(RV - 24 iulie 2016) E Ziua Domnului. La începutul Liturghiei duminicale recunoaştem că „Domnul este aici în lăcaşul său sfânt, Dumnezeu îi adună pe ai săi în casa lui. El dă poporului său tărie şi putere” (cf. Ps 67/68,6-7.36). Este prezent în mijlocul nostru Cristos cel înviat care, trimiţându-i pe apostoli în lume, le-a promis: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (cf. Mt 28,20). Suntem comunitatea de rugăciune a celor botezaţi. Niciodată Biserica nu se înfăţişează mai sugestiv şi mai adevărat ca Popor al lui Dumnezeu ca atunci când celebrează sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Conştienţi că „nu am primit un Duh de sclavie, ca să ne fie din nou teamă, ci am primit Duhul înfierii prin care strigăm: „Abba, Tată!” (cf. Rom 8,15) îndrăznim să ne rugăm cu încredere Tatălui din ceruri prin Isus Cristos în Duhul Sfânt.
1. Portretul
discipolului lui Isus
Continuăm în aceste duminici (anul C) lectura Evangheliei
după sfântul Luca. În călătoria spre Ierusalim Isus îi pregăteşte pe discipoli. Evanghelistul
trasează cu grijă portretul celui care vrea să-l urmeze pe Isus. Povestind parabola
bunului samaritean, a arătat că discipolul ştie să devină „aproapele” celor care au
nevoie de ajutor. Povestind episodul despre Marta şi Maria din satul Betania, evanghelistul
a arătat că discipolul ştie să-l asculte pe Isus care s-a făcut el însuşi aproapele
nostru prin ascultarea faţă de Tatăl. Din aceste două povestiri reiese clar că slujirea
şi ascultarea trebuie îmbinate în viaţa creştină, deşi „slujirea va trece iar ascultarea
Cuvântului va fi veşnică (cf. Sf. Augustin). Ascultarea Mariei este calificată de
Isus ca „partea cea bună” care nu-i va fi luată. Discipolul este misionar, ştie devină
„aproapele” altora ca bunul samaritean şi să asculte ca Maria din Betania, stând la
picioarele lui Isus. Astăzi discipolul este prezentat ca „om al rugăciunii”. Deja
la prima trimitere în misiune a celor şaptezeci şi doi de discipoli, doi câte doi,
Isus îi invitase să-l roage pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul
său (cf. Lc 10,2). Cine este trimis să vestească Evanghelia ştie să dea o mână de
ajutor aproapelui dar şi să întindă mâinile spre cer. Discipolii lui Isus, ca evrei
evlavioşi, ştiau deja să se roage şi o făceau deseori, cel puţin de trei ori pe zi.
Acum se întâmplă ceva deosebit.
2. Isus şi Abraham, modele de rugăciune
Isus însuşi este un om de rugăciune. Se roagă la primirea
botezului în râul Iordan, se roagă lui Dumnezeu noaptea, singur (cf. Mc 1,35), pe
munte sau în locuri retrase (cf. Lc 5,16), se roagă înainte de alegerea apostolilor,
se roagă în grădina Măslinilor în ajunul pătimirii, se roagă pe cruce, se roagă în
timp ce se înălţa la cer. Rugăciunea sa izvorăşte din cunoaşterea profundă a lui Dumnezeu
şi se inspiră din legătura strânsă cu Tatăl. Isus poartă cu el în rugăciune povara
şi suferinţele altora, truda misiunii sale şi destinul poporului. Avem în faţă un
model foarte înalt de viaţă spirituală, poate inaccesibil pentru „începători”. Astăzi,
Isus în pericopa evanghelică ( cf. Lc 11,1-13) şi patriarhul Abraham în prima lectură
(cf. Gen 18,20-32) sunt prezentaţi ca modele de rugăciune pentru a le imita. Omul
ajuns la maturitatea credinţei îl caută pe Dumnezeu într-o rugăciune plină de responsabilitate
asumată înaintea poporului şi trăită cu sinceritate, conştient de greutăţile concrete
ale vieţii. Abraham ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl pune în practică; învaţă să-i
încredinţeze Domnului plângerea sa şi întrebările relative la planul divin în privinţa
oamenilor adesea greu de înţeles. Patriarhul mijloceşte pentru popor în viaţa căruia
este implicat în mod personal. Aşa se prezintă adevărata rugăciune pentru care nu
ne simţim pe măsură. Isus îi însoţeşte pe discipoli în creşterea spirituală şi le
dă cuvintele potrivite pentru intra într-un dialog adevărat cu Tatăl.
3. Isus, Maestru de rugăciune
Evanghelistul Luca povesteşte că Isus se afla într-un
loc oarecare şi se ruga. Când a terminat, unul dintre discipolii săi i-a spus: „Doamne,
învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui” (Lc 11,1). Din
acest text se desprind trei lucruri evidente. Ştiam deja că ucenicii lui Ioan obişnuiau
să se roage (cf. Lc 5,33), dar încă nu ştiam că Ioan îi învăţase. Asta înseamnă că
în rugăciune se deosebeau de alţii, ca grup particular. Ştiam, de asemenea, că Isus
se ruga. Dar este a şaptea oară când evanghelistul îi prezintă pe Isus în rugăciune
(cf. Lc 3,21; 5,16; 6,12; 9,18.28-29; 10,21; 11,1). Aceste sublinieri sunt proprii
evanghelistului Luca. Se deduce de aici că evanghelistul vrea să-l prezinte pe Isus
ca „maestru de rugăciune”, mai întâi cu exemplul vieţii şi apoi prin cuvântul său.
Notăm, în fine, că discipolii au iniţiativa şi îi cer lui Isus să-i înveţe să se roage.
Totul fusese pregătit de multă vreme.
4. „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!”
Discipolii observaseră că Isus avea un mod al său
de a se adresa lui Dumnezeu. De fapt îl numea „Tată!”, spunând: „Tatăl meu!” (cf.
10,21.22). Din moment ce îl numea pe Dumnezeu astfel, înseamnă că Isus trăia rugăciunea
într-un mod propriu. Discipolii se întrebau ce ar putea face ca să intre în comuniune
cu Dumnezeu la fel ca Isus. În munca apostolică trebuia ca şi ei să se simtă trimişi
de Tatăl (cf. Lc 10,2), cu aceleaşi puteri ca Învăţătorul lor. Vorbindu-le despre
Dumnezeu, Isus folosise expresia „Tatăl vostru” (cf. 6,36). Apoi, le ceruse să pună
în practică cuvântul său ca să fie „fii ai Celui Preaînalt”. Dar „Fiul” şi, în consecinţă,
„fiii”, cum se adresează Tatălui? Discipolii încă nu ştiau cum să i se adreseze lui
Dumnezeu. De aceea îi cer lui Isus să-i înveţe „rugăciunea fiilor”, rugăciunea Fiului:
„Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” Şi Isus acceptă.
5. Când vă rugaţi, spuneţi: Tată!
Evanghelia povesteşte că la cererea discipolilor Isus
a inventat pentru ei şi pentru noi o rugăciune în care rezumă atitudinea şi modul
sau de a vorbi cu Tatăl. Începe cu cuvintele „Tatăl nostru”. Este vorba de „Rugăciunea
domnească” devenită familiară creştinilor din toate timpurile şi locurile. Încă din
primele timpuri creştinii au folosit forma transmisă de evanghelistul Matei. Evanghelia
după Luca conţine o formă mai scurtă. „Când vă rugaţi, spuneţi: «Tată, sfinţească-se
numele tău, vie împărăţia ta! Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele
şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne
duce în ispită!»” (Lc 11,2-4). Observăm că versiunea rugăciunii „Tatăl nostru” după
evanghelistul Luca este una diferită de cea pe care o recităm în mod obişnuit (Mt
6,9-13). Care este forma originală? Se crede că versiunea mai veche este cea după
evanghelistul Matei, care începe cu expresia: „Tatăl nostru care eşti în ceruri”.
Însă forma transmisă de evanghelistul Luca dezvăluie atitudinea concretă a lui Isus
în relaţia cu Tatăl. Însăşi invocaţia „Tată!” de la începutul versiunii lui Luca are
o valoare incalculabilă. Numai ascultând-o, sesizăm că Isus vrea ca discipolii să
fie adevăraţi imitatori ai săi şi în rugăciune. De aceea le zice să se adreseze lui
Dumnezeu aşa cum face el. „Când vă rugaţi, spuneţi: Tată!”
6. Abbà, Tată
Dintre toate cuvintele limbajului omenesc pe care
le putea alege pentru a-l numi pe Dumnezeu (domn, stăpân, creator, atotputernic) Isus
alege apelativul „tată”. Ce diferenţă există între un om oarecare şi un tată? „Tată”
este acela care a dat viaţa unui fiu. Isus învaţă că viaţa ne-a fost dată de Dumnezeu.
Viaţa mea este un dar al iubirii tatălui meu, a mamei mele şi a lui Dumnezeu. Tatăl
nu-şi abandonează fiul, dar este aproape de el pentru a-l hrăni, a-l ajuta să crească
bine. Când fiul a crescut, tatăl îi respectă voinţa, dar continuă să-l iubească şi
este mereu gata să-i dea o mână la nevoie. Din iubire faţă de noi ştie să scoată binele
chiar dintr-un rău. Isus vorbeşte frecvent despre Tatăl. În descrierea atitudinii
sale faţă de oameni ajunge la punctul cel mai intens, povestind parabola fiului care
a părăsit casa părintească. Tatăl aşteaptă nerăbdător ca fiul plecat să se reîntoarcă
iar când poate să-l îmbrăţişeze din nou, face o mare sărbătoare (cf. Lc 15,11-32).
7. „Abbà, Tată” dar şi „Tatăl nostru”
Când ne rugăm împreună spunem şi „Tatăl nostru”, cum
se citeşte în Evanghelia după Matei, pentru a arăta că Tatăl este acela care ne uneşte
în comuniune, dar rugându-ne singuri, cum făcea Isus, tresăltând de bucurie în Duhul
Sfânt (cf. Lc 10,21), spunem şi noi: Abbà, Tată. Apostolul Paul ne asigură: „aţi primit
Duhul înfierii prin care strigăm: „Abbà, Tată!” (cf. Rom 8,15). Privind cu atenţie
la Isus în rugăciune, cum face evanghelistul Luca, şi văzând în el un Maestru de rugăciune,
creştinii nu pot să nu se simtă cufundaţi cu Isus în aceeaşi comuniune care există
între Tatăl şi Fiul. Înţelegem că Tatăl despre care vorbeşte Isus când spune „Tatăl
meu” devine pe deplin „Tatăl vostru” cu referinţă la discipoli (Lc 6,36; In 20,17),
adică „Tatăl nostru”. Rugăciunea învăţată de Isus îi caracterizează pe creştini ca
discipoli ai săi şi fii ai lui Dumnezeu. Dacă israelitul credincios se roagă de trei
ori pe zi cu aceste cuvinte: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul
Domn” (cf. Dt 6,4-5), în care ştie că este cuprins centrul existenţei sale, noi creştinii,
cel puţin de trei ori pe zi, dimineaţa, la amiază şi seara şi apoi în timpul Liturghiei
euharistice să spunem: „Abbà, Tată!”
8. Tată, sfinţească-se numele tău!
Aflându-ne în comuniune filială cu Dumnezeu, convinşi
că Tatăl ne cunoaşte şi ne iubeşte, aşa cum îl cunoaşte şi îl iubeşte pe Fiul său,
se aprinde dorinţa ca împreună cu Fiul să-l vestim pe Tatăl şi să-l facem cunoscut
tuturor ca Tată. Ne dăm bine seama că acest lucru nu stă în puterea noastră fără ajutorul
Duhului. Atunci, la fel ca Fiul îi spunem: „sfinţească-se numele tău”. Numele pentru
evrei, este „persoana” care poartă acel nume. Nu spunem: „să fie sfinţit de către
noi numele tău”, dar vrem să spunem: „să fie sfinţit de către tine”, ca împlinire
a promisiunii făcute de Dumnezeu prin profetul Ezechiel: „Voi sfinţi numele meu cel
mare… Duhul meu îl voi pune în voi” (cf. Ez 36, 20-28). Înainte de orice lucrare
a noastră se află întotdeauna acţiunea lui Dumnezeu care cu puterea sa se dovedeşte
„Sfânt”, adică „se face cunoscut ca Sfânt”. A înfăptuit aceasta în Fecioara Maria
care, constatând lucrarea lui Dumnezeu în viaţa ei, a strigat cu glas tare: „căci
mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic şi numele lui e sfânt” (Lc 1,49). Şi noi,
după ce l-am numit „Tată”, îi spunem lui Dumnezeu să intre în acţiune şi să se facă
cunoscut, ca Dumnezeu, dar mai ales ca „Tată” care îi iubeşte cu adevărat pe fii.
Vrem să trăim noi cei dintâi această realitate şi să ne lăsăm plăsmuiţi de Tatăl ca
să ne facă din ce în ce mai asemenea Fiului său, după planul său de iubire (cf. Rom
8,29). Vrem să ne comportăm în lume ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Isus însuşi
ne-a învăţat aceasta: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei
să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt
5,16). În mod practic, prin intermediul nostru Dumnezeu vrea să fie cunoscut ca Tată
şi primit ca Tată.
9. Vie împărăţia ta
Fără a ne da seama am intrat deja în cea de-a doua
invocaţie: „Vie împărăţia ta”. Isus va spune discipolilor să caute mai întâi împărăţia
lui Dumnezeu şi toate ale lumii li se vor adăuga (cf. Lc 12,31). Acolo unde Dumnezeu
este ascultat ca Tată, se revelează stăpânirea sa asupra lumii. În termeni biblici
spunem „împărăţia sa”, în sensul că lumea celor care o primesc se transformă într-o
adevărată familie. După ce am cerut ca Dumnezeu să fie recunoscut ca Tată, acum îi
cerem să-şi exercite autoritatea paternă pentru ca oamenii, devenind tot mai conştienţi
că sunt chemaţi să se comporte ca fii ai lui Dumnezeu; să se străduiască necontenit
să exprime în viaţă iubirea lor filială şi chiar în suferinţă să-l simtă pe Dumnezeu
ca Tată. Aşa a făcut Isus: „Abbà, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează
de la mine paharul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu” (Mc 14,36).
10. Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea
de toate zilele
Există o trecere obligatorie şi în rugăciune: de la
Dumnezeu la fraţi. Mai înainte, n-am reuşit să vorbim despre iubirea de Dumnezeu fără
a vorbi despre iubirea de fraţi, fără a simţi nevoia de a deveni „aproapele” altora.
(cf. Lc 10,25-37). La fel, când ne rugăm. Nu ne putem adresa lui Dumnezeu, fără a
ne gândi şi vedea în jur pe semenii noştri. După ce ne-am adresat individual lui Dumnezeu,
în mod inevitabil se trece la „noi” şi în rugăciune. „Alţii” sunt parte din viaţa
noastră. Prima invocaţie având ca destinatar pluralul „noi” este aceasta: „Dă-ne nouă
în fiecare zi pâinea cea de toate zilele”. Este rugăciunea săracului care vede cât
de nesigură este ziua de mâine şi de aceea se adresează celui pe care îl cheamă Tată.
Îi cere să frângă în fiecare zi pâinea pentru fiii săi, pentru ca să nu existe foame
în lume. Însă, spunând „noi”, îi cerem curajul să ne considerăm „comeseni” unii altora
şi ca toţi oamenii să se considere comeseni în lumea întreagă. Îi cerem capacitatea
să considerăm bunurile pământului ca dar al său cu care el vrea să binecuvânteze masa
fiecărui om. Acum realizăm cât de grea este această rugăciune. Cine se roagă „Tată
nostru” cu acest spirit, devine conştient că pâine este puţină, nu atât şi întotdeauna
sub aspect cantitativ, ci în sens distributiv, pentru că nu ne iubim şi ne închidem
inima înaintea altora. Înlăturarea barierelor pentru ca să fie pâine pentru toţi implică
biruinţa asupra exploatării de orice fel, a acaparării şi egoismului fără frâu. Înlăturarea
barierelor pentru ca toţi să aibă pâine îndeajuns implică reconcilierea între noi
oamenii, trăită ca experienţă a iertării lui Dumnezeu. În acest caz, înţelesul adevărat
al rugăciunii este acesta: „Fă ca pământul să producă necesarul pentru toţi, dar mai
ales ajută-ne să împărţim între noi pâinea, să o mâncăm împreună cu fraţii în semn
de reconciliere reciprocă”.
11. Iertarea lui Dumnezeu şi iertarea reciprocă
Din realitatea concretă a vieţii izvorăşte ca o nevoie
firească restul rugăciunii: „şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm
oricui ne greşeşte”. Acum ştim bine pentru ce trebuie să cerem iertare şi pentru ce
trebuie să iertăm sau să ne iertăm. Rugătorul din Evanghelia după Luca înţelege că
a deveni „comeseni” presupune reconcilierea şi că lipsa de comuniune cu propriii semeni
este păcat. De aici se naşte invocaţia: „Iartă-ne păcatele noastre!”, adică: „Abate
barierele care există între noi şi între noi şi tine, Tată!”. Apoi, în mod solemn
şi înaintea lui Dumnezeu luăm hotărârea să-l imităm: „că şi noi iertăm oricui ne greşeşte”.
Dacă ne gândim bine, datoriile altora faţă de noi sunt lucru neînsemnat în comparaţie
cu abisul păcatului care ne separă de Dumnezeu şi care provine de la cel rău.
12. Şi nu ne duce în ispită!
Acesta este ispititorul şi instigatorul la păcat.
Diavolul ne ispiteşte aşa cum l-a ispitit pe Isus în pustiu la începutul vieţii publice.
Atunci l-a invitat pe Isus să pregătească pentru sine o masă îmbelşugată. Diavolul
i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să devină pâine”(Lc 4,3).
Isus a venit să „frângă pâinea în folosul altora ( cf. Lc 9,16; 22,19), nu pentru
sine. Şi noi suntem chemaţi să învingem orice ispită şi când ne dăm seama de slăbiciunea
noastră să spunem: „Fă să nu cădem în ispită”. Dumnezeu nu ispiteşte. Prin această
invocaţie îi cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de rău. Numai când vom fi cu adevărat
liberi de cel rău, sau ne vom strădui să fim astfel, vom privi cu ochi diferiţi la
cei din jur şi ne vom considera fraţi între noi. Rugăciunea pe care ne-a învăţat-o
Isus este rugăciunea pe care fiii, fraţii, o adresează împreună Tatălui. Rugăciunea
„Tatăl nostru” în forma transmisă de evanghelistul Luca angajează întreaga viaţă.
13. Cum se roagă discipolul?
Învăţătura despre rugăciune continuă. După ce i-a
învăţat pe discipoli ce să spună în rugăciune, Isus îi învaţă modul cum trebuie să
se roage. Pentru aceasta, recurge la exemple şi la experienţa ascultătorilor, povestind
parabola prietenului insistent şi subliniind puterea rugăciunii prin exemplul tatălui
care dă lucruri bune copiilor: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi merge la el
la miezul nopţii şi-i spune: «Prietene, împrumută-mi trei pâini … Care tată dintre
voi, dacă fiul îi cere un peşte”. Textul subliniază că în rugăciune un rol important
îl au insistenţa şi încrederea. Apoi le-a spus: „Dacă unul dintre voi are un prieten
şi merge la el la miezul nopţii şi-i spune: «Prietene, împrumută-mi trei pâini pentru
că un prieten al meu a sosit la mine dintr-o călătorie şi nu am ce să-i pun înainte!»,
dacă celălalt dinăuntru, răspunzând, îi zice: «Nu mă deranja; uşa este deja închisă
şi copiii sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau», vă spun, chiar dacă nu
se va scula să-i dea pentru că îi este prieten, pentru insistenţa lui se va scula
şi-i va da ceea ce are nevoie”. Concluzia lui Isus este aceasta: „Cereţi şi vi se
va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide! Căci oricine cere primeşte;
cine caută găseşte; iar celui care bate i se va deschide” Isus continuă cu un alt
exemplu: „Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peşte, îi va da în loc de peşte
un şarpe, sau dacă îi cere un ou, îi va da un scorpion?”. Concluzia este clară: „Aşadar,
dacă voi, cei care sunteţi aici, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor
voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care
i-l cer?” (Lc 11,5-13). Finalul pericopei este propriu Evangheliei după sfântul Luca.
Duhul Sfânt este darul suprem al comuniunii cu Tatăl şi cu Fiul. Rugăciunea ne introduce
în comuniunea Sfintei Treimi. Deja de pe pământ putem participa la viaţa dumnezeiască.
Cristos ne conduce la viaţa cu Tatăl în Duhul Sfânt.
14. Rugăciune insistentă până la capăt
Prima lectură liturgică (Gen 18,20-32) prezintă rugăciunea
de mijlocire a patriarhului Abraham pentru salvarea de la nimicire a două cetăţi,
Sodoma şi Gomora. Strigătul împotriva lor ajunsese la cer din cauza păcatului foarte
grav: lipsa de ospitalitate. Surprinde încrederea cu care patriarhul se adresează
lui Dumnezeu în mod colocvial: „Vezi cum îndrăznesc să vorbesc cu Domnul, eu care
sunt praf şi cenuşă!... Oare îl vei nimici pe cel drept împreună cu cel nelegiuit?...
Să nu se mânie Domnul meu dacă voi mai vorbi o singură dată”. Patriarhul este susţinut
în toată rugăciunea sa de credinţa în Dumnezeu. Rugăciunea sa cutezătoare izvorăşte
doar dintr-o adevărată credinţă. Deşi din timpuri străvechi, rugăciunea lui Abraham
exprimă o mare demnitate şi în acelaşi timp un mare curaj din partea sa. Rugăciunea
este una din formele în care se manifestă „buna îndrăzneală, „paresia”, în relaţia
cu Dumnezeu. Abraham insistă politicos dar hotărât. Deşi n-are nimic în comun cu cetăţile
ameninţate, totuşi se roagă pentru ele. Sunt oraşe străine, totuşi se interesează
de ele. Domnul nu l-a ascultat încă, promisiunea unei numeroase descendenţe n-a fost
încă împlinită. Cu toate acestea Abraham se roagă pentru alţii. Îndeplineşte rolul
de a fi o binecuvântare pentru toate neamurile. De şase ori patriarhul îi cere lui
Dumnezeu să cruţe cetatea Sodoma de dragul a cincizeci de drepţi, care devin treptat
patruzeci, patruzeci şi cinci, treizeci, douăzeci şi zece. Şi de şase ori Dumnezeu
acceptă „jocul” şi cedează la cererea prietenului său. S-ar putea reproşa patriarhului
Abraham că nu a mers până la capăt, până la a face ca Dumnezeu să se ridice de pe
tronul dreptăţii şi să se aşeze pe tronul milostivirii. Dreptatea lui Dumnezeu nu
lasă niciodată sorta lumii în mâinile simplei dreptăţi şi ale retribuţiei imanente.
Va fi de-ajuns un singur rugător adevărat şi lumea va fi salvată. Să mulţumim Domnului
Dumnezeului nostru: „Cristos Isus a şters documentul cu poruncile care erau împotriva
noastră şi l-a anulat pironindu-l pe cruce” (cf. Col 2,13-14, lectura a doua).
15. Rugăciunea zilei
Dumnezeule, ocrotitorul celor ce nădăjduiesc în tine,
fără tine nimic nu e deplin, nimic nu e sfânt; sporeşte-ţi îndurarea faţă de noi,
pentru ca, prin puterea şi sub călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare
încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice.
(Radio Vatican – mons. Anton Lucaci, material omiletic la Duminica a XVII-a de peste an)
All the contents on this site are copyrighted ©. |