(RV - 20 noiembrie 2016) E Ziua Domnului. Anul liturgic al Bisericii se încheie cu sărbătoarea Domnului nostru Isus Cristos, Regele universului. Se încheie totodată „Anul Sfânt extraordinar al Milostivirii” care a fost un adevărat „izvor de apă curgătoare pentru curăţirea de păcat şi de orice întinare”. În acest timp de har Dumnezeu a revărsat peste comunităţile şi peste familiile noastre „duhul bunătăţii şi al rugăciunii”. Am chemat numele său şi Domnul ne-a ascultat (cf. Zah 13,1; 12,10). El continuă să desăvârşească în noi misterele pătimirii, morţii şi învierii sale. Realizează aceasta, făcându-ne să trăim, să suferim, să murim şi să înviem zilnic împreună cu el şi în el prin Duhul dătător de viaţă. Astăzi, celebrând sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în sărbătoarea săptămânală a Paştelui, îi aducem prinos de recunoştinţă pentru toate şi îl preamărim: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria şi cinstea. Lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor” (Ap 5,12;1,6). Lecturile liturgice ne ajută să aprofundăm semnificaţia regalităţii lui Isus, contemplând crucea, distinctivul iubirii sale. Cristos este regele universului pentru că s-a dăruit pe sine până la moartea pe cruce pentru viaţa lumii.
1. Cristos, regele iubirii milostive
În acest an suntem îndemnaţi de cuvântul Evangheliei să ne îndreptăm către Isus cu
privirea tâlharului care moare în cruce, încredinţându-şi viaţa unuia care moare împreună
cu el şi ca el. Răufăcătorul trecut în istorie ca „tâlharul cel bun” intuieşte prin
darul credinţei că Isus este un nevinovat care, nesalvându-se pe sine, îi salvează
pe alţii şi îşi dă viaţa pentru toţi. A fost de-ajuns o privire sinceră unită cu rugămintea
convinsă în ultimele clipe ale vieţii: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni
în împărăţia ta!” Şi Domnul i-a răspuns: „Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în
paradis!” (cf. Lc 22,35-43). În Isus Cristos se revelează o regalitate cu totul diferită
de cea a lumii. Regele Cristos domneşte prin dăruirea propriei vieţi în totală iubire.
Această demnitate regală diferită fusese anunţată mai demult în persoana lui David,
chemat să fie un rege-păstor care îşi iubeşte turma, nu o tiranizează dar o paşte
şi o conduce (cf. 2Sam 5,1-3, prima lectură). Astăzi Isus de pe cruce ne hrăneşte
cu viaţa sa de păstor înviat. Răstignitul nu are titluri onorifice, nici demnitate,
nici semne particulare, nici forţă omenească. Cu toate acestea, el are o putere nemărginită,
căci este stăpânul vieţii şi al morţii. Cristos este „primul născut dintre cei care
învie din morţi” în care aflăm asistenţă împreună cu toate făpturile. Pentru totdeauna.
Să-i mulţumim lui Dumnezeu Tatăl care ne-a învrednicit în Cristos Isus să avem parte
la moştenirea sfinţilor în lumină. El ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi
ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale. În el avem răscumpărarea, iertarea
păcatelor, pentru că prin el i-a plăcut lui Dumnezeu să reconcilieze toate pentru
sine, făcând pace prin sângele crucii sale (cf. Col 1,12-20, lectura a doua). Încercăm
să aprofundăm toate acestea în ordinea lecturilor liturgice, căutând să descoperim
mesajul ciclului anual „C”, fără divagaţii dispersive.
2. Regalitatea în Israel
Introducerea monarhiei în istoria poporului biblic a fost privită cu suspiciune multă
vreme, fiind înţeleasă drept o contestare a autorităţii lui Dumnezeu. Cărţile lui
Samuel prezintă două tradiţii diferite. În prima povestire (cf. 1Sam 8,1-22), poporul
îi cere profetului Samuel un rege, după modelul popoarelor vecine. Profetul acceptă
asta fără voie, deoarece singurul rege recunoscut până atunci era Dumnezeu. Potrivit
acestei tradiţii, monarhia este introdusă în Israel din cauza fricii poporului în
faţa duşmanilor. În a doua povestire (cf. 1Sam 9,16) Dumnezeu însuşi îi porunceşte
lui Samuel să-l ungă pe Saul ca cel dintâi rege al lui Israel. Cele două tradiţii
demonstrează complexitatea ideii de regalitate. Conflictul n-a fost rezolvat, căci
va exista mereu un partid monarhic opus cercurilor mai credincioase tradiţiei strămoşilor.
În orice caz, rolul unsului lui Dumnezeu a fost văzut mereu în Israel ca o funcţie
delegată, în ascultare faţă de Jahveh, adevăratul rege. Ungerea sacrală făcea din
rege un garant al dreptăţii în locul lui Dumnezeu, un apărător al orfanilor şi văduvelor,
ocrotitor al celor slabi şi lipsiţi de apărare. Însă regii lui Israel n-au fost la
înălţimea rolului de protectori. Exilul babilonian a marcat pentru Israel momentul
judecăţii divine cu privire la monarhia nedemnă şi injustă. Din falimentul monarhiei
se naşte în popor aşteptarea unui rege drept care să guverneze săracii lui Israel
cu rectitudine. Despre această aşteptare dau mărturie literatura inter-testamentară
şi Noul Testament care are o viziune proprie despre regalitatea lui Dumnezeu.
3. David uns rege şi proclamat păstor
Prima lectură liturgică (cf. 2Sam 5,1-3) prezintă episodul în care David a fost recunoscut
rege de către toate triburile lui Israel. După moartea regelui Saul, pentru un anumit
timp David fusese rege doar pentru tribul lui Iuda. Acum toate triburile lui Israel
vin pentru a-l aclama ca rege şi el devine rege peste tot Israelul. Acestea i-au zis
lui David: „Iată, noi suntem os din oasele tale şi carne din carnea ta. Chiar şi înainte,
când Saul era rege peste noi, tu erai cel care-l conduceai afară şi îl aduceai înăuntru
pe Israel. Şi Domnul ţi-a zis: «Tu îl vei paşte pe poporul meu Israel şi vei deveni
conducător peste Israel». Toţi bătrânii lui Israel au venit la rege, la Hebron, şi
regele David a încheiat o alianţă cu ei înaintea Domnului. Iar ei l-au uns pe David
rege peste Israel”. Legământul şi ungerea regelui David devin modelul tipic pentru
a înţelege figura lui Mesia care, ca descendent al lui David, va fi consacrat rege
şi va stabili un legământ cu umanitatea. Un aspect particular ce apropie această străveche
povestire de figura lui Isus este legat de titlul de „păstor” atribuit regelui David.
Păstorul protejează, conduce şi îngrijeşte turma. Nu poporul este în serviciul regelui,
ci regele este în serviciul poporului. Această viziune răsturnată despre puterea regală,
străină de orice formă de dominaţie, orientează spre o interpretare corectă a regalităţii
lui Cristos. Isus este păstorul care îşi dă viaţa pentru oile sale.
4. Cristos rege în timpul pătimirii
Pericopa evanghelică (cf. Lc 22,35-43) trebuie înţeleasă în contextul mai amplu al
vieţii lui Isus. Intrarea sa în oraşul sfânt (cf. Lc 19,28-40) este desigur o scenă
regească, având ca fundal un text profetic: „Veseleşte-te mult, fiică a Sionului!
Strigă de bucurie, fiică a Ierusalimului! Iată, regele tău vine la tine: el este drept
şi mântuit, umil şi călare pe un măgar, pe un mânz, puiul unei măgăriţe” (Zah 9,9).
Profetul de demult anunţase venirea unui un rege umil, blând şi sărac. Înaintea Sinedriului
Isus afirmă solemn că „de acum Fiul Omului va fi aşezat la dreapta puterii lui Dumnezeu”
(Lc 22,69). Motivul regalităţii reapare apoi în procesul înaintea lui Pilat (cf. Lc
23,1-5) şi în întâlnirea cu Irod (cf. Lc 23,6-12). Evanghelistul Luca spune deschis
că Isus a fost acuzat că este rege: „L-am găsit pe acesta instigând neamul nostru
şi interzicându-ne să plătim tribut Cezarului şi spunând că el este Cristos, regele”
(Lc 23,2). Lui Pilat care îl întreba dacă este rege, Isus i-a răspuns că este, dar
într-un mod total diferit de cel descris în acuzaţiile aduse. Isus este un rege condamnat
pe nedrept. Pilat însuşi îi recunoaşte nevinovăţia. Îl locul lui Isus este preferat
Baraba care era un tâlhar. În ochii oamenilor regalitatea lui Isus era o formă de
batjocură. Regalitatea sa este diferită de schemele comune. Isus îi pregătise pe discipoli
să înţeleagă asta, când le-a zis: „Regii neamurilor domină peste ele, iar cei care-şi
exercită autoritatea asupra lor sunt numiţi binefăcători. Însă voi nu fiţi aşa, dar
cel mai mare dintre voi să devină ca cel mai tânăr, iar cel care conduce, precum cel
care slujeşte. Căci cine este mai mare: cel care stă la masă sau cel care serveşte?
Oare nu cel care stă la masă? Însă eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte”
(Lc 22,25-27).
5. Cristos numărat împreună cu cei nelegiuiţi
Există o deosebire radicală între regalitatea lumii şi regalitatea lui Dumnezeu, între
manifestările primei şi manifestările celei de-a doua. În sfârşit, pe cruce, regalitatea
lui Cristos este afirmată în mod solemn: „Acesta este regele iudeilor” (Lc 23,38).
Era motivul condamnării (titlul crucii) care în mintea conducătorilor voia să însemne
sfârşitul pretenţiei „absurde” avansate de Isus. În schimb, era afirmaţia inconştientă
că tocmai acolo, pe cruce, regalitatea lui Isus se manifestă în toată splendoarea.
Isus moare între doi condamnaţi. În timpul vieţii a fost acuzat mereu că îi primeşte
pe vameşi şi mănâncă cu păcătoşii iar acum moare răstignit în tovărăşia a doi dintre
ei. Anunţase asta profetul Isaia: „şi a fost numărat împreună cu cei nelegiuiţi” (Is
53,12). Numai evanghelistul Luca interpretează patima Domnului în lumina acestui cuvânt
profetic.
6. Cristos solidar până capăt cu cei păcătoşi
Pentru sfântul Luca crucea este dovada supremă a solidarităţii divine cu lumea păcătoşilor.
Din cruce vine biruinţa lui Dumnezeu şi regalitatea sa glorioasă. Şi nu doar pentru
faptul că Isus „a fost numărat împreună cu cei nelegiuiţi”, dar mai presus de toate
pentru că a învins ispita întreită din partea conducătorilor, a soldaţilor şi chiar
a unuia dintre cei doi răufăcători răstigniţi cu el. Ispita se exprimă de fiecare
dată cu aceeaşi invitaţie rostită în batjocură : salvează-te pe tine însuţi! Poporul
stătea şi privea, iar conducătorii îşi băteau joc de el, spunând: „Pe alţii i-a salvat,
să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul”. Şi soldaţii
îl luau în râs, când se apropiau de el şi-i aduceau oţet, spunând: „Dacă tu eşti regele
iudeilor, salvează-te pe tine însuţi”. Dar şi unul dintre răufăcătorii răstigniţi
îl insulta, spunând: „Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!” (cf.
Lc 23,35-37.39). Mulţimea îl insulta ca pe un fals „Mesia”. Evanghelistul face să
înţelegem că Isus avea posibilitatea de a se salva. În timp ce atârna pe cruce, Isus
era invitat să exploateze regalitatea sa în beneficiul său personal. Asta aminteşte
episodul ispitirilor din pustiu, când diavolul i-a propus lui Isus să-şi folosească
puterea în avantajul propriu. Deci, Isus se poate salva pe sine, dar nu o face, căci
vrea să rămână solidar până capăt cu omul păcătos. În felul acesta este pus în evidenţă
paradoxul regalităţii sale. Moartea lui Isus răstignit ca un delincvent arată că iubirea
divină găseşte calea de a ajunge la omul păcătos, până în clipa morţii. Dumnezeu se
pune alături de omul adevărat şi de lumea reală împotriva tuturor acuzatorilor. Înseamnă
că în voinţa sa eternă de iubire Dumnezeu nu-l abandonează pe om, nici chiar când
acesta se răzvrăteşte împotriva Lui. În pătimirea sa şi mai ales pe cruce Fiul lui
Dumnezeu se lasă judecat de om. Răspunde la violenţa distructivă cu un nou început
marcat de iertare.
7. „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”
Primul cuvânt al lui Isus pe cruce menţionat de evanghelistul Luca este o cerere de
iertare pentru călăii săi. Din starea sa de răstignit între doi răufăcători izvorăşte
oferta de iertare divină: „Când au ajuns la locul numit Craniul, acolo i-au răstignit
pe el şi pe răufăcători, unul la dreapta şi unul la stânga. Atunci Isus a spus: „Tată,
iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (cf. Lc 23,33-34). Crucea este expresie de iubire fidelă
şi de solidaritate cu toate victimele. Regele, „dreptul judecător”, moare pentru că
nu-i stă la inimă în primul rând restabilirea ordinii, dar omul care trebuie salvat
cu unica forţă capabilă să învingă: iubirea. S-a spus că „de la credinţa creştină
se aşteaptă ca ea să poată trasa pentru noi şi în noi acel drum care merge de la violenţa
universală la reconciliere”. Atunci, şi numai atunci, împărăţia lui Dumnezeu va ajunge
la plinătatea ei.
8. „Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!”
Unul dintre răufăcătorii răstigniţi nu înţelege şi se dovedeşte prizonier al schemei
mundane despre regalitatea lui Isus, căci îl insulta, spunând: „Oare nu eşti tu Cristos?
Salvează-te pe tine şi pe noi!” Celălalt răufăcător întrevede îndărătul slăbiciunii
lui Isus crucificat puterea iubirii sale. Luând cuvântul, l-a mustrat pe tovarăşul
de osândă: „Nu te temi de Dumnezeu, tu, care suferi aceeaşi condamnare? Noi pe drept
am primit ceea ce meritam pentru ce am făcut; dar el n-a făcut niciun rău”. Până şi
pe cruce Isus apare ca un semn de contradicţie; chiar şi între răufăcători există
divergenţă cu privire la el. Unul dintre ei, în deznădejdea suferinţei, se prinde
cu toate forţele de viaţa naturală care-i scapă. Nu vrea să moară şi-i cere lui Isus
să facă un gest de putere mesianică pentru a se salva pe sine şi pe ei. Dar cuvintele
acestui răufăcător, la fel ca cele ale conducătorilor şi ale soldaţilor, sunt pentru
Isus o mare ispită; sunt o invitaţie similară cu cea a diavolului, când i-a zis să
se arunce de pe înălţimea templului (cf. Lc 4,9-10) pentru a da spectacol în văzul
lumii ca dovadă a unui mesianism glorios şi puternic. Ei bine, în ceasul puterii întunericului
(cf. Lc 22,53) Isus simte aceeaşi invitaţie: „Oare nu eşti tu Cristos? Salvează-te
pe tine şi pe noi”! Dar pentru Isus nu aceasta este calea mântuirii, nici pentru sine,
nici pentru alţii. El trebuie să-şi piardă viaţa pentru a o salva pe a sa şi pe cea
a altora.
9. Aminteşte-ţi de mine, Doamne, în împărăţia ta!
Celălalt răufăcător, care va trece în istorie ca „tâlharul cel bun”, parcurge în ultimele
clipe ale vieţii un drum de pocăinţă care-l duce la convertire. Vrea ca şi tovarăşul
său de nefericire să-l imite. El priveşte la Isus şi îndată îşi dă seama că el nu
a săvârşit niciun rău. E posibil ca mărturia de nevinovăţie în favoarea lui Isus să
aibă la bază un fapt concret. Probabil cei doi răufăcători fuseseră capturaţi cu Baraba
din cauza acelei revolte sau acelui omor petrecute în oraş (cf. Lc 22,19,25). Ei se
aşteptau, deci, să fie condamnaţi împreună cu Baraba, capul lor, în schimb s-au văzut
condamnaţi împreună cu Isus care nu aparţinea grupului de revoltaţi împotriva stăpânirii
romane. Aşa s-ar putea explica mărturisirea lui de nevinovăţie pentru Isus. Comparaţia
cu Isus îi dezvăluie viaţa. Ca vameşul înaintea lui Dumnezeu (cf. Lc 18,13), la fel
ca Petru şi Zaheu înaintea lui Isus (cf. Lc 5,8; 19,1-10), recunoaşte şi el că este
păcătos şi are nevoie de iertare, de o mântuire ce merge dincolo de coborârea materială
de pe cruce. Nu o poate obţine cu puterile proprii, dar intuieşte că acel „drept”
care suferă în chinuri este izvor de viaţă pentru alţii; că Isus îi poate da acea
viaţă care înseamnă mântuire. Reflecţia sa devine rugăciune. „Tâlharul cel bun” priveşte
cum poate la Isus şi îi zice: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei veni în împărăţia
ta!” Acest răufăcător avea probabil o idee cel puţin vagă despre împărăţia anunţată
de Isus. Desigur, ca evreu, putea să ştie ceva despre împărăţia lui Dumnezeu.
10. Te asigur că vei fi cu mine în rai
Oricum, evanghelistul Luca vrea să spună comunităţii sale şi nouă că Isus ajunge la
ţinta exodului din această lume şi că îi asociază la destinul său pe toţi care cred
în el. Răspunsul dat de Isus la rugămintea acelui om care se recunoaşte păcătos şi
care îl recunoaşte ca „Salvator” nu poate fi decât acesta: „Adevăr îţi spun: astăzi
vei fi cu mine în paradis!” (Eu te asigur că astăzi vei fi cu mine în rai). Cuvintele
lui Isus implică iertarea păcatelor şi asocierea la soarta celor aleşi. Rugăciunea
sa: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Lc 23,34) a fost ascultată. Unui om convertit
îi este asigurată împărăţia lui Dumnezeu, fericirea, mântuirea. Vedem din aceasta
că predicarea crucii lui Cristos este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu care salvează
pe oricine i se încredinţează, sperând în iertarea sa.
11. Astăzi şi mâine cu Cristos
Notăm faptul că în răspunsul lui Isus revine un motiv foarte drag evanghelistului
Luca: astăzi. Mântuirea adusă de Isus nu este doar un fapt viitor. Nici regalitatea
sa nu este doar un viitor. Regalitatea lui Isus străluceşte „astăzi” în iubirea pasionată
ce nu se sustrage dăruirii totale de sine. Cristos ne salvează astăzi. I-a salvat
pe alţii în timpul vieţii pământeşti prin minunile sale, dar nu se salvează pe sine,
ci se dăruieşte pentru ca toţi să avem viaţă. În aceasta consistă originalitatea regalităţii
sale. Acesta este şi motivul pentru care lumea nu o înţelege. Regalitatea lui Isus
este legată de cruce. Iată, Regele pe care îl sărbătorim astăzi. Ne găsim înaintea
lui în însăşi starea tâlharului, cu vieţile noastre devastate. Ne temem de viitorul
pământesc, de ziua noastră de mâine, de destinul nostru etern. Domnul însă ne asigură
că va fi alături de noi chiar în situaţiile cele mai dramatice ale existenţei. Aceasta
este vestea bună a sărbătorii lui Cristos, Regele universului. Credem că „nici un
fel de cruzime nu poate să distrugă o religie care se întemeiază pe misterul crucii
lui Cristos” (sf. Leon cel Mare, papă, + 461). „Binecuvântat cel ce vine în numele
Domnului! Binecuvântată este împărăţia care vine, a părintelui nostru David!” (Mc
11,9b-10a, versetul la Evanghelie).
12. Cântecul psalmistului
Cântarea de bucurie a pelerinilor spre Ierusalimul biblic, să ne însufleţească pe
drumul vieţii spre patria cerească: „Vom merge cu bucurie în casa Domnului… M-am bucurat
când mi s-a spus: „Să mergem în casa Domnului!” Iată, picioarele noastre au ajuns
la porţile tale, Ierusalime! Acolo urcă triburile, triburile Domnului, după mărturia
lui Israel, ca să laude numele Domnului. Căci acolo sunt scaunele de judecată, tronurile
casei lui David (Ps 121/122,1-2.4-5)
13. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ai voit să refaci totul în Fiul tău preaiubit,
Regele universului, dă-ne, te rugăm, harul ca toată făptura, eliberată din robie,
să slujească maiestăţii tale şi să te laude într-un glas, fără încetare.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 19 noiembrie 2016)
All the contents on this site are copyrighted ©. |