Consideraţii omiletice la Duminica a XXVIII-a de peste an (C): „Ridică-te şi mergi!”

(RV - 9 octombrie 2016) E Ziua Domnului. Ne adunăm şi duminica aceasta în acelaşi loc pentru a celebra sfânta şi dumnezeiasca Liturghie care este „izvor şi culme a întregii vieţi creştine” (LG 2). În ea îi mulţumim Domnului „pentru slava sa cea mare” (cf. Imnul „Mărire”). În Prefaţa Liturghiei mărturisim: „Cu adevărat vrednic şi drept, de cuviinţă şi mântuitor lucru este să-ţi aducem mulţumiri pururea şi în tot locul, ţie, Doamne, Părinte sfânt, atotputernic, veşnic Dumnezeu”. Scriitorul bisericesc Prosper de Aquitania (sec. V) a scris o mare epopee numită „De ingratis”, despre oamenii nerecunoscători care nesocotesc importanţa harului lui Dumnezeu pentru mântuire. Conştienţi că deseori nu ştim să spunem „mulţumesc”, că nu suntem înde-ajuns de recunoscători lui Dumnezeu pentru binefacerile sale, invocăm milostivirea sa: „Dacă te-ai uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine ar mai putea să stea în faţa ta? La tine, însă, este iertare, Dumnezeul lui Israel!” (Ps 129/130,3-4).

1. Mulţumirea: izvor de mântuire
Aducerea de mulţumire lui Dumnezeu este un „lucru mântuitor” şi izvor de mântuire, fiindcă ea stabileşte o relaţie pozitivă între Dumnezeu şi persoana celui care mulţumeşte. Euharistia însăşi, sacramentul mântuirii noastre împlinite de Cristos pe Cruce, este o jertfă de laudă întru aducere de mulţumire pentru opera întregii creaţii, a răscumpărării şi sfinţirii noastre. „În Sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuşi, Paştele nostru” (PO 5). Conştientă de importanţa recunoştinţei Biserica a numit principala sa celebrare „Euharistie”, pentru că Isus a început Cina cea de Taină, aducând mulţumire lui Dumnezeu Tatăl. Înainte de a frânge pâinea şi a lua potirul cu vin, Isus l-a binecuvântat pe Dumnezeu pentru bunătatea sa; şi-a deschis inima cu gratitudine la iubirea care vine de la Dumnezeu şi care vrea să transforme lumea. Adunându-ne în biserici în fiecare duminică, nu suntem poate destul de conştienţi că Sfânta Liturghie este în primul rând o jertfă întru „aducere de mulţumire” (cf. CBC 1360); că celebrarea are menirea să retrezească în noi o atitudine de profundă recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Gratitudinea, iubirea recunoscătoare, are o valoare aducătoare de mântuire.

2. Minunea vindecării şi recunoştinţa salutară
Liturghia acestei duminici propune două povestiri despre vindecarea de lepră, o boală infecţioasă şi de temut, ieri ca şi azi.  În prima lectură liturgică se povesteşte despre un păgân, Naaman, un general sirian care curăţat de lepră, se întoarce să-i mulţumească profetului Elizeu care i-a indicat leacul vindecării (cf. 2Rg 5,14-17). În Evanghelia zilei (cf. Lc 17,11-19), Isus este în drum spre Ierusalim însoţit de discipoli. Într-o zi, la intrarea într-un sat, i-au venit în întâmpinare zece leproşi. Aceştia, spre deosebire de primul lepros curăţat de Isus cu mult înainte (cf. Lc 5,12-14), s-au oprit la distanţă. Dau impresia că sunt cu adevărat observaţi ai legii (cf. Lev 13,45-46); îşi fac auzit glasul de departe: „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!”. Dar văzându-i, Isus îi respectă şi le spune: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!” Asta poruncea legea: „Leprosul, în care este rana, să aibă hainele sfâşiate şi să umble cu capul descoperit, să-şi acopere barba şi să strige: „Impur! Impur!”. Tot timpul cât va avea rana, va fi impur: este impur. El să locuiască singur; locuinţa lui să fie în afara taberei” (Lev 13,45-46; 14). Prezentarea la preoţi pentru constatarea vindecării şi primirea unui certificat le permitea să fie reintegraţi în societate şi să ia parte la cultul religios de la templu. Cunoaştem restul povestirii. În timp ce mergeau, toţi cei zece leproşi s-au curăţat în chip minunat (cf. Lc 17,15). Însă doar unul singur dintre ei, un samaritean, s-a întors înapoi. Şi cum s-a întors? Notează evanghelistul: „văzând că s-a vindecat, s-a întors glorificându-l pe Dumnezeu cu glas puternic şi a căzut cu faţa la picioarele lui, mulţumindu-i; iar acesta era samaritean” (Lc 17,15b-16). Îl preamăreşte pe Dumnezeu cu glas puternic. Nu mai este lepros: este un om curăţat şi abilitat să stea în comunitate, inclusiv la serviciul religios  potrivit legii; e capabil să se apropie de Dumnezeu. Şi unde îi aduce cult lui Dumnezeu? Prosternat la picioarele lui Isus şi mulţumindu-i lui Isus. Aducerea sa de mulţumire lui Isus se confundă cu preamărirea lui Dumnezeu.

3. „Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit”
Isus comentează: „Oare nu s-au curăţat zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin?” Nu este un reproş, ci expresia unei amărăciuni pentru că ceilalţi n-au profitat de ocazia de a se mântui. Spunând aceasta, Isus se revelează ca adevăratul loc de închinare, adevăratul templu nefăcut de mâini de om, unde se aduce cult lui Dumnezeu. Isus este adevăratul loc de mântuire. De aceea, Isus poate să-i spună celui care s-a curăţat: „Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit” (Lc 17,17-19). Zece au fost curăţaţi şi reabilitaţi socialmente, dar unul singur salvat. Minunea l-a vindecat, credinţa l-a mântuit. Dumnezeu salvează acum în Isus care este în drum spre destinul său de moarte şi înviere pentru viaţa lumii. Din zece, doar unul singur, unul de neam străin, un samaritean se întoarce şi duce până la capăt drumul iniţial. Ceilalţi au fost vindecaţi şi au mers în drumul lor, dar nu au ajuns să se apropie de Mântuitorul Isus. Şi noi căutăm de multe ori minunile lui Dumnezeu şi nu pe Dumnezeul minunilor vieţii, Dumnezeul mântuirii. Samariteanul vindecat este un model de discipol al lui Isus. Merge cu Isus până la capăt.

4. „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!”
După ce am ascultat Evanghelia celor zece leproşi (cf. Lc 17,11-19), care ne prezintă un spectacol dureros din alte timpuri şi locuri, rămânem cu impresia că evanghelistul Luca a voit să ne transmită o serie de mesaje pe care trebuie să le descifrăm în cadrul povestirii. Primul mesaj este o precizare: „Toţi oamenii sunt leproşi înaintea lui Dumnezeu”. Lepra era în antichitate una din bolile cele mai răspândite şi temute. Deoarece această boală devasta trupul omului până la a-i desfigura chipul asemănării cu Dumnezeu, leprosul era considerat ca fiind „lovit de Dumnezeu” (tomèh, în ebraică). Cu povestirea sa evanghelistul vrea să spună că „nu există persoană care, după ce şi-a desfigurat sufletul prin păcat, să nu poată fi vindecată de Dumnezeu”. Primul lucru de făcut în această situaţie este acela de a deveni conştienţi de propria mizerie spirituală şi a se adresa lui Dumnezeu spunând: „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!” (v.13). Cine nu devine conştient de mizeria sa, va socoti că este inutil să se adreseze lui Dumnezeu şi nu va fi vindecat niciodată.

5. Există bine şi acolo unde nu ne aşteptăm
Al doilea mesaj ce se poate desprinde din pericopa evanghelică este faptul că între cei consideraţi ca cei din urmă ai societăţii - şi leproşii erau printre aceştia – există o solidaritate greu de întâlnit între cei ce nu se află în aceleaşi condiţii. Comunitatea de leproşi care îl întâlneşte pe Isus este alcătuită din nouă iudei şi un samaritean. În acea vreme era de neimaginat ca un samaritean (adică un străin şi eretic) să fie primit într-o comunitate creştină constituită din iudei. Totuşi asta se poate întâmpla într-o comunitate de iudei leproşi. Prin asta Luca vrea să spună că adesea există mai multă religie în rândul celor respinşi de societate decât între cei consideraţi cei mai buni dintre oameni. De multe ori Isus scoate în evidenţă credinţa incompletă sau de-a dreptul inexistentă în cei care se socotesc credincioşi perfecţi doar pentru că iau parte la actele de cult şi au mereu pe buze numele lui Dumnezeu. Şi asta se întâmplă de secole până în zilele noastre. Reflectând bine, astăzi avem ocazia de a începe să trăim mai bine credinţa noastră.

6 . Importanţa recunoştinţei
Al treilea mesaj transmis de Evanghelia zilei stă în observaţia că unul din cei zece leproşi vindecaţi de Isus se întoarce ca să-i mulţumească. Atunci Isus observă: „Oare nu s-au curăţat zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin?” (vv.17-18). În această frază sunt prezente mai multe mesaje. Subliniem doar unul, pe cel mai evident: gestul unui străin care îi mulţumeşte lui Dumnezeu. În prima lectură liturgică, unde sunt abordate aceleaşi argumente ca şi în Evanghelie, vedem un păgân, Naaman, un general sirian, şi el vindecat de lepră, care se întoarce să-i mulţumească profetului Elizeu care l-a vindecat (cf. 2Rg 5,14-17). În ambele povestiri avem o aducere de mulţumire, iar cel care mulţumeşte este un străin. Străinii sunt respectaţi în toată Evanghelia. Problema este de actualitate. Evident, nu toţi străinii sunt ca cei lăudaţi în lecturile Liturghiei de azi, dar învăţătura Scripturilor sacre este clară: o comunitate care vrea să se închine cu adevărat lui Dumnezeu, nu poate trăi cultivând prejudecăţi la adresa străinilor. Dacă ar face asta, ce comunitate religioasă ar fi? Ce mărturie de credinţă în Dumnezeu, părintele tuturor oamenilor, ar putea să dea?

7. Samarineanul: un model de discipol al lui Isus
Din cele spuse, reiese că Dumnezeu salvează acum în Isus care este în drum spre Ierusalim, spre destinul său de moarte şi înviere pentru viaţa lumii. Din zece, leproşi doar unul singur, unul de neam străin, un samaritean se întoarce şi duce până la capăt drumul iniţial. Samariteanul vindecat este un model de discipol al lui Isus. Merge cu Isus până la capăt. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie ne oferă prilejul de a învăţa „să umblăm cu Cristos” până la capăt pentru a împărtăşi destinul său. Ascultarea lecturilor liturgice şi rugăciunea comunitară au darul să reaprindă în noi credinţa în urmarea lui Cristos care se îndreaptă hotărât spre Ierusalim. Isus nu merge singur. Cu el se află ucenicii, iar astăzi suntem noi cei chemaţi să parcurgem în mod ideal acelaşi drum. Să ne încurajăm unii pe alţii, aşa cum citim despre apostolul Filip care le-a zis tovarăşilor săi: „Să mergem şi noi ca să murim cu el” (In 11,16). Apostolul Paul ne asigură că „vrednic de crezare este cuvântul: Dacă am murit împreună cu Cristos, vom şi trăi împreună cu el. Dacă îndurăm cu răbdare împreună cu el, vom şi domni împreună cu el. Dacă îl renegăm, şi el ne va renega. Dacă suntem infideli, el rămâne fidel, pentru că nu se poate renega pe sine” (vv. 11-13; cf. 2 Tim 2,8-13, lectura a doua).

8. Rugăciunea Bisericii
Te rugăm, Doamne, ca harul tău să ne întâmpine şi să ne însoţească pururi, ca să nu încetăm niciodată de a face binele.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 8 octombrie 2016)