(RV – 27 noiembrie 2016) E Ziua Domnului. Cu prima duminică din perioada Adventului începem un nou An liturgic. Advent înseamnă „venire”. În lumina revelaţiei biblice distingem trei veniri ale lui Cristos: venirea istorică în umilinţa trupului pe care o sărbătorim la Crăciun, venirea continuă pe care o invocăm zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru” când spunem „vie împărăţia Ta!” şi venirea lui Cristos în slavă pe care o aşteptăm în speranţă la sfârşitul lumii. Celebrând în fiecare an liturghia Adventului, Biserica actualizează aşteptarea lui Mesia şi punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului, reînnoieşte în noi dorinţa arzătoare după cea de a doua Lui venire (cf. CBC 524). Să reflectăm asupra venirii Domnului în viaţa noastră şi în istoria lumii. Prin năzuinţele noastre stăruitoare îl chemăm pe Cristos în persoană şi dorim să-i grăbim venirea prin aşteptarea noastră” (cf. CBC 2816).
1. Noul An liturgic cu evanghelistul Matei
Anul liturgic are o valoare cvasi sacramentală. Pe
tot parcursul unui an celebrăm şi retrăim în mod tainic evenimentele mântuirii noastre:
întruparea, vestirea Evangheliei, pătimirea, moartea şi învierea Domnului, aşteptând
în speranţă venirea lui în slavă. Actualizarea principalelor evenimente ale vieţii
lui Isus ne introduce treptat în bunăvoinţa lui Dumnezeu şi ne dispune lăuntric să
primim darul Duhului Sfânt. În acest an liturgic notat cu litera „A” (ciclul trienal
A,B,C) suntem însoţiţi de Evanghelia după Sfântul Matei. Caracteristica acestei Evanghelii
este faptul că încă de la început îl prezintă pe Isus Cristos cu titlul mesianic „Emanuel”
care înseamnă „Dumnezeu-cu-Noi” (cf. Mt 1,23) şi se încheie cu marea promisiune a
lui Isus: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).
Atent la semnele prezenţei Domnului în lume, evanghelistul Matei expune cel mai pe
larg discursul lui Isus despre lucrurile din urmă (cf. Mt 24 şi 25). Un scurt fragment
din acest discurs este propus în Liturghia primei duminici de Advent (cf. Mt 24,37-44).
De fapt, Evanghelia primelor două duminici orientează atenţia spre venirea finală
a Cristos în slavă iar cea a ultimelor două (a III-a şi a IV-a) vizează celebrarea
venirii istorice a Mântuitorului prin naşterea la Betleem.
2. Pregătiţi candelele aşteptării
Adventul ne invită în fiecare an să reluăm mersul
pe căile timpului pentru a capta orice fragment de eternitate pe care-l putem pregusta
zi de zi. În contextul Adventului s-ar putea spune că ne însoţim unii pe alţii în
căutarea luminii. Nopţile din ce în ce mai lungi ale anotimpului trezesc în noi dorinţa
de a stăvili întunericul. Treptat ne obişnuim cu aceste nopţi şi le primim ca un adevărat
miracol ce trezeşte uimire. Să ne gândim la situaţia generaţiilor de demult care,
fără multe explicaţii, şi-au dat seama de scurtarea inevitabilă a zilelor. Ne putem
imagina neliniştea şi teama lor că ar putea să se scufunde într-o noapte fără zorii
unei alte zile. Cu toată certitudinea întemeiată pe cunoştinţe ştiinţifice, se întâmplă
uneori să ne găsim în situaţia strămoşilor îndepărtaţi. Nopţile lungi şi întunecoase
pot provoca o stare de nelinişte nedesluşită în care totul ne scapă printre degete,
toate curg, toate trec: „πάντα ῥεῖ - pánta rêi” (Heraclit). În această situaţie Biserica
propune cu regularitate „anul nou liturgic”, marcând începutul celebrării timpului
propriu. Când lumina soarelui descreşte, creştinii pregătesc candelele aşteptării
Domnului în credinţa fermă că undelemnul speranţei şi al iubirii turnat în micile
urcioare ale inimilor noastre „nu se va împuţina” (1Reg 16,14). Prin lecturile biblice
şi rugăciunile liturgice ale Adventului, Biserica strecoară o picătură din untdelemnul
iubirii menită să reaprindă zilnic candela aşteptării noastre. Ne oferă zilnic lumina
interioară pe care o primim şi o dăruim, ne încălzim la ea ca să-i putem încuraja
pe tovarăşii de călătorie. Astfel, în fiecare an în timpul iernii emisferei nordice,
alături de lumina din ce în ce mai dorită şi gustată, este ca şi cum am fi invitaţi
să avem grijă de Floarea vieţii noastre care este Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu făcut
trup. Prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu conţinut în Scripturile sacre să facem
din viaţa noastră un petec de pământ primitor în care sămânţa Cuvântului divin să
cadă liniştit, să încolţească, să înflorească în toată frumuseţea şi să aducă rodul
faptelor bune pentru o lume mai bună.
3. Strigăt de încredere în Domnul
Liturghia primei duminici de Advent se deschide cu
strigătul psalmistului: „Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu; Dumnezeul meu, mă
încred în tine; să nu fiu făcut de ruşine, ca să nu râdă de mine duşmanii mei: căci
toţi cei care se încred în tine, nu vor fi făcuţi de ruşine” (cf. Ps. 24/25,1-3).
Psalmul 24/25 este o cerere stăruitoare numită suplică. Trei sunt personajele: rugătorul,
Dumnezeu şi potrivnicii. Avem aici mărturisirea unui om smerit care se ştie iubit
de Dumnezeu; încrederea lui nu şovăie; aşteaptă de la Domnul iertare, sfat şi ajutor.
Păcatul provoacă suferinţă, formând o diafragmă între om şi Dumnezeu. Însă oricât
de grav ar fi, păcatul omului nu poate bloca generozitatea iertării lui Dumnezeu care
„este bun şi arată păcătoşilor calea”. În timpul Adventului suntem chemaţi la priveghere
în rugăciune pentru a menţine aprinsă în inimi flacăra speranţei. Rugăciunea, la fel
ca respiraţia, este un act vital personal ce nu poate fi delegat altora. Întreruperea
ei ar însemna asfixiere spirituală.
4. Ziua este aproape, să ne îmbrăcăm cu
armele luminii!
În faţa experienţei „că totul trece” se pot lua atitudini
diferite. Una foarte veche e amintită în Biblie. Este cea care zice: „Să mâncăm şi
să bem, căci mâine vom muri” (Is 22,13). Isus în Evanghelia liturgică (cf. Mt 24,37-44),
vorbind despre zilele de dinainte de potop, spune: „Precum a fost în zilele lui Noe,
aşa va fi şi la venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele de dinaintea potopului
oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când Noe a intrat în
corabie, şi nu au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa
va fi şi la venirea Fiului Omului” (Mt 24,37-39). Atitudinea ideală este, desigur,
cea recomandată de apostolul Paul: „Cât mai avem timp, să căutăm a face bine” (Gal
6,10). Îndemnul apostolului devine stăruitor: „Fraţilor, ştiţi în ce timp ne găsim;
acum este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; mântuirea este mai aproape de
noi decât atunci când am primit credinţa. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape.
Să lepădăm, aşadar, faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să
umblăm cuviincios ca ziua: nu în chefuri şi beţii, nu în desfrânări şi fapte de ruşine,
nu în ceartă şi în invidie, ci îmbrăcându-vă în Domnul Isus Cristos, şi nu vă îngrijiţi
de trup întru poftele lui” (Rom 13,11-14, lectura a doua). Celor care cred în Dumnezeu,
Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, apostolul Paul le propune să treacă la Acela care
nu trece; să treacă de la lume, pentru a nu trece cu lumea. Suntem aici pe pământ
ca o mulţime de oameni urcaţi pe o plută uriaşă purtată de curenţii fluviului spre
marea deschisă de unde nu există întoarcere. Când pluta ajunge aproape de coastă,
toţi călătorii se ridică în picioare. Zărind uscatul, naufragiaţii răsuflă uşuraţi.
Este senzaţia celui care ajunge la stânca neclintită a credinţei în Dumnezeu. În această
privinţă sunt renumite cuvintele Sfintei Tereza de Avila: „Nimic să nu te tulbure,
nimic să nu te înspăimânte. Totul trece. Numai Dumnezeu rămâne”. În acest sens, este
semnificativ faptul că prima parte a Adventului care inaugurează timpul aşteptării,
ne vorbeşte despre sfârşit pentru a ne face să înţelegem că ne îndreptăm spre un început.
Sfârşitul reprezintă un început. Sfârşitul stabileşte exact punctul de plecare. Marea
întrebare nu este atât „unde vom sfârşi?” ci „de unde vom începe”. Considerând atent
lucrurile, ne dăm seama că se începe de la sfârşit.
5. Două faze ale vieţii
În Cristos Isus, contradicţia dintre viaţă şi moarte
a fost depăşită. După jertfa lui Cristos prin moartea pe Cruce şi învierea lui din
morţi, contradicţia cea mai radicală nu mai este între „a trăi” şi „a muri”, dar între
„a trăi pentru noi” şi „a trăi pentru Domnul”. „A trăi pentru sine” înseamnă adevărata
moarte. Pentru cine crede în Cristos, viaţa şi moartea fizică sunt două faze şi două
moduri diferite de a trăi pentru Domnul şi cu Domnul: primul în credinţă şi speranţă
ca pregustare a vieţii celei noi; al doilea, în care se intră prin moarte în posesia
deplină şi definitivă a vieţii cu Dumnezeu. Afirmă apostolul Paul în prima Scrisoare
către Corinteni: „Ultimul duşman care va fi nimicit de Cristos este moartea. Iar când
toate îi vor fi supuse, atunci şi el, Fiul, se va supune celui care i-a supus lui
toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1Cor 15,26-28). Ce înseamnă asta?
Vrea să spună că prin alegerea mea pot grăbi sau face să întârzie împlinirea finală
a istoriei mântuirii. În această privinţă scriitorul bisericesc Origen (c.185 - c.254)
exprimă un gând cutezător dar adevărat: „eu sunt mădular al trupului lui Cristos;
Cristos nu vrea să se supună Tatălui doar cu o parte a trupului său, dar cu tot trupul.
De aceea, atât timp cât există un singur mădular care opune rezistenţă în a se oferi
cu el Tatălui, Cristos nu poate considera lucrarea sa ca încheiată, nu poate să-i
supună Împărăţia Tatălui. Nu se resemnează să mă lase în urmă”.
6. Vegheaţi… Fiţi gata!
Există însă o veste bună la modul imperativ ce vine
din Evanghelia primei duminici de Advent şi care este valabilă tot timpul vieţii:
„Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în care zi va veni Domnul vostru…Fiţi gata, căci
Fiul Omului va veni în ceasul în care nu gândiţi” (cf. Mt 24,42.44). Avertismentul
„totul trece” este adresat mai degrabă tinerilor decât celor vârstnici, căci tinereţea
şi părul negru sunt doar o suflare. „Aminteşte-ţi de creatorul tău în zilele tinereţii
tale, înainte ca să vină zilele cele triste şi să ajungă anii despre care va trebui
să spui: Nu simt nici un gust” (cf. Qoh 12,1). Bătrâneţea este evocată de acelaşi
autor sapienţial Qohelet printr-o serie de imagini sugestive: foşnetele care slăbesc
din cauza surzeniei, culorile ce pierd din intensitate, pasul care devine nesigur,
frica de stradă şi de urcuş. Şi apoi imaginea finală a găleţii de la fântâna cu roată:
după atâtea urcări şi coborâri, vine ziua când funia sau lanţul se rupe iar găleata
cade în fundul apei şi nu se mai iese la suprafaţă. Migdalul înfloreşte din nou primăvara,
dar omul o dată căzut nu se mai ridică. Finalul acestui fragment biblic este cunoscut
de toţi: „Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune” (cf. Qoh 11,10
– 12.8). Altădată se repeta prea des iar azi aproape deloc această constatare a înţeleptului
biblic. N-ar fi un rău ca şi generaţia noastră să se gândească la ea. Nu e vorba de
a dispreţui viaţa, ci de a trăi mai bine, cu mai mare seninătate, în mai puţină agitaţie,
mai puţin stresaţi. Timpul Adventului nu vine să ofilească bucuria de a trăi, ci să
lumineze în adevăr drumul vieţii. Este un remediu potrivit împotriva uzurii şi degradării.
Ne luminează calea din înălţimi, în timp ce ne întrebăm încotro mergem şi unde voim
să ajungem?
7. Chemaţi la pacea împărăţiei lui Dumnezeu
Profetul Isaia anunţă o adunare imensă de popoare
pe muntele Domnului, la Ierusalim (cf. Is 2,1-5, prima lectură). Nu se adună ca să
aducă jertfe, dar ca să asculte cuvântul Domnului. În zilele de pe urmă popoare multe
vor zice: „Veniţi, să urcăm la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacob! El
ne va învăţa căile sale şi noi vom umbla pe cărările lui. Căci din Sion va ieşi legea
şi din Ierusalim, cuvântul Domnului”. Domnul va judeca între neamuri şi va decide
între multe popoare iar acestea vor schimba săbiile lor în fiare de plug şi suliţele
lor, în seceri. Niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam şi nu vor
mai învăţa războiul. Atunci va începe pacea universală. La începutul Adventului Biserica
repetă acest anunţ. Toţi suntem invitaţi să realizăm această promisiune de pace „umblând
în lumina Domnului” şi repetând: „Arată-ne, Doamne, îndurarea ta şi dă-ne mântuirea
ta” (Ps 84/85,8, versetul la Evanghelie).
8. Împreună în întâmpinarea Domnului
Psalmistul biblic ne cheamă să reînnoim bucuria de
a merge împreună în întâmpinarea Domnului. Fiecare dintre noi este purtat pe acest
drum şi totodată simte invitaţia să-i poarte şi pe alţii în întâmpinarea Domnului.
Călătoria împreună poate fi programul ideal al acestui nou Advent. Să îndreptăm privirea
inimii către Cristos într-o aşteptare perseverentă, trăind în cinste şi în siguranţa
că Domnul va veni. Nu importă a şti nici când şi nici cum. „Vom merge cu bucurie în
casa Domnului. M-am bucurat când mi s-a spus: „Să mergem în casa Domnului!” Iată,
picioarele noastre au ajuns la porţile tale, Ierusalime! Acolo urcă triburile, triburile
Domnului, după mărturia lui Israel, ca să laude numele Domnului. Căci acolo sunt scaunele
de judecată, tronurile casei lui David. Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului: „Să
aibă linişte cei care te iubesc! Pacea să locuiască între zidurile tale şi liniştea,
în palatele tale!” De dragul fraţilor şi prietenilor mei, eu spun: „Pace ţie!” De
dragul casei Domnului Dumnezeului nostru, mă rog pentru bunăstarea ta! (Ps 121/122,1-2.4-9).
9. Rugăciunea Bisericii
Atitudinea de fond a creştinilor în acest timp de
har este exprimată la rugăciunea zilei: „Dumnezeule atotputernic, te rugăm, întăreşte
voinţa credincioşilor tăi, pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea
lui Cristos care vine, să se învrednicească a sta de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor”.
(Radio Vaticana – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 25 noiembrie 2016)
All the contents on this site are copyrighted ©. |