Sfântul Anton de Padova, făcător de minuni și învățător al Bisericii

RV 13 iun 2016. Anton este unul dintre cei mai îndrăgiți și venerați sfinți din toate timpurile. Învățătura lui vastă, condensată în ”Sermones” (Predici), care îl face unul din învățătorii timpului său, este umbrită de faima sa de făcător de minuni. Pentru toată lumea el este pur și simplu ”Sfântul”. Cinstitorii săi i-au dedicat la Padova, la câțiva ani după moarte, o frumoasă bazilică definită de Paul al VI-lea o adevărată ”clinică spirituală” datorită minunilor care au loc aici fără încetare și declarată de Ioan Paul al II-lea, în iunie 1997, ”sanctuar internațional”.

Sfântul Anton, care a trăit în Italia doar o parte a vieții sale, este, în realitate, de origine portugheză. S-a născut în jurul anului 1195 la Lisabona, în Portugalia. Era fiul lui Martin, nobil din familia Bulhoes y Taveira de Azevedo, din care făcea parte și viteazul Gofred, condotier în prima cruciadă. Pe la vârsta de 15 ani, Fernando, după numele primit la botez, a intrat în rândul canonicilor augustinieni, mai întâi la Lisabona, apoi la Coimbra. Iscusit și ager la minte, în câțiva ani a reușit să înmagazineze o vastă cultură teologică, științifică și, mai ales, biblică, încât și-a meritat mai târziu titlul de ”Chivot al legământului”. Studiile n-au îndestulat, însă, aspirațiile sufletului său generos. Tânărul canonic își găsește drumul vieții în ziua în care la Lisabona sunt aduse trupurile neînsuflețite a cinci Frați franciscani martirizați în Maroc. S-a hotărât atunci să meargă pe urmele lor intrând la franciscanii din Coimbra cu numele de Fratele Anton. A mers și el în Maroc pentru a încununa viața cu martiriul, dar o febră inexplicabilă l-a constrâns să se întoarcă în patrie. În timpul călătoriei, o furtună l-a făcut să ajungă pe coastele Siciliei, de unde a intrat în Italia împreună cu alți Frați care mergeau la Assisi pentru capitolul general ”al rogojinilor”. Era anul Domnului 1221. În orășelul italian, Anton l-a cunoscut pe Francisc, care uimit de învățătura lui, îl va numi ”episcopul meu”.

La Assisi, Fratele portughez a fost trimis în conventul din Montepaolo, nu departe de Forlì, unde a rămas o vreme alternând rugăciunea, munca și studiul. O predică improvizată a Sfântului, cu ocazia unei sfințiri preoțești la care predicatorul chemat nu a mai ajuns, a adus în atenția tuturor profunda sa cultură, abilitatea sa oratorică și bogăția interioară. A doua zi, lăsând schitul de la Montepaolo, Fratele franciscan bătea deja drumurile prăfuite din nordul Italiei și din Franța ca misionar itinerant și predicator, pentru a vesti mesajul evanghelic și franciscan, împotriva combinațiilor periculoase ale ereticilor care au infestat acele regiuni cu învățături greșite. În orașul Rimini, dominat de eretici, lumea a refuzat să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, drept care Anton s-a dus să predice peștilor, care l-au întâmpinat la malul mării. În alte orașe, a trebuit să sfideze ereticii prin alte mijloace, cerând unei măgărițe, căreia nu i-au dat de mâncare câteva zile, să îngenuncheze în fața ostiei consacrate, deși la nările bietului animal ajungea mirosul nutrețului.

Întors în Italia, s-a stabilit la Padova, unde și-a continuat activitatea sa de predicator. Au rămas celebre predicile din Postul Mare pe care le-a ținut aici cu câteva luni înainte de a muri, și întâlnirea, pe cât de curajoasă, pe atât de nereușită, cu tiranul Ezzelino da Romano, la care s-a dus să ceară eliberarea unor deținuți, pe care acesta i-a închis în condiții barbare la subsolul palatului său.

În ultima vreme, stors de oboseală și boală (suferea urmările unei febre malarice), a acceptat invitația unui prieten al său, contele Tiso de Camposampiero, să meargă să se odihnească la conventul din această localitate, înconjurată de liniștea câmpurilor. La Camposampiero Anton a cerut prietenului său să-i facă din ramurile înfrunzite ale unui nuc o mică chilie în care se retrăgea ca să se roage. Dar singurătatea dorită era tulburată de devotații săi care, descoperind ascunzătoarea, mergeau în număr mare ca să-i ceară mângâierea cuvântului. În primăvara anului 1231, Anton a început să se simtă rău. Întins pe un car cu boi, a fost dus la Padova, unde și-a dorit să moară. Dar când au ajuns la Arcella, târgul de la marginea orașului, și-a dat duhul. A murit spunând: ”Îl văd pe Domnul meu”. Era 13 iunie. Anton avea 36 de ani. A fost înmormântat la Padova, în bisericuța Sfintei Maria, ”Mater Domini”, refugiul spiritual al Sfântului în perioadele de activitate apostolică intensă. La un an de la moarte, faima numeroaselor minuni săvârșite l-a convins pe papa Grigore al IX-lea să treacă peste etapele procesului de canonizare și să-l proclame Sfânt. Biserica a recunoscut valoarea învățăturii sale proclamându-l în 1946 ”învățător al Bisericii universale” (sursă text: revista «Messaggero di Sant’Antonio»).

Este invocat în rugăciune pentru găsirea lucrurilor pierdute și reușită la examene. Să ascultăm un crâmpei din învățătura sa, propus în această zi la Oficiul lecturilor din Liturgia Orelor (Breviarul roman). ”Cel care este plin de Duhul Sfânt”, afirmă Sfântul Anton de Padova, ”vorbește în diferite limbi. Diferitele limbi sunt mărturiile variate despre Cristos: astfel, le vorbim altora prin umilință, prin sărăcie, prin răbdare și supunere, atunci când le arătăm prezente în noi înșine. (…) Apostolii au început să vorbească în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească (Fap 2,4). Așadar, fericit cel care vorbește conform acestui Duh Sfânt, și nu conform înclinațiilor sufletului său! (…) Să vorbim conform cu ceea ce ne-a dat Duhul Sfânt și să-l rugăm cu umilință și pietate să reverse harul său în noi, ca să realizeze din nou ziua Rusaliilor prin perfecțiunea celor cinci simțuri și prin respectarea celor Zece porunci. Să-l rugăm să ne umple cu un duh puternic de părere de rău și să aprindă în noi limbile focului pentru mărturisirea credinței pentru ca, aprinși și luminați, în strălucirea sfinților, să merităm să-l vedem pe Dumnezeu unul și întreit”.

(rv – A. Dancă)