Consideraţii omiletice la Duminica a XXX-a de peste an (C): Poziţia justă

(RV – 23 octombrie 2016) E Ziua Domnului, ziua învierii lui Cristos din morţi. Liturghia duminicală se deschide cu îndemnul psalmistului biblic: „Să se bucurie inima celor care îl caută pe Domnul; alergaţi la Domnul şi la ajutorul lui, căutaţi întotdeauna faţa lui” (cf. Ps 104/105,3-4). Tot din psalmii biblici vine invitaţia: „Priviţi la Domnul şi veţi fi luminaţi, şi feţele voastre nu vor avea de ce să se ruşineze” (Ps 33/34,6). Astăzi lecturile liturgice ne învaţă să stăm şi să umblăm înaintea lui Dumnezeu cu smerenie şi în adevăr şi vom primi îndurarea sa. Isus arată prin parabola fariseului şi a vameşului (cf. Lc 18,9-14) că umilinţa şi sărăcia în duh sunt trăsături esenţiale ale rugăciunii, căci „oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat” (v. 14). În schimb, „rugăciunea celui umil străbate norii” (Sir 35,21, prima lectură).

1. Fariseul şi vameşul: doi din mulţime
Unora care se credeau drepţi şi îi dispreţuiau pe alţii, Isus le-a mai spus şi parabola despre doi oameni care au urcat la templu să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameş. Doi oameni la templu: nu trebuie să ne gândim la penumbra discretă a unui templu gol, a unei biserici goale. Cei doi sunt amestecaţi în mulţime şi nevoiţi să stea în picioare, alături unii de alţii. Isus priveşte, îi identifică şi îi ia ca reprezentanţii a două atitudini religioase opuse şi inconciliabile. În fond, Isus face o simplificare, pornind de la felul cum se roagă. În mod normal, viaţa este ceea care verifică cel mai exact dacă rugăciunea este adevărată. Aici, felul de a se ruga dezvăluie personalitatea celor doi. Să-i observăm cum urcă la templu. Să-i privim separat şi să-i ascultăm cum se roagă fiecare, încercând să ne recunoaştem pe noi înşine în atitudinea lor. Începem cu cel din faţă. Fariseul îi mulţumeşte lui Dumnezeu şi acest lucru este frumos. A sta în picioare nu-i ceva ostentativ, căci şi vameşul stă la fel. Aceasta este poziţia normală a rugăciunii. Vameşul stă în urmă, dar nu importă, putea să stea şi în faţă. Contează atitudinea lăuntrică. Se recunoaşte păcătos şi cere iertare.

2. Rugăciunea fariseului
Fariseul încrezut „se ruga în sine” în sensul că „se ruga concentrat asupra sa”. Se bucură el însuşi de ceea ce spune, bineînţeles despre sine, convins că este „drept” şi nu-i ca ceilalţi: nu are păcate şi înmulţeşte faptele bune, chiar când nu sunt obligatorii; posteşte nu o dată cât cere legea, ci de două ori pe săptămână; plăteşte taxele la templu mai mult decât este prevăzut. Ceilalţi în schimb sunt „hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri”. Fariseul pare să-i aducă aminte lui Dumnezeu că tocmai acolo în templu se află cineva care a săvârşit de toate: este un vameş. Vedem din asta că rugăciunea sa de mulţumire este o înşiruire complăcută a faptelor sale bune şi o condamnare a altora. În felul acesta aducerea de mulţumire se anulează. Mai mult, fariseul păcătuieşte, condamnând pe alţii. Modul de a se ruga denotă că el era păcătos deja înainte de a urca la templu. Stă înaintea lui Dumnezeu, dar nu-i cere iertare de păcate. Nu se simte păcătos. Se credea drept, de aceea nu s-a întors acasă împăcat cu Dumnezeu: nu este un îndreptăţit, adică într-o relaţie justă cu Dumnezeu.

3. Rugăciunea vameşului
Vameşul în schimb a urcat la templu să-şi mărturisească păcatele. Stă departe şi nu se simte vrednic să se apropie mai mult de Dumnezeu. Ca păcătos, e deja mult că a cutezat să urce la templu şi să intre în casa Domnului. Ştie însă că Dumnezeu îl ascultă. Conştient că nu merită să fie ascultat nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul şi zicea cum se simte înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!” (v. 13). Credinţa este înainte de toate întâlnirea între două persoane: „eu şi tu”. Şi vameşul ştie că se află în prezenţa unuia care îl cunoaşte pe nume. Spre deosebire de fariseu, vameşul nu se compară cu alţii. Se recunoaşte păcătos înaintea lui Dumnezeu şi îi cere iertare. Înţelege că nu se află într-o relaţie dreaptă cu Domnul; ştie că păcatul înseamnă ruperea legământului cu Dumnezeu: „Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta”, spunea fiul risipitor din parabola Tatălui milostiv (cf. Lc 15,21). Păcatul îl atinge pe Dumnezeu. Cu cât cineva cunoaşte mai bine inima Tatălui, cu atât mai mult înţelege ce este păcatul. Păcatul este negarea lui Dumnezeu: Dumnezeu este viaţă, păcatul este moarte.

4. Dumnezeu iartă de dragul numelui său
Iartă-mă, ai milă de mine, păcătosul! Pentru care motiv Dumnezeu ar trebui să-l ierte? În Biblie motivul este întotdeauna unul singur: slava lui Dumnezeu a cărui atotputernicie se manifestă în milă şi iertare. Rugăciunea psalmilor învaţă: „Pentru numele tău, Doamne, iartă-mi păcatul meu, pentru că este mare” (Ps 24/25,11); „Mântuieşte-ne şi iartă-ne păcatele, de dragul numelui tău!” (Ps 78/79,9). Motivul iertării păcatului nu se află niciodată în om. Nimeni nu are forţele potrivite să repare răul făcut. Există doar o posibilitate de a ieşi din situaţia de păcat: recunoaşterea păcatelor şi implorarea cu smerenie a iertării lui Dumnezeu, după exemplul vameşului. Iertând, Dumnezeu se dovedeşte „Sfânt”, pentru că învinge răul care este în om. Conclude Isus: „Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă vameşul decât fariseul” (cf. Lc 18,14). Domnul l-a reaşezat într-o relaţie justă cu el: l-a îndreptăţit. În acea zi vameşul s-a convertit cu adevărat. La această convertire ne cheamă astăzi Isus. Nimeni nu este „drept”, dar poate fi „îndreptăţit”. Toţi putem fi „păcătoşi graţiaţi”. Suntem iertaţi pentru că Dumnezeu se apleacă asupra noastră şi ne iubeşte. Cine trăieşte convins de iubirea milostivă a lui Dumnezeu, acela se îndreaptă sigur spre mântuire. Să insistăm asupra personajelor parabolei dintr-un alt punct de vedere şi în forme de exprimare, poate, mai pe înţelesul tuturor. Mă folosesc aici de contribuţia părintelui A. Pronzato, un cunoscut autor menţionat şi de papa Francisc.

5.  Un amănunt discutabil în atitudinea fariseului
Nu-i nimic de zis despre înfăţişarea fariseului. Avem aici exemplul de împlinire fidelă a legii dincolo de obligaţiile impuse, de angajare religioasă şi extremă rigoare. Totuşi în acest personaj model este ceva ce nu convinge, o notă distonantă, o pată ce compromite, un angrenaj ce scârţâie. Totul e la locul său, este un tip ireproşabil, fără cusur, totuşi ceva nu sună bine. Uneori e de-ajuns un amănunt pentru a înţelege ansamblul. Ajunge o simplă crăpătură pentru a trăda şubrezenia unei construcţii impunătoare dar gata să se dărâme. Uneori admiraţia faţă de o persoană cu trăsături perfecte se transformă în neplăcere şi chiar în repugnanţă când îi simţim respiraţia. Iată, fariseului îi miroase gura. Ne dăm seama de asta când deschide gura să se roage. Rugăciunea de mulţumire este alterată de atitudinea de superioritate şi de dispreţ pe care o asumă faţă de alţii: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta” (Lc 18, 11). Până şi virtuţile sale emană un miros greu, insuportabil, pentru că sunt prezentate ca merite, aproape revendicative faţă de Dumnezeu, şi însoţite de un act de acuză faţă de alţii. O mică ciupercă necomestibilă poate otrăvi toată mâncarea. În anumite persoane, inclusiv religioase, să zicem „exemplare”, întâlnim toate acestea şi chiar ceva în plus. Căci ajunge un mic gest, tonul vocii, felul de a zâmbi, o privire, o simplă mişcare a colţului buzelor, un cuvânt, pentru a dezvălui că tot cadrul existenţei este greşit, că acea mărturie este puţin credibilă, că adevărul proclamat cu gura nu are nimic de a face cu mesajul lui Cristos. Există virtuţi care în loc să emane parfum, răspândesc un miros urât şi greu. Fariseul nu este un produs exclusiv al ebraismului, el este prezent în creştinism, în islam, în budism, în toate religiile. Fariseul se trădează din cauza mirosului urât, semn al unei „digerări” defectuoase a religiei. Şi el se făleşte că are un raport de familiaritate cu Dumnezeu. Dar Dumnezeu îl ţine la distanţă. De-a dreptul îl respinge. Nici Dumnezeu nu suportă mirosul urât şi greu; nu suportă virtuţile cu miros de semeţie, de complăcere de sine, de îngâmfare, de dispreţ faţă de alţii.

6. Un amănunt salutar în atitudinea vameşului
Desigur, vameşul nu este prezentat ca model de viaţă. Isus nu preferă conduita vameşului în locul faptelor virtuoase ale fariseului. Vameşul este unul al cărui comportament în exercitarea funcţiei este mai degrabă discutabil. Evident, nu apare ca un campion de onestitate. Contrastul cu fariseul stă în altceva, într-un amănunt ce rămâne de precizat. Însă, incredibil, comparaţia cu fariseul este în avantajul vameşului, în ciuda poverii păcatelor pe care nu face nimic s-o mascheze. Este sincer şi adevărat înaintea lui Dumnezeu. Un amănunt care-l descalifică pe fariseu şi îi sfărâmă monumentul. Şi tocmai acest amănunt îl salvează pe vameş. Câteva cuvinte, un gest, o privire. Câteva cuvinte rostite poate pe jumătate: „Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!” Un gest simplu: „Îşi bătea pieptul”. O simplă privire: „nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer” (cf. Lc 18,13). Sau, poate, toate trei împreună. Oricum, într-o construcţie neterminată se produce o deschizătură, puţin mai mare decât o fisură, spre mântuire, căci „s-a întors acasă îndreptăţit” (Lc 18,14). În aparenţă sunt doar detalii, dar care se dovedesc a fi decisive. Un amănunt nesemnificativ arată că personajul construit de fariseu este fals şi artificial. Tot un detaliu nerelevant face să intuim că vameşul, cu toată povara păcatelor lui, este pe calea adevărului. Şi pentru noi ajunge un amănunt pentru a înţelege dacă suntem „prefăcuţi” ori „adevăraţi” înaintea lui Dumnezeu.

7. Umilinţa şi sărăcia: atitudini esenţiale în rugăciune
„Rugăciunea celui umil străbate norii şi, până când nu se apropie, nu se lasă mângâiat” (Sir 35,21, prima lectură). Rugăciunea celui sărac şi umil ajunge sus, pentru că porneşte de jos. Greşeala fariseului consistă tocmai în iluzia de a ajunge cu siguranţă la Dumnezeu, stând sus pe grămada propriilor merite şi pornind de la propria statură. Cel umil, negăsind nimic bun în sine, renunţă să mai conteze pe sine însuşi, şi se simte total dependent de Dumnezeu: contează în întregime pe Dumnezeu. Cel încrezut se împovărează cu propria statuie pe care şi-o construieşte. Nu reuşeşte să se despartă de propriul monument iar rugăciunea sa nu prinde aripi pentru a se înălţa către Dumnezeu. Chiar când se roagă, fariseul îşi vorbeşte sieşi, priveşte spre sine. Rugăciunea lui este mai curând o reprezentaţie, decât întâlnire cu Dumnezeu. Nu are nevoie de Dumnezeu. Mai mult, i se pare că Dumnezeu are nevoie de el. Se admiră, se adoră, se desfăşoară într-un spectacol. Umilinţa şi sărăcia sunt două componente esenţiale ale rugăciunii. Dar acestea nu se improvizează, când se intră în biserică. Ele constituie două atitudini de bază ale întregii existenţe. Cât priveşte sărăcia, aceasta nu e chestiune doar de bani. Fariseul nu aparţinea probabil clasei sociale a celor bogaţi. Totuşi, încrezut cum era, adoptă înaintea lui Dumnezeu mentalitatea şi siguranţa bogatului. La rândul său, vameşul nu aparţinea în mod cert, categoriei celor săraci, cu toate acestea el are în rugăciune o inimă de sărac.

8. Fariseismul în religii
Vameşul şi fariseul sunt două personaje reprezentative mereu actuale. Această parabolă vorbeşte oamenilor din toate timpurile, reprezentanţilor religioşi dar şi celor care nu frecventează în mod obişnuit bisericile şi nu-şi bat capul cu gânduri despre Dumnezeu. Sunt personaje pe care le întâlnim în rândul credincioşilor,  în comunităţi călugăreşti şi în lumea preoţilor. Examinând mai atent nuanţele parabolei, putem găsi aceste personaje în noi înşine. Să plecăm de la fraza finală a parabolei: „oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”. În aceste cuvinte este subînţeles faptul că Dumnezeu este acela care îl înalţă cu adevărat pe om şi îl poate umili definitiv. Pe de altă parte este la fel de adevărat că oricine se înalţă se pune într-o situaţie de instabilitate. De la înălţimea închipuită omul încrezut poate oricând luneca înapoi pe scara pe care a urcat, sub ochii tuturor. La acest punct ne putem întreba dacă există doar fariseismul ebraic, sau există şi un fariseism creştin, islamic, budist şi de alte religii. Exact! Fariseismul ca ipocrizie religioasă este plaga tuturor religiilor. Roade din interior şi transformă comunităţile credincioşilor sinceri în comunităţi de ipocriţi perfecţi. Cineva spunea că păcatul cel mai de temut pentru credinţă este „ipocrizia religioasă”. Aceasta falsifică raporturile omului cu Dumnezeu şi denaturează religia în ochii celor care caută un motiv justificator pentru a nu o practica.

9. Un fariseu exemplar: apostolul Paul
Liturghia de azi prezintă şi un fariseu bun, exemplar, dedicat trup şi suflet predicării Evangheliei pentru că a fost cucerit de dragostea lui Cristos. Este apostolul Paul care recunoaşte cu umilinţă: „eu sunt ultimul dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu”. Ca bun fariseu se laudă, dar în adevărul Domnului: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, iar harul lui pentru mine nu a devenit zadarnic, dimpotrivă, am trudit mai mult decât ei toţi, nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine” (cf. 1Cor 15,10-11). Trăieşte mereu în atitudine de rugăciune. Ştie că Dumnezeu este Judecătorul cel drept. Când îi scrie discipolului său Timotei, apostolul se afla în închisoare, sărac, singur în faţa puterii, abandonat de toţi în tribunal: „La prima mea apărare, nimeni n-a fost alături de mine, ci toţi m-au părăsit” (cf. 2Tim 4,6-8.16-18, lectura a doua). Tocmai atunci când îi lipseşte orice sprijin omenesc, apostolul simte intervenţia lui Dumnezeu: „Domnul însă mi-a fost alături şi m-a întărit… Şi am fost salvat din gura leului”. Când în relaţia cu Dumnezeu contezi pe puterea ta, când cauţi puncte de sprijin omeneşti, Domnul nu mai pare interesat de situaţie. Când cineva se înalţă şi se pune în evidenţă, Dumnezeu nu mai reuşeşte să-l vadă, căci Domnul priveşte în jos la nevoile oamenilor. Dacă te consideri mai bun decât alţii, îi judeci fără îngăduinţă, îi condamni fără pic de milă, Domnul stă de partea lor. Cine altul ar putea să-i apere? Dacă te făleşti cu diverşi protectori, negreşit nu te vei bucura de ocrotirea lui Dumnezeu. El primeşte în audienţă pe cei neajutoraţi, pe cei care n-au pretenţia să fie notaţi, pe cei fără recomandări. Fariseul se recomanda singur. Secretul rugăciunii vameşului consistă poate în faptul că a ştiut să se prezinte şi să stea înaintea lui Dumnezeu, fără merite proprii, lipsit de apărare şi neluat în seamă, cu smerenie şi în adevăr.

10. „Mi-am păstrat credinţa”
La capătul vieţii  apostolul Paul poate să-l asigure pe discipolul său Timotei, că a obţinut un mare rezultat: „Preaiubitule, eu deja sunt oferit ca jertfă şi timpul plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum, îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care au iubit arătarea lui” (2Tim 4,16-18). Apostolul a reuşit în cursa cea mai senzaţională: şi-a păstrat credinţa. Secretul succesului său nu a stat în inerţie, în imobilism, în braţe încrucişate. El însuşi se prezintă ca un alergător: „am ajuns la capătul alergării”. A alergat până în ultima clipă, până la capăt. Desigur, înainte şi nu înapoi. Numai alergând înainte putem păstra credinţa. Apărarea cea mai prudentă consistă în a nu se opri. „Comoara credinţei” este în siguranţă, când este purtată departe, încredinţată la cât mai multe mâini, pusă la dispoziţia altora şi oferită la toţi. Locul în care se păstrează „comoara credinţei” nu este un text, nu este o carte, nu este o bibliotecă, nu este un palat. Comoara credinţei se păstrează în inima omului în mers. Sunt drumurile pe care umblă oamenii, generaţie după generaţie. Şi în epoca noastră.

11. Biserica misionară este martoră a milostivirii
Astăzi e Ziua Mondială a Misiunilor. Lumea are mare nevoie de milostivirea lui Dumnezeu. Apostolul Paul a păstrat credinţa pentru că nu s-a mărginit să o apere, dar a predicat-o, a răspândit-o, a purtat-o departe. S-a opus tendinţelor regresive care voiau să conserve (să mumifice) mesajul lui Cristos între hotarele Palestinei, a asumat atitudinii curajoase, a înfăptuit deschideri îndrăzneţe în teritoriul (să spunem) „duşmanului” şi s-a lăsat provocat de străini, de culturi diverse, a vorbit cu îndrăzneală (în greacă παρρησία, parresìa) fără să privească la faţa nimănui. Apostolul şi-a păstrat credinţa pentru că a mărturisit-o înaintea altora şi s-a lansat în aventură. A înfruntat furtunile pe mare şi călătoriile pe uscat fără să se baricadeze pe poziţii defensive. Şi-a păstrat credinţa pentru că a riscat. A avut intuiţia elementară că nimeni nu trece învingător peste linia de sosire, dacă rămâne blocat pe linia de plecare. La apusul vieţii Apostolul poate afirma fără aroganţă că a luptat lupta cea bună şi a învins. De acum aşteaptă în speranţă coroana dreptăţii pe care i-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai lui, ci şi tuturor acelora au iubit arătarea sa. Să urmăm exemplul Apostolului şi vom primi de la Domnul cununa nepieritoare a vieţii.

12. Rugăciunea zilei
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, fă să crească în noi credinţa, speranţa şi iubirea şi, ca să ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduieşti, fă-ne să iubim ceea ce ne porunceşti.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 22 octombrie 2016)