Iubirea și caritatea, vocația noastră cea mai înaltă: Papa, la audiența generală

15 martie 2017. «Iubirea să fie fără ipocrizie, urâți răul, atașați-vă de bine, iubiți-vă unii pe alții cu iubire frățească, întreceți-vă în a vă stima unii pe alții. Neobosiți în râvnă, înflăcărați de Duh, slujiți Domnului. Plini de bucurie în speranță, statornici în încercare, stăruiți în rugăciune. Luați parte la trebuințele sfinților! Practicați ospitalitatea!» Din acest fragment, luat din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani, capitolul 12, s-a inspirat cateheza papei Francisc de la audiența generală de miercuri, 15 martie, din Piața Sfântul Petru, a paisprezecea cateheză din ciclul dedicat speranței creștine.

Pornind de la porunca iubirii, cea mai mare din Lege – "Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău" – pontiful a explicat că iubirea și caritatea  reprezintă vocația noastră cea mai înaltă, vocația prin excelență, de care este legată și bucuria speranței creștine.

Însă, oprindu-se asupra avertizării lansată de apostolul Paul, privind riscul pătrunderii ipocriziei în iubirea și caritatea noastră, Sfântul Părinte a evidențiat:
Papa Francisc: «Ipocrizia poate pătrunde oriunde, chiar și în modul nostru de a iubi. Aceasta se întâmplă când iubirea noastră este interesată, când este însuflețită de interese personale; când serviciile caritative în care pare că ne implicăm cu sârguință sunt făcute pentru a ne pune  în evidență pe noi înșine sau pentru a ne simți gratificați.; sau când țintim la situații care au 'vizibilitate' pentru a ne etala inteligența sau capacitățile. În spatele a toate acestea există o ideea falsă, mincinoasă, potrivit căreia, dacă iubim, este datorită bunătății noastre, ca și cum caritatea ar fi o creație a omului, un produs al inimii noastre. În schimb, caritatea este un gest de har; nu constă în a face cunoscut ceea ce suntem noi ci ceea ce ne dăruiește Domnul iar noi primim în mod liber; și nu se poate exprima prin întâlnirea cu alții dacă mai înainte nu este generată de întâlnirea cu chipul blând și milostiv al lui Isus.»

Referindu-se la îndemnul apostolului Paul de a recunoaște că suntem păcătoși și că modul nostru de a iubi este marcat de păcat, pontiful a amintit că același apostol își asumă rolul unei vestiri noi, de speranță; Domnul deschide înaintea noastră o cale de eliberare, de mântuire, potrivit căreia și noi avem posibilitatea de a trăi marea poruncă a iubirii, devenind instrumente ale iubirii lui Dumnezeu:
Papa Francisc: «Acest lucru se petrece când lăsăm ca inima să ne fie vindecată și reînnoită de Isus cel Înviat. Este el cel care ne îngăduie, chiar și în condiția noastră de micime și nevoință, să experimentăm compasiunea Tatălui și să celebrăm minunăția iubirii sale. Se înțelege de aceea că tot ceea ce putem trăi și face pentru frați nu este decât răspunsul a ceea ce Dumnezeu a făcut și continuă să facă pentru noi. Chiar mai mult, Dumnezeu însuși, locuind în inima și în viața noastră, continuă să ne fie alături și să-i slujească pe toți cei pe care-i întâlnim în fiecare zi pe calea noastră, începând cu cei din urmă și cu cei mai nevoiași în care El se recunoaște mai întâi. »

Revenind la "bucuria în speranță" despre care vorbește apostolul Paul în capitolul 12 al Scrisorii către Romani, papa Francisc a amintit ceea ce justifică bucuria speranței creștine, faptul de a ști că, 'în orice circumstanță, chiar și cea mai potrivnică, ca și în eșecurile noastre, iubirea lui Dumnezeu nu lipsește. Și atunci, cu inima vizitată și locuită de harul și fidelitatea sa, trăim în speranța fericită de a dărui fraților puținul de care suntem capabili din iubirea imensă pe care o primim de la Dumnezeu în fiecare zi.  

RV/AM