Vigilia Pascală. Predica papei Francisc: ”Cristos este viu și vrea să învie pe atâtea fețe care au îngropat speranța”(text)

RV 15 apr 2017. ”Această noapte ne cheamă să vestim palpitarea Celui înviat: Cristos trăiește, a înviat!”: a spus papa Francisc la predica Vigiliei pascale din Noapte de Paști, prezidată sâmbătă, 15 aprilie 2017, la ora 20.30, în bazilica Sfântul Petru. La începutul ceremoniei, Sfântul Părinte a binecuvântat focul nou în antreul bazilicii vaticane. După procesiunea de intrare cu lumânarea pascală și cântarea ”Exsultet”, a urmat Liturgia cuvântului, Liturgia Botezului și Liturgia Euharistică. 11 catehumeni din diferite țări au primit din mâinile Sfântului Părinte Botezul, Mirul și Euharistia, adică sacramentele inițierii creștine: Alejandra Ester Leticia (Spania), Tatiana Maria (R. Cehă), Florinda (Italia), Ali Acacius (SUA), Gabriel Latyr (Italia), Edrison Francesco (Albania), Ledion Giovanni Paolo (Albania), Yuri (Italia), Isaac Jason Francesco (Malta), Vivian Francesca (Malaysia) și Jian Chiara (China). Cel mai tânăr dintre catehumeni este născut în 2008, în timp ce ”decanul” de vârstă a văzut lumina zilei în 1967.

Redăm mai jos, în traducerea noastră de lucru, predica papei Francisc de la Vigilia pascală de sâmbătă, 15 aprilie 2017:

”«După ce a trecut sâmbăta, în zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Marie au venit să vadă mormântul» (Mt 28,1). Ne putem închipui cum erau pașii lor, pasul obișnuit al celui care merge la cimitir, pasul obosit de confuzie, pasul slăbit al celui care nu se convinge că totul s-a terminat în felul acela. Ne putem gândi la fețele lor palide, umezite de lacrimi. Și întrebarea: cum se poate ca Iubirea să moară?

Spre deosebire de discipoli, ele erau acolo – după cum au însoțit ultima suflare a Învățătorului pe cruce și apoi Iosif din Arimateea în a-l înmormânta -; două femei capabile să nu fugă, capabile să reziste, să înfrunte viața așa cum se prezintă și să suporte gustul amar al nedreptății. Și, iată-le acolo, în fața mormântului, între durere și incapacitatea de a se resemna, de a accepta că totul trebuie să se termine în felul acesta.

Și dacă facem un efort de imaginație, pe fața acestor femei putem găsi fețele atâtor mame și bunici, fața copiilor și a tinerilor care suportă povara și durerea nedreptății atât de inumane. Vedem oglindindu-se în ele fețele tuturor celor care, mergând prin oraș, simt durerea mizeriei, durerea pentru exploatare și traficul cu ființe umane. În ele vedem și fețele celor care simt disprețul pentru că sunt imigranți, orfani de patrie, de casă, de familie; fețele celor din privirea cărora se vede solitudine și abandon pentru că au mâinile prea aspre. Ele oglindesc fețele femeilor, ale mamelor care plâng văzând că viața fiilor lor rămâne îngropată sub povara corupției care sustrage drepturi și sfărâmă atâtea aspirații, sub egoismul de fiecare zi care răstignește și înmormântează speranța multor oameni, sub birocrația paralizantă și sterilă care nu permite schimbarea lucrurilor. În suferința lor, ele au chipul tuturor celor care, mergând prin oraș, își văd răstignită demnitatea.

Pe chipul acestor femei sunt multe chipuri, poate-l găsim pe-al tău sau pe-al meu. Asemenea lor, ne putem simți mânați să mergem, să nu ne resemnăm la faptul că lucrurile trebuie să se termine în acest fel. E adevărat, purtăm în noi o promisiune și certitudinea credincioșiei lui Dumnezeu. Dar și fețele noastre vorbesc de răni, vorbesc de numeroase infidelități - ale noastre și ale celorlalți –, vorbesc de încercări și bătălii pierdute. Inima noastră știe că pot fi altfel, dar, aproape fără să ne dăm seama, ne putem obișnui să conviețuim cu mormântul, să conviețuim cu frustrarea. Mai mult, putem ajunge să ne convingem că aceasta este legea vieții, anesteziindu-ne cu evaziuni care nu fac altceva decât să stingă speranța depusă de Dumnezeu în mâinile noastre. Așa sunt, de multe ori, pașii noștri, așa este mersul nostru, ca al acestor femei, un mers situat între dorința lui Dumnezeu și o tristă resemnare. Nu moare doar Învățătorul: odată cu El moare speranța noastră.

«Și, iată, a venit un cutremur mare» (Mt 28,2). Dintr-o dată, femeile au trecut printr-un mare șoc, ceva și cineva a făcut să se cutremure pământul de sub picioarele lor. Cineva, încă o dată, a venit înaintea lor să le spună: «Nu vă temeți», dar de data aceasta adăugând: «A înviat după cum a zis» (v. 6). Așa este vestea pe care, din generație în generație, ni-l dăruiește această Noapte sfântă: Să nu ne temem, fraților, El a înviat după cum a spus! Aceeași viață smulsă, distrusă, anihilată pe cruce s-a retrezit și începe să palpite din nou (cf. R. Guardini, Il Signore, Milano 1984, 501). Palpitarea Celui înviat ni se oferă ca dar, cadou, ca orizont. Palpitarea Celui înviat este ceea ce ne-a fost dăruit și ceea ce ni se cere să dăruim la rândul nostru ca forță transformatoare, ca ferment al unei noi umanități. Prin Învierea sa, Cristos nu a dat la o parte doar piatra mormântului, dar vrea să dea la o parte și toate barierele care ne închid în formele noastre sterile de pesimism, în mediile noastre conceptuale care ne îndepărtează de viață, în căutările noastre obsesive de siguranță și în nemăsuratele noastre ambiții capabile să pună în joc demnitatea celuilalt.

Când Marele Preot, capii religioși în complicitate cu romanii au crezut că pot să calculeze totul, când au crezut că ultimul cuvânt era spus și că le revenea lor să-l hotărască, Dumnezeu intervine pentru a da peste cap toate criteriile și a oferi, astfel, o nouă șansă. Dumnezeu, încă o dată, vine în întâmpinarea noastră ca să stabilească și să consolideze un timp nou, timpul milostivirii. Aceasta este promisiunea rezervată dintotdeauna, aceasta este surpriza lui Dumnezeu pentru poporul său credincios: bucură-te, pentru că viața ta ascunde o sămânță de înviere, o ofertă de viață care așteaptă numai să se retrezească.

Și, iată ceea ce această noapte ne cheamă să vestim: palpitarea Celui înviat, Cristos trăiește! Este ceea ce a schimbat pasul Mariei Magdalena și al celeilalte Marii; este ceea ce le face să plece în grabă și să alerge ca să ducă vestea (cf. Mt 28, 8); este ceea ce le face să se întoarcă pe urmele lor și asupra privirilor lor; se întorc în oraș ca să se întâlnească cu ceilalți.

După cum împreună cu ele am intrat în mormânt, la fel împreună cu ele vă invit să mergeți, să vă întoarceți în oraș, să vă întoarceți pe urmele voastre și asupra privirilor voastre. Fiecare dintre noi a intrat în mormânt. Vă invit să ieșiți. Să mergem împreună cu ele ca să dăm de știre, să mergem… În toate acele locuri în care se pare că mormântul a avut ultimul cuvânt și unde se pare că moartea a fost unica soluție. Să mergem să dăm de știre, să împărtășim și să dezvăluim că e adevărat: Domnul este viu. Este viu și vrea să învie pe atâtea fețe care au îngropat speranța, au îngropat visele, au îngropat demnitatea. Și dacă nu suntem în măsură să lăsăm ca Spiritul să ne conducă pe această cale, atunci nu suntem creștini.

Să mergem și să ne lăsăm surprinși de această auroră diferită, să ne lăsăm surprinși de noutatea pe care numai Cristos o poate dărui. Să lăsăm ca blândețea și iubirea sa să pună pașii noștri în mișcare, să lăsăm ca bătăile inimii sale să transforme palpitarea noastră slabă”.

(rv – A. Dancă)