(RV – 6 noiembrie 2016) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a învierii lui Cristos din morţi. Anul bisericesc după calendarul roman se apropie de sfârşit iar Liturghia acestei duminici ne vorbeşte despre înviere. În luna noiembrie în care îi comemorăm pe toţi credincioşii răposaţi, nu putem să nu ne gândim la destinul nostru final. Nu reuşim să ne imaginăm cum am putea trăi liniştiţi fără o credinţă cel puţin implicită într-o viaţă viitoare. După sfârşitul vieţii noastre pământeşti aşteptăm învierea. Cristos a învins moartea ca să ne deschidă drumul spre viaţa ce nu cunoaşte apus. Ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie amintim patima, învierea şi gloria Domnului Isus şi îi mulţumim lui Dumnezeu care “ne-a renăscut la o nădejde vie prin învierea lui Cristos din morţi” (cf. 1Pt 1,3).
1. Cred în învierea morţilor
Mărturisirea credinţei noastre în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi în acţiunea
lui creatoare, mântuitoare şi sfinţitoare culminează în proclamarea învierii morţilor
la sfârşitul timpurilor şi în viaţa veşnică. Credem cu tărie, şi tot astfel sperăm,
că, după cum Cristos a înviat cu adevărat din morţi şi trăieşte pentru totdeauna,
tot astfel, după moartea lor, cei drepţi vor trăi pentru totdeauna cu Cristos cel
înviat şi El îi va învia în ziua de apoi. Ca şi învierea lui Cristos, învierea noastră
va fi lucrarea Preasfintei Treimi: „Dacă Duhul Celui care l-a înviat pe Cristos din
morţi locuieşte în voi, Acela care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va învia şi
trupurile voastre muritoare, prin Duhul său, care locuieşte în voi” (Rom 8, 11). Ceea
ce în limba română s-a tradus prin „învierea morţilor” apare în textul original al
Simbolului apostolilor ca „învierea cărnii, a trupului”. Cuvântul „carne” („trup”)
se referă la slăbiciunea şi caracterul muritor al condiţiei umane. „Învierea trupului”
înseamnă că după moarte nu va exista numai viaţa sufletului nemuritor, ci înseşi „trupurile
noastre muritoare” (Rom 8, 11) vor redobândi viaţă (cf. CBC 988-990).
2. Credinţa în viaţa de apoi
„Rugăciunea mea să ajungă la tine, Doamne; pleacă-ţi urechea la glasul cererii mele!”
(Ps 87/88,3). Psalmistul de demult apăsat de necazuri strigă după ajutor zi şi noapte.
De fapt, psalmul 87/88 este lamentaţia unui om copleşit de drama cumplită a suferinţei
şi dezolării. Strigătul rugătorului este mai degrabă un răcnet spasmodic, ultimul
său urlet îndreptat către Domnul. Chinuit de coşmaruri, orori şi slăbiciuni, psalmistul
se zbate ca într-o temniţă în care nu răzbeşte lumina soarelui şi se loveşte de zidul
morţii. Deşi l-a invocat până la extenuare pe Dumnezeu, omul ajuns la marginea mormântului
înţelege că numai trecând prin pustiul părăsirii totale ar putea intui semnificaţia
superioară a suferinţei. În lamentaţia profundă a psalmistului pare să licărească
un fir de lumină şi de aşteptare că Dumnezeu, Stăpânul morţii şi al vieţii, poate
opri paşii credinciosului său în drumul spre prăpastia morţii care înghite toate (cf.
Prov 30,15-16). Însă revelaţia biblică nu ajunsese încă la credinţa într-o altă viaţă
prin învierea din morţi. Psalmistul trăieşte în viziunea tradiţională a Vechiului
Testament potrivit căreia cei morţi sunt în afara razei de mântuire a lui Dumnezeu.
Crede că după moarte aceştia sunt doar nişte umbre aşternute în locul numit „şeól”
din regiunile subterane, în miezul pământului. Dumnezeu însuşi pare să se dezintereseze
de cei morţi, căci ei nu au voce ca să strige şi să fie ascultaţi. Moartea apărea
ca o ruptură ireparabilă. Totuşi unii evrei fuseseră inspiraţi să creadă că intimitatea
trăită cu Dumnezeu în timpul vieţii nu poate fi pierdută în mod definitiv. În această
privinţă este revelator strigătul de bucurie al regelui Ezechia vindecat de o boală
mortală: „Cei din infern nu te laudă, moartea nu te preamăreşte; cei care coboară
în adâncuri nu mai speră în cuvântul tău. Cel viu, da, cel viu te va lăuda, ca mine
astăzi” (Is 38,18-19). În unii psalmi, de pildă, este exprimată speranţa unei vieţi
care continuă cu Dumnezeu: „deoarece nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor,
nici nu vei îngădui ca cel credincios al tău să vadă putrezirea” (Ps 15/16,10). În
locul ideii de a sfârşi în „şeol”, psalmistul are speranţa că Domnul îl ia cu sine.
Câteva episoade extraordinare, precum înălţarea profetului Ilie (răpit în cer de Dumnezeu
în chip miraculos), confirmă această idee despre o viaţă deplină cu Dumnezeu.
3. Revelarea progresivă a Învierii
Învierea morţilor a fost revelată în mod progresiv de Dumnezeu poporului său. Speranţa
în învierea corporală a morţilor s-a impus ca o consecinţă intrinsecă a credinţei
într-un Dumnezeu creator al omului întreg, trup şi suflet. Creatorul cerului şi al
pământului este şi acela care îşi păstrează cu fidelitate legământul încheiat cu Abraham
şi cu urmaşii lui. În această dublă perspectivă va începe să se exprime credinţa în
înviere. Această speranţă în înviere s-a consolidat puţin cât puţin şi s-a manifestat
în mod particular într-o perioadă tragică a istoriei poporului evreu caracterizată
de persecuţia dezlănţuită de regele Antioh al IV-lea (sec. 2 îdC). Regele voia să
unifice toate popoarele şi să impună supuşilor aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi religie.
De aceea îi prigonea pe evreii credincioşi care practicau o religie diferită. Voia
să le impună cu forţa uzanţele greceşti, interzicându-le pe cele evreieşti. Atunci
mulţi evrei au rezistat în mod eroic. În prima lectură de azi (cf. 2Mac 7,1-2.9-14)
se vorbeşte despre cazul a şapte fraţi care, prinşi împreună cu mama lor, erau persecutaţi:
„au fost prinşi de rege şi obligaţi – fiind bătuţi cu biciul şi cu vâna de bou – să
mănânce carne de porc, care era interzisă de Lege”. În legea lui Moise există interdicţia
foarte strictă de a consuma carnea unor animale, în special cea de porc, acesta fiind
considerat animal impur. Abţinerea de la cărnuri interzise era un aspect important
al legii lui Moise. De fapt, pentru a lua parte la cultul divin, credinciosul trebuia
să fie curat sub aspect ritual, adică, printre altele, să nu fi consumat cărnuri interzise.
Dispoziţia dată de regele Antioh prevedea ca evreii să mănânce astfel de cărnuri.
Asta ar fi fost semnul că-şi părăsesc propria religie. Mulţi drepţi au fost torturaţi
şi ucişi pentru că au refuzat. În acest context Biblia povesteşte mărturia curajoasă
a celor şapte fraţi Macabei ucişi împreună cu mama lor. Răspunsurile date de ei înaintea
judecătorului sunt printre cele mai înalte mărturii despre credinţa în înviere.
4. Mărturia fraţilor Macabei
Cei şapte fraţi, despre care vorbeşte textul liturgic, s-au comportat în mod eroic
şi au rezistat. Ceea ce îi susţinea în lupta împotriva persecutorului era credinţa
în înviere. Ei ştiau că vor trebui să moară, dar erau convinşi că Dumnezeu îi va răsplăti
cu învierea glorioasă. Dacă mureau din iubire faţă de Dumnezeu, nu era cu putinţă
ca Dumnezeu să nu intervină în favoarea lor, dându-le viaţa veşnică. Fragmentul de
azi povesteşte martiriul primilor patru fraţi. Primul dintre ei zice: „Suntem gata
să murim decât să încălcăm legile părinteşti” (2Mac 7,2). Al doilea adaugă: „Tu, nemernicule,
ne scoţi din viaţa prezentă, dar Regele lumii ne va ridica la învierea vieţii veşnice
pe noi, care murim pentru legile sale” (2Mac 7,9). Este o admirabilă profesiune de
credinţă în înviere într-un moment în care credinţa era pusă la grea încercare. Celui
de-al treilea, când i s-a cerut să scoată limba, a scos-o repede şi a întins cu curaj
mâinile şi a zis cu demnitate: „Din cer le-am primit şi pentru legile lui le dispreţuiesc;
de la el sper că le voi dobândi din nou” (2Mac 7,10-11). La fel şi cel de-al patrulea
frate care torturat în chinuri, când era să se sfârşească, a vorbit astfel: „Este
de dorit să treci din viaţă prin mâinile oamenilor, când aştepţi speranţa de la Dumnezeu
că vei fi înviat iarăşi de el; dar pentru tine nu va fi înviere spre viaţă” (2Mac
7,13-14). Astfel credinţa în înviere s-a întărit cu ocazia acelei persecuţii îngrozitoare.
Era o credinţa întemeiată puternic pe faptul că Dumnezeu nu putea să-i abandoneze
pe credincioşii săi. Psalmistul citat mai înainte afirmă: „Nu vei lăsa sufletul meu
în locuinţa morţilor, nici nu vei îngădui ca cel credincios al tău să vadă putrezirea.
Tu îmi vei face cunoscută cărarea vieţii; în faţa ta sunt bucurii depline şi desfătări
veşnice la dreapta ta” (Ps 15/16,10-11).
5. Învierea lui Cristos şi a noastră
Încă de la început, credinţa creştină în înviere a avut de înfruntat neînţelegeri
şi opoziţii (cf. Fapt 17,32; 1Cor 15,12-13). „În nici un punct credinţa creştină nu
întâlneşte mai multă opoziţie decât în privinţa învierii trupurilor” (Sf. Augustin,
Ps 88, 2,5). Se acceptă, de obicei, că după moarte viaţa persoanei umane continuă
în mod spiritual. Dar cum să crezi că acest trup atât de evident muritor poate învia
la viaţa veşnică? Isus a mărturisit certitudinea sa în înviere. Mai mult, prevestindu-şi
patima şi moartea, a anunţat că a treia zi va învia. Pe timpul lui Isus fariseii erau
convinşi de înviere, în schimb saduceii o negau. Evanghelia zilei (cf. Lc 20,27-38)
ne vorbeşte despre aceşti saducei care îi prezintă lui Isus un caz complicat pentru
a pune la îndoială învierea. Sunt convinşi că au găsit un argument teologic puternic
împotriva învierii. Inventează o istorie care are la bază o poruncă din legea lui
Moise: „dacă cineva are un frate căsătorit care moare fără să aibă copii, fratele
lui să ia femeia şi să ridice urmaşi fratelui său”. Este legea leviratului. Saduceii
prezintă situaţia, mai degrabă fictivă decât reală, în care şapte fraţi se căsătoresc
succesiv cu aceeaşi femeie fără să-i lase copii. Primul dintre ei moare, lăsând soţia
fără copii. Acea femeie este luată apoi, rând pe rând, de ceilalţi şase fraţi care
mor fără să fi lăsat fii. În cele din urmă, a murit şi femeia. Urmează întrebarea-capcană
pusă de saducei: „Aşadar, la înviere, căruia dintre ei îi va fi soţie femeia? Pentru
că toţi şapte au avut-o de soţie”. Situaţia este bizară: o femeie care ar trebui să
aparţină în acelaşi timp la şapte bărbaţi. Însă Isus, cu un răspuns clar şi precis,
arată saduceilor că gândesc greşit şi au o idee falsă despre înviere.
6. Dumnezeul celor vii
Învierea nu este o întoarcere la viaţa pământească. Învierea este un eveniment ce
inaugurează o viaţă complet nouă de relaţie cu Dumnezeu, în care nu mai este nevoie
de a lua soţie sau soţ: nu mai au loc relaţii sexuale. Există iubire dar nu viaţă
sexuală pentru a lăsa urmaşi. Isus afirmă: „Fiii lumii acesteia se însoară şi se mărită;
însă cei consideraţi vrednici să dobândească lumea cealaltă şi învierea din morţi
nu se vor însura şi nici nu se vor mărita”. Nu trebuie să ne facem o idee materială
despre viaţa de după moarte şi despre înviere. În multe religii există această idee
despre o nouă viaţă care trebuie să fie exact aceeaşi cu cea actuală. Diferenţa ar
fi doar că în ea există plăceri, inclusiv sexuale, în măsură supraabundentă. Este
o idee meschină şi nedemnă de viaţa de unire cu Dumnezeu după învierea din morţi.
Viaţa de dincolo este cu adevărat „altă” viaţă. Este împlinirea tuturor aşteptărilor
pe care omul le-a avut pe pământ, dar pe un plan diferit. Înseamnă a se arunca în
oceanul neţărmurit al iubirii şi fericirii lui Dumnezeu. Legăturile de iubire cu cei
dragi (între soţi, între părinţi şi copii, între prieteni), nu sunt uitate, dar sublimate
pe plan spiritual. Isus afirmă că după înviere oamenii „sunt asemenea îngerilor şi
sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii”. Au o existenţă spirituală, deşi
cu trupul lor înviat. Pentru a da temei acestei afirmaţii, Isus recurge la legea lui
Moise, aşa cum făcuseră şi saduceii pentru argumentarea lor. Isus alege din cartea
Pentateuhului relatarea despre rugul aprins, în care Moise îl numeşte pe Domnul: „Dumnezeul
lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (cf. Ex 3,2-6). Într-o vreme
în care patriarhii lui Israel erau morţi, Isus conclude că Dumnezeu se declară Dumnezeul
lor: „Dumnezeu nu este al celor morţi, ci al celor vii, întrucât toţi trăiesc pentru
el” (Lc 20,37-38). Isus procedează în argumentarea sa după stilul rabinilor, pornind
de la mai puţin spre mai mult, de la ceea ce este scris la ceea ce este subînţeles.
Acest mod de argumentare poate să nu fie suficient de clar pentru toţi, dar este foarte
clară concluzia că toţi oamenii sunt vii datorită lui Dumnezeu. Saduceii trebuie să
recunoască faptul că patriarhii vor avea parte de înviere. Ei au cunoscut moartea,
dar sunt destinaţi la viaţa cu Dumnezeu. Altminteri Domnul nu s-ar numi „Dumnezeul
lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”.
7. „Căci toţi trăiesc pentru el”
Aşa a fost tradus în limbile moderne dativul gramatical din greacă şi latină: πάντεζ
γάρ αυτώ ζώσιν – ommes enim ei vivunt – căci toţi trăiesc pentru el. În toate înţelesurile:
cauzal (cauzativ), orientativ, justificativ pentru existenţa umană. Toţi trăiesc orientaţi
spre Dumnezeu ca spre ţinta ultimă a vieţii lor şi continuă să existe înaintea lui
Dumnezeu. Dumnezeul nostru nu este o idee abstractă, Dumnezeul filozofilor, ceva vag
situat deasupra norilor, dar este un Dumnezeu personal. Credinţa în înviere se întemeiază
pe credinţa în Dumnezeu, care „nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii” (Lc
30,38). Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos în iubirea sa neţărmurită nu
abandonează făpturile sale în umbra morţii. Nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor
vii. Astfel Isus luminează credinţa în înviere. Învăţătura aceasta este de mare importanţă.
Ceea ce noi sperăm nu este o viaţă pământească, dar o viaţă cerească. De aceea, să
începem a căuta deja de pe acest pământ cele de sus, valorile cereşti care sunt înainte
de toate iubirea, bucuria, pacea şi unirea cu Dumnezeu şi cu toţi fraţii. Acestea
sunt valori definitive pe care trebuie să le pregătim deja din această viaţă. Nu trebuie
să ne imaginăm în viaţa de dincolo o viaţă de plăceri materiale. Dumnezeu ne cheamă
la o fericire mult mai frumoasă, mult mai profundă şi desăvârşită.
8. Isus Cristos, primul născut dintre cei morţi
A doua lectură liturgică (cf. 2Tes 2,16-3,5) nu are legătură directă cu învierea,
totuşi ea indică implicit raportul vieţii creştine cu învierea din morţi. Învierea
se pregăteşte deja în viaţa pământească. Apostolul Paul le urează creştinilor din
Tesalonic ca însuşi Domnul nostru Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, care ne-a
iubit şi ne-a dat prin har mângâiere veşnică şi o bună speranţă, să le mângâie inimile
şi să-i întărească în orice faptă şi cuvânt bun. Noi creştinii avem de înfruntate
două lupte. Apostolul vorbeşte mai întâi despre persecuţia pe care el însuşi o îndură
şi le cere rugăciuni pentru a fi eliberat de oameni de oameni rătăciţi şi răi. Cu
toate obstacolele apostolul Paul merge înainte cu mare încredere şi cu speranţă neclintită:
„Domnul este credincios. El vă va întări şi vă va păzi de Cel Rău”. Este convins că
la sfârşit iubirea lui Dumnezeu va predomina. Dacă Dumnezeu este credincios, el nu
poate fi astfel pe timp limitat. Dumnezeu este credincios pentru totdeauna, potrivit
„timpului său” care este veşnicia. Dacă a aprins în inima mea această iubire faţă
de el, dacă a stabilit în mine această legătură de iubire, dacă a început această
istorie din proprie iniţiativă, sunt sigur că nu va stinge focul, nu va rupe firul,
nu va întrerupe istoria mea. Această iubire manifestată în patima şi învierea lui
Isus pentru mântuirea noastră este pentru noi promisiune de înviere şi plinătate de
bucurie în prezenţa Domnului. Isus Cristos a venit să ne împărtăşească iubirea acelui
Dumnezeu care vrea ca toţi să fim mântuiţi. El s-a dat pe sine pe lemnul crucii pentru
ca să ne dobândească iertarea păcatelor şi să ne deschidă drumul spre înviere. Să
ne încredem în Acela „care ne-a iubit şi ne-a dat prin harul său o mângâiere veşnică
şi o bună speranţă”. Nu-i de-ajuns să ne lansăm în cursă, dar trebuie să rezistăm
şi să perseverăm. Dacă un act de credinţă este adevărat, el trebuie să dureze. Cel
puţin până la moarte. Dincolo de viaţa pământească Domnul va avea grijă… Aceasta este
credinţa şi speranţa noastră: „Isus Cristos este primul născut dintre cei morţi; lui
să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor!” (Ap 1,5b.6b, versetul la Evanghelie).
Dacă îl rugăm prin Domnul nostru Isus Cristos în Duhul Sfânt, Domnul dătător de viaţă,
însuşi Dumnezeu Tatăl va avea grijă să întărească în noi iubirea.
9. Speranţa psalmistului
„Când mă voi trezi, Doamne, mă voi sătura de chipul tău. Ascultă, Doamne, dreptatea
mea, ia aminte la strigarea mea; pleacă-ţi urechea la rugăciunea mea, de pe buze care
nu au înşelăciune! Tu îmi păstrezi paşii pe căile tale, ca să nu se clatine picioarele
mele. Strig către tine, Dumnezeule, căci tu mă asculţi, pleacă-ţi urechea spre mine
şi ascultă cuvintele mele! Adăposteşte-mă la umbra aripilor tale. Dar eu, în dreptate,
voi vedea faţa ta, când mă voi trezi mă voi sătura de chipul tău” (Ps 16/17,1.5-6.8b.15).
10. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi îndurător, înlătură, cu bunătate, tot ce ne stă împotrivă,
ca, eliberaţi de orice povară trupească şi sufletească, să te putem sluji cu toată
libertatea.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 5 noiembrie 2016)
All the contents on this site are copyrighted ©. |