gândi? Sunt ca aceia care ştiu să spună doar: „Doamne, Doamne!” (cf. Mt 7,2). Sunt poate ca aceia care vor un Cristos ceresc şi glorios şi îl uită pe Isus din Nazaret care stătea la masă cu păcătoşii, umbla cu cei săraci, îi primea pe cei marginalizaţi, îngrijea şi vindeca bolnavi, reintroducea în viaţă pe cei excluşi de societate şi care, din cauza acestui acord cu poporul şi cu Tatăl, a fost persecutat şi ucis?

7. Lucruri mai mari decât cele făcute de Isus
Isus afirmă că intimitatea cu Tatăl nu este un privilegiu al său exclusiv, dar că această intimitate este posibilă pentru noi toţi care credem în El. Prin El putem ajunge să facem aceleaşi lucruri pe care El le făcea pentru poporul din vremea sa. „Adevăr, adevăr vă spun, cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac eu şi va face şi mai mari decât acestea, căci mă duc la Tatăl” (In 14,12). Afirmaţia este surprinzătoare. Pentru a o înţelege, trebuie să citim cele ce urmează în continuarea frazei: „Tot ceea ce veţi cere în numele meu, o voi face, pentru ca Tatăl să fie preamărit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în numele meu, o voi face”. Isus va mijloci pentru noi. Tot ceea ce îi cerem, El îi cere Tatălui pentru noi şi obţine. Singura condiţie este ca totul să fie pentru slujire (cf. In 14,13). Este adevărat că discipolii au săvârşit opere mai mari decât Isus, pentru că Isus în viaţa sa pământească şi-a limitat slujirea la teritoriul Palestinei. Doar rareori s-a avântat în afara hotarelor. Apostolii, în schimb, şi-au extins slujirea la multe naţiuni. În acest sens, ei au făcut o operă mai mare decât cea a lui Isus. Şi lucrarea Bisericii continuă să fie o lucrare mai mare decât cea a lui Isus. Dar, în realitate lucrarea Bisericii este lucrarea pe care Isus însuşi continuă să o înfăptuiască. Totul este lucrarea lui Cristos înviat. Discipolii sunt instrumente ale lucrării sale cu condiţia să-l roage pe Tatăl.

8. Aduceţi jertfe spirituale
Toţi suntem chemaţi să realizăm în viaţa noastră, în mod mai modest dar realist, lucrarea lui Cristos. În viaţa noastră, în familie, la muncă, în relaţiile cu alţii, putem săvârşi o lucrare divină. Avem menirea să transformăm lumea puţin câte puţin după planul Tatălui, cu ajutorul rugăciunii noastre şi a unirii noastre cu Cristos în dragoste generoasă. Această slujire este o adevărată „preoţie”, în sensul celor afirmate de apostolul Petru în prima sa scrisoare (1Pt 2,4-9 lectura a doua): „Iubiţilor, apropiaţi-vă de Domnul, piatra cea vie aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu! Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală pentru o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos”. Apostolul citează Psalmul 117/118,22. Este scris în Scriptură: „Iată, pun în Sion o piatră unghiulară, aleasă şi preţioasă, şi cine crede în ea nu va fi făcut de ruşine!” Aşadar, cinste vouă care credeţi, dar celor care nu cred: „Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatra unghiulară” şi: „piatră de poticnire şi stâncă pentru cădere”. Ei se poticnesc, pentru că nu cred în cuvânt; la aceasta au fost sortiţi. În misterul său pascal Isus a devenit piatra vie care este temelia întregului edificiu. Cine crede în El este transformat zilnic în piatră vie, pentru construirea unui templu spiritual, adică a templului însufleţit de Duhul Sfânt. Toată viaţa creştinului poate fi şi trebuie să devină o ofrandă preoţească, pentru că este adusă lui Dumnezeu prin mijlocirea lui Cristos. Petru numeşte aceste ofrande „jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos”. Aceasta este chemarea noastră creştină: să aducem jertfe spirituale, sau mai bine zis, să facem jertfe spirituale. De fapt, nu este vorba de a oferi ca sacrificiu lucruri ce ne mortifică, cât mai degrabă să oferim activităţile normale ale vieţii, care sunt transformate datorită unirii cu Cristos mort şi înviat. Căci voi sunteţi un neam ales, o „descendenţă aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu ca să vestiţi faptele măreţe” ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1Pt 2,4-9). Asociaţia „Apostolatului rugăciunii” cere membrilor săi să facă oferta zilnică cu acest spirit, pentru a fi uniţi cu misterul pascal al lui Isus. Oferim zilnic faptele noastre, pentru ca viaţa noastră să fie unită cu Cristos şi să fie trăită în dragostea dumnezeiască. Astfel, cu smerenia cuvenită, facem o lucrare nebătătoare la ochi, dar care are o mare valoare înaintea lui Dumnezeu.

9. Edificiul spiritual se construieşte treptat
În Faptele Apostolilor (cf. Fap 6,1-7 prima lectură) vedem cum împrejurările dificile au contribuit la înaintarea construcţiei spirituale. În Biserica primară erau evrei care vorbeau limba ebraică sau mai bine zis „aramaica” şi alţi evrei care fuseseră în naţiunile eleniste şi vorbeau greaca. Între aceste două categorii de creştini existau rivalităţi. La un moment dat, spune textul, „crescând numărul discipolilor, eleniştii murmurau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea în slujirea de fiecare zi”. De fapt, în fiecare zi avea loc o distribuţie de alimente pentru văduve care în acea vreme erau numeroase, căci bărbaţii nu aveau atunci viaţă îndelungată. Pentru a remedia neajunsurile, cei doisprezece au convocat grupul discipolilor şi au procedat la distribuirea muncii apostolice. Apostolii şi-au rezervat pentru ei responsabilitatea principală, adică cea spirituală. Ei trebuie să se dedice rugăciunii şi slujirii Cuvântului. Aceasta este sarcina principală a Bisericii. Şi astăzi. Apostolii au zis: „Nu este bine ca noi să lăsăm la o parte cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese”. Totuşi, există în comunitatea creştină sarcini materiale ce trebuie îndeplinite. Pentru acestea apostolii propun alegerea primilor şapte diaconi: „De aceea, fraţilor, căutaţi dintre voi şapte bărbaţi cu nume bun, plini de duh şi înţelepciune, pe care să-i stabilim pentru această necesitate. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului”. Şi a plăcut cuvântul acesta înaintea întregii adunări şi i-au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmenas şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia. Pe aceştia i-au adus înaintea apostolilor care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile asupra lor”. Astfel a fost rezolvată problema apărută în sânul comunităţii şi se înainta în edificarea Bisericii: „Şi cuvântul lui Dumnezeu se răspândea, iar numărul discipolilor în Ierusalim se înmulţea foarte mult şi o mare mulţime de preoţi se supuneau credinţei”. Harul lui Dumnezeu rodeşte precum ploaia care cade şi nu se întoarce fără să fi adus rodul său.

10. Actualitatea Bisericii
Astăzi în Biserică există atâtea probleme de rezolvat, vechi şi noi. Preoţii nu pot, nici nu trebuie să facă totul. Se impune implicarea credincioşilor laici în activităţile bisericeşti: nu doar în cele materiale, dar şi în operele de caritate şi de educaţie. În felul acesta edificarea casei spirituale va putea creşte şi preamări pe Dumnezeu, transformând puţin câte puţin lumea. Cred că textele acestei Liturghii duminicale ne invită pe toţi să primim vocaţia noastră creştină cu entuziasmul, curajul şi încrederea primelor comunităţi bisericeşti. Fiecare are un rost în Biserică, are rolul său propriu. În parohia din Roma unde am locuit şi colaborat peste 16 ani, l-am cunoscut pe Maurizio, un credincios surdo-mut, tată a doi copii. Un om cu dragoste de Dumnezeu şi disponibil la orice slujire. Şi-a găsit singur rolul în viaţa parohiei. În fiecare seară, când se întorcea de la muncă, venea la biserică, se ruga sau citea dintr-o carte. Apoi punea în ordine şi ajusta scaunele şi băncile, ştergea praful, deschidea sau închidea o fereastră şi supraveghea lăcaşul de rugăciune. Îşi găsea de lucru acolo unde alţii nu vedeau că trebuie făcut ceva şi o făcea cu multă pricepere şi tragere de inimă, fiind mulţumit de ceea ce face. Într-o duminică încerca să-mi spună ceva prin semne şi configuraţia buzelor. Reuşisem să ne înţelegem. O doamnă, văzându-l, a zis: „Poveretto - Săracul de el!” Maurizio, bineînţeles, nu a auzit, dar privind-o cu atenţie, a înţeles totul. I-a răspuns cu gestul mâinii arătând spre sine şi apoi negând cu degetul: „Eu, sărac? Nu, eu sunt fericit!” Am şi o amintire personală. Cu ani în urmă, vara când lumea este în concediu, am suferit o intervenţie chirurgicală. Când m-am trezit din somnul anestezic, l-am recunoscut surprins pe Maurizio umezindu-mi uşor buzele cu un tampon de vată înmuiat în apă rece. Părea un înger. Purtase cu el două sticle, una cu apă plată şi alta cu suc de citrice. Un pahar cu apă, micul gest evanghelic menţionat de Isus. Gest pascal. Maurizio era o binecuvântare vie, una din acele pietre vii cu care se zideşte Biserica. În toate timpurile. Liturghia acestei duminici ne îndeamnă să facem lucrări dumnezeieşti în uniune cu Cristos. Gesturi pascale. Să facem oferte spirituale plăcute lui Dumnezeu, contribuind la zidirea Bisericii! Şi atunci pacea şi bucuria lui Cristos înviat din morţi va umple inimile noastre. 

11. Cântarea psalmistului
Pământul este plin de bunătatea Domnului, dar trebuie să avem ochii credinţei pentru a o vedea. „Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul! Cei fără de prihană se cuvine să-i înalţe cântare de laudă. Lăudaţi-l pe Domnul cu harpa; cântaţi-i cu alăuta cu zece coarde! Drept este cuvântul Domnului şi toate lucrările sale sunt vrednice de crezare. El iubeşte dreptatea şi judecata; pământul este plin de bunătatea Domnului. Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care se tem de el, spre cei care nădăjduiesc în mila lui, ca să scape de la moarte sufletul lor şi să-i hrănească în timp de foamete! Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, după cum şi noi am sperat în tine! (Ps 32/33,1-2.4-5.18-19.22  psalmul responsorial).

12. Rugăciunea Bisericii
Atotputernice, veşnice Dumnezeule, actualizează necontenit în noi sacramentul pascal, pentru ca cei pe care ai binevoit să-i reînnoieşti prin sfântul Botez, întăriţi de ajutorul tău, să aducă multe roade, şi să ajungă la bucuriile vieţii veşnice.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 12 mai 2017)








All the contents on this site are copyrighted ©.