2016-05-28 10:00:00

Consideraţii omiletice la Duminica a IX-a de peste an (C): Străinul pilduitor


(RV – 29 mai 2016) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o suplică din cartea Psalmilor: „Întoarce-te spre mine, Doamne, şi arată-ţi îndurarea, căci sunt singur şi nefericit. Priveşte la umilirea şi la truda mea şi iartă-mi toate păcatele, Dumnezeul meu!” (cf. Ps 24/25,16.18). Inima rugătorului e străbătută de un fior de căinţă. Psalmistul, zbuciumat sufleteşte, imploră iertarea lui Dumnezeu pentru un păcat săvârşit în tinereţe, care îl nelinişteşte şi-l face să sufere. Încrezător, stăruie în rugăciune cu ochii aţintiţi către Domnul, convins că prietenia şi legământul său de iubire este pentru toţi aceia care se tem de el.

1. Înrădăcinaţi în cuvântul Domnului
Lecturile Liturghiei dau fiecărei duminici o fizionomie spirituală particulară. Nu ne putem îndepărta de ele, preferând dezvoltarea unei spiritualităţi edificatoare, dar mereu alta decât cea propusă de cuvântul Domnului. Lecturile liturgice creează o deschidere particulară în inima celor care le ascultă. Astăzi Cuvântul ne deschide inima la primirea străinului şi a celui diferit de noi. Regele Solomon, în timpul consacrării templului construit în Ierusalim, rosteşte o mare rugăciune către Domnul. Se roagă pentru poporul său dar şi pentru străinul care se îndreptă către Domnul cu credinţă. Rămânem uimiţi, când vedem semne ale credinţei și disponibilităţii de a primi cuvântul Domnului în cei care nu sunt de aceeaşi credinţă cu noi. Isus însuşi s-a uimit de credinţa centurionului păgân din oraşul Cafarnaum, care îl rugase să-i vindece servitorul. Elogiul public adus de Isus acestui străin păgân este pentru noi provocator: „Vă spun că nici în Israel nu am găsit aşa o credinţă”. Nu este greu de intuit gândul lui Isus. Domnul vrea să spună creştinilor de azi: „Acest păgân poate fi exemplul pentru toţi cei care mă ascultaţi. O, de-aţi avea încredere în mine ca acest străin!”.
În aceste consideraţii aprofundăm pe larg atitudinea faţă de „străin” în lumina Sfintei Scripturi, ţinând cont de fenomenul actual al imigraţiei intercontinentale. O facem în perspectiva preamăririi lui Dumnezeu de către toate neamurile pământului: „Lăudaţi-l pe Domnul, toate neamurile, preamăriţi-l, toate popoarele! Căci mare este îndurarea lui asupra noastră şi adevărul Domnului rămâne în vecie”(Ps 116/117,1.2, psalmul după prima lectură).

2. Fenomenul migraţiei
Ieri ca şi azi, se înregistra o intensă mobilitate umană iar raporturile cu străinii erau o realitate constantă. În acest moment istoric (prima parte a sec. 21) omenirea se confruntă cu fenomenul migraţiilor intercontinentale. Trăim o situaţie, epocală sub anumite aspecte, ce se aseamănă cu perioada marilor imigraţii şi migraţii ale aşa-zişilor barbari. În definitiv, acele neamuri erau pur şi simplu „alte” populaţii. Acestea, având un alt tip de societate şi de cultură, erau concepute în momentul impactului ca diferite şi mult mai primitive. Astfel erau puşi faţă în faţă oameni de diferite neamuri, rase, culturi şi religii. Astăzi ne găsim în situaţia să acceptăm diversitatea, să asumăm complexitatea, să învăţăm a ţese comuniunea cu „altul”, cu persoane care apar la orizont şi despre care nu ştiam nimic înainte. În general, s-a spus că „altul” nu este iadul, ci poate singura bogăţie adevărată pe care o avem la îndemână şi singura ocazie de comuniune. Dacă este adevărat că nu ne înţelegem pe noi înşine decât oglindindu-ne în  „altul” şi în „Altul” în gradul cel mai înalt, stând „faţă” către „faţă”, prezenţa „străinului” conduce la descoperirea propriei identităţi. Experienţa istorică de veacuri documentată de Biblie este revelatoare şi în privinţa străinilor.

3. Biblia şi străinul: concepţia negativă
În contextul Vechiului Testament, aproximativ din anul 1200 înainte de Cristos poporul evreu trăieşte în Palestina care mai mult decât un Stat era un ţinut de mare tranzit, aproape ca un coridor caracterizat de deplasări de popoare pentru comerţ şi războaie. Aici experienţa „străinului” era cotidiană. Israelul a trăit experienţa emigraţiei şi a exilului timp de circa 20 de generaţii. După distrugerea Ierusalimului (586 a. Ch.) un mare număr evrei sunt deportaţi ca sclavi la râurile Babilonului. Aici poporul evreu reuşeşte să-şi formeze o concepţie profundă despre ce înseamnă a fi „străin”. Biblia prezintă în principal două moduri de gândire în privinţa străinilor. Străinul este văzut ca cel de departe, diferit, doar în trecere, iregular sau clandestin, necunoscut, care stă la casa lui, stă la margine. Se încearcă faţă de el un sentiment de teamă, uneori de duşmănie pentru că „nu este dintre ai noştri”, este un individ periculos de care trebuie să te aperi pentru că este agresiv, devastează câmpurile.

4. Biblia şi străinul: concepţia pozitivă
Treptat, ideea de „străin” se modifică, mai ales în Babilonia (sec. 6 a. Ch.) când evreii descoperă că deportarea şi exilul nu înseamnă încetarea fiinţei poporului, dar constituie ocazia pentru a împlini o nouă sarcină. Poporul evreu înţelege că trebuie să dea mărturie în mijlocul altor popoare, fiind ca minoritate în misiune între străini. Se trece de la teamă la misiune. Profeţii vorbesc despre „lumină pentru luminarea neamurilor” păgâne şi străine. În această fază textele biblice fac unele concesii în favoarea străinilor. Mai mult, se ajunge de la ostilitate la ospitalitate. Semnificativ este gestul patriarhului Abraham care la stejarii din Mambre primeşte trei călători străini, pregăteşte pentru ei pâine coaptă pe pietre şi sacrifică un viţel. Străinul în trecere devine „oaspete”. Apoi, străinul care nu aparţine poporului prin naştere dar este rezident de multă vreme începe să se bucure de protecţie juridică: „Să nu faci rău celui străin şi să nu-l asupreşti, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului”, spune textul biblic (Ex 22,20). Pentru ce? Raţiunile sunt mai multe: experienţa personală, suferinţele îndurate, respectul, înţelegerea, împărţirea bunurilor. Generaţiile se succed iar „străinul” rezident este integrat în comunitatea civilă şi religioasă. „Când vine un străin în ţara voastră, să nu-l asupriţi. Pe străin să-l consideraţi ca pe un băştinaş dintre voi; să-l iubeşti ca pe tine însuşi, căci străini aţi fost în ţara Egiptului” (Lev 19,33-34). „Dumnezeu face dreptate orfanului şi văduvei, îl iubeşte pe străin, dându-i hrană şi îmbrăcăminte. Să-i iubiţi pe străini căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului” (cf. Deut 10,18-19). A-l iubi pe străin înseamnă a reproduce atitudinea lui Dumnezeu: dacă Dumnezeu îi iubeşte pe cei slabi, pe străin, pe văduvă şi pe orfan, şi noi trebuie să-i iubim.

5. Menirea universală a templului
În această perspectivă se înscrie rugăciunea atribuită regelui Solomon şi rostită de el cu ocazia sfinţirii templului din Ierusalim, despre care se vorbeşte în prima lectură liturgică (cf. 1Rg 8,41-43). Regele vechiului regat al lui Israel contemplă cu o privire profetică misiunea universală a casei Domnului. Întrevede profetic cum în templul din Ierusalim toate popoarele aderă la cultul lui Israel. Străinul, mişcat lăuntric de faima numelui Domnului, vine să se roage în acest templu şi intră în el deoarece crede în Domnul. El intră în templu fără ca prin asta să devină israelit. Menirea templului este ca toate popoarele pământului să cunoască numele Domnului, ca orice străin să beneficieze de sfinţenia Domnului prin faptul de a fi ascultat. Iată, finalul rugăciunii înţeleptului rege: „ascultă-l din ceruri, din sălaşul locuinţei tale şi fă după cum străinul a strigat către tine, pentru ca să cunoască toate popoarele pământului numele tău şi să se teamă de tine ca şi poporul tău, Israel, şi să se ştie că numele tău este invocat asupra acestei case pe care am construit-o!”(v. 43).

6. Credinţa şi smerenia centurionului din Cafarnaum
Rugăciunea regelui Solomon, consistentă şi bogată în nuanţe universaliste şi ecumenice, constituie fundalul pe care se înscrie episodul povestit în Evanghelia zilei (cf. Lc 7,1-10). Suntem în oraşul Cafarnaum, unde Isus abia intrase. Un străin, un centurion păgân (roman sau poate sirian?) avea un servitor la care ţinea mult şi care, fiind bolnav, trăgea să moară. Auzind despre Isus, centurionul a trimis la el pe unii bătrâni dintre iudei ca să-l roage să vină să-i salveze servitorul (cf. Lc 7,1-10). Evanghelistul Luca arată mai întâi simpatia şi respectul centurionului pentru poporul şi religia iudeilor. Ajungând la Isus, bătrânii iudei îl implorau, zicând: „Este vrednic ca să-i faci aceasta, căci iubeşte neamul nostru, iar sinagoga el ne-a construit-o”. Totuşi, în gestul de a trimite pe unii dintre coreligionarii lui Isus se poate vedea smerenia acestui soldat păgân care nu se socoteşte vrednic să-l întâlnească personal pe Isus. Asta reiese şi din ceea ce s-a întâmplat mai departe. Bătrânii iudeilor i-au spus lui Isus că sutaşul merită să fie ajutat pentru că iubeşte poporul evreu. Atunci Isus a mers cu ei. Pe când se aflau nu departe de casa centurionului, acesta, aflând că vine Isus, a trimis câţiva prieteni care să-i spună: „Doamne, nu te deranja, căci nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu! De aceea nu m-am considerat vrednic să vin eu însumi la tine, dar spune un cuvânt şi servitorul meu va fi vindecat!” (vv. 6-7). Centurionul argumentează ca un comandant care, la rândul său, este un subordonat, iar în domeniul militar cuvântul are autoritate: „Deşi sunt un om supus autorităţii, am sub comanda mea soldaţi; şi spun unuia «Du-te!» şi se duce, iar altuia «Vino!» şi vine; şi servitorului meu «Fă aceasta!» şi face”(v. 8). Această deschidere a inimii, semn al unei credinţe şi al unei disponibilităţi lăuntrice fără rezerve, îl uimeşte pe Isus şi îl face să exclame, întorcându-se spre mulţimea care-l urma: „Vă spun că nici în Israel nu am găsit aşa o credinţă” (v. 9). Cei trimişi, întorcându-se acasă, l-au găsit pe servitor sănătos (v. 10).

7. Credinţa exemplară a unui străin
Elogiul lui Isus atestă admiraţia sa pentru credinţa acestui străin. Isus a găsit credinţă în Israel, dar niciodată una atât de mare. Acest păgân este un exemplu de credinţă şi pentru israeliţi. Semnul servitorului vindecat constituie sigilul recunoaşterii acestei credinţe atât de mari a străinului în faţa căreia Isus se emoţionează şi se uimeşte. 
Evanghelistul Luca este convins că există oameni respectabil prin cinste şi credinţă în toate religiile. În raporturile cu cei care au o credinţă alta decât a lor, discipolii lui Isus trebuie să se comporte în acelaşi mod cum s-a comportat Isus. Pentru evanghelist episodul vindecării slugii sutaşului este o ilustrare a puterii credinţei. Episodul vădeşte totodată dorinţa de Dumnezeu prezentă şi vie în lumea păgână care trăia în strâns contact cu poporul lui Israel. Centurionul este, probabil, un simpatizant sau un prozelit, adică unul dintre acei păgâni care dezamăgiţi de ideologiile grecilor şi romanilor şi de înţelepciunea filozofilor timpului, se orientaseră spre credinţa ebraică. Aceşti păgâni se rugau în sinagogi şi luau parte la faptele de milostenie în favoarea săracilor. Nu erau evrei în sensul adevărat al cuvântului şi orice ar face, sunt de origine păgână, de o altă rasă, excluşi din linia directă a alegerii lui Dumnezeu.

8. Dumnezeu nu este părtinitor
Pentru Isus nu există „străini”. Un păgân poate avea credinţă la fel ca evreii, şi chiar mai mare decât ei. Intenţia evanghelistului Luca este evidentă. Ea este exprimată clar în cartea Faptele Apostolilor: „Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut” (cf. Fap 10,34-35). În orice caz, credinţa nu este totdeauna acolo unde ne aşteptăm, nu coincide totdeauna cu spaţiul instituţional. Vedem din acest episod că ucenicilor lui Isus le sunt daţi ca exemplu nu atât membri ai lui Israel cât mai degrabă păgâni şi străini. Această concluzie este confirmată de alte personaje exemplare precum samariteanul milostiv.

9. Străini exemplari propuşi de Isus
Samariteanul. Acestui călător de neam străin nu-i este teamă să se apropie de evreul căzut în mâinile tâlharilor şi să-i dea ajutor. Depăşeşte toate barierele de rasă, cultură şi religie şi împlineşte cea mai mare poruncă din legea lui Israel (cf. Lc 10,25-37). „Un om cobora de le Ierusalim la Ierihon”, aşa începe pilda samariteanului. Toţi suntem pelerini pentru că „nu avem aici o cetate stătătoare”, dar avem una viitoare” (cf. Evr 13,14). Pe lângă experienţa emigrării forţate şi a suferinţei descoperim un nou aspect: toţi suntem „în trecere”, pelerini în lume, deşi fără a ne dezinteresa de ea, ştim că suntem în drum spre o cetate nouă şi definitivă.
Un alt exemplu este cazul leprosului care, singurul din cei zece vindecaţi, s-a întors să-i mulţumească lui Isus (cf. Lc 17,11-19). Toţi îl cunoşteau pe Isus, căci strigau după el ca să-i vindece. Dintre toţi, numai unul de neam străin a mulţumit pentru vindecare. Ceilalţi nouă s-au arătat preoţilor, dar au uitat să-i mulţumească lui Isus care i-a vindecat. Din moment ce îi este amintită naţionalitatea, căci Isus îl numeşte „străin” (Lc 17,18), putem deduce că leproşii ceilalţi erau iudei. În mod normal iudeii nu aveau legături cu samaritenii, însă boala de care sufereau cu toţii i-a determinat să depăşească această barieră. Nenorocirea, tragedia comună, aceeaşi suferinţă a desfiinţat diferenţele etnice. Nevoia comună după curăţare, vindecare şi mântuire i-a adus pe toţi la Isus.
Încă un exemplu: femeia canaaneană (siro-feniciană) lăudată de Isus pentru credinţa ei (cf.Mt 15, 21-28). Isus se afla în părţile Tirului şi Sidonului. O femeie din acele ţinuturi, ieşind, striga: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. Dialogul cu Isus este cuceritor. Ucenicii îi zic lui Isus să o sloboade, căci nu înceta să strige. Isus îi răspunde: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Şi apoi, „nu se cade să iei pâinea de la gura copiilor şi să o dai la câini”. Oricât de greu i-ar fi căzut acest răspuns, femeia nu se descurajează: „Venind, s-a închinat lui Isus, zicând: Doamne, ajută-mă!”. Şi a adăugat cu ton convingător: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Şi răspunsul lui Isus nu s-a lăsat aşteptat: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

10. Avertisment salutar mereu oportun
Finalul povestirii despre centurionul din Cafarnaum în versiunea evanghelistului Matei este, fără îndoială, o învăţătură salutară. După ce a spus că nu a găsit la nimeni în Israel o astfel de credinţă ca în centurionul din Cafarnaum, Isus adaugă: „De aceea vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă în împărăţia cerurilor împreună cu Abraham, Isaac şi Iacob, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul din afară. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 8,12). Avertisment dur, dar mereu oportun. Aceste cuvinte profetice, precum şi exemplele de străini propuse de Isus sunt o adevărată provocare pentru noi cel puţin sub două aspecte: mai întâi pentru credinţa noastră. De câte ori nu întâlnim persoane de altă credinţă, care se dovedesc mult mai cinstite, mai omenoase, mai îngăduitoare, mai milostive decât ne aşteptam!  Apoi, ele sunt o provocare pentru atitudinea noastră faţă de străini. Vrem nu vrem, se pare că fenomenul imigraţiei va dura ani de zile, de aceea se pună problema abordării acestui fenomen şi pe plan bisericesc. Suntem pregătiţi de primire, sau continuăm să pretindem doar să fim primiţi?

11. Vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus
Moartea lui Isus pe Cruce abate orice zid de despărţire, orice barieră: „vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă împărăţiei”. Toţi credincioşii află în Isus unitatea. Duhul Domnului care îşi dă viaţa pentru toţi,  ne face să-i deschidem uşa celui care bate. În privinţa străinilor, a imigraţilor atitudinea este dublă: de primire, atunci când cineva îi consideră utili, pozitivi după ce se apropie de ei şi îi cunoaşte. A doua atitudine este cea de teamă şi de dificultate când au loc fapte generatoare de tensiune şi de criminalitate. În spatele acestor atitudini stă un mare proces istoric: am fost şi suntem străini în multe ţări, ne-am transferat din ţară şi din regiune şi încercăm să construim o bunăstare pentru toţi.
Ce-i de făcut în concret? Experienţa indică diverse căi. „Asimilarea” este dificilă şi doar rareori pozitivă deoarece înlătură rădăcinile, partea pozitivă adusă de noii sosiţi. Aceştia se amestecă în mediul social fără să-i dea o nouă vitalitate. „Ghetizarea” comportă construirea de locuri şi cartiere pentru cei „diferiţi” şi permanentizarea închiderii. Străinul marginalizat se radicalizează. Asta dă naştere la atitudini integriste şi violente. „Inserarea şi integrarea” respectuoasă, graduală, reciproc respectuoasă, în cadrul legalităţii şi culturii celui care oferă găzduire. Integrarea este atentă la noua cultură şi o priveşte cu atenţie.

12. Evanghelia primirii, ascultării şi integrării
A treia cale este, în mod cert, mai aproape de valorile evanghelice: a se integra cu seninătate şi a trăi împreună în fiecare zi într-un continuu schimb de daruri. Aceasta este bogăţia diversităţii străinului biblic. Misiunea noastră pe plan creştin este formulată în versetul de la Evanghelia zilei: „Mergând în toată lumea, predicaţi evanghelia la toată făptura!” (Mc 16,15). Există imigraţi catolici şi creştini de alte confesiuni ce pot da un suflu de vitalitate comunităţilor locale, purtând forţe noi între tinerii muncitori. Există imigraţi necatolici, creştini ortodocşi, creştini protestanţi şi credincioşi de alte confesiuni creştine, dar şi mulţi credincioşi de alte religii, în special islamici. Suntem ţinuţi să dăm mărturie pretutindeni. Dar sunt moduri şi moduri de evanghelizare. Înainte de toate trebuie folosită Evanghelia primirii şi a ascultării, prezentând chipul lui Dumnezeu pe care îl iubim în fapte. Apoi cu viaţa, cu mărturia vieţii: încredere, onestitate, claritate şi transparenţă în raporturi, stimă.
La sfârşit vine Evanghelia Cuvântului: încercând îndepărtarea obstacolelor prin relaţii de vecinătate, de apropiere, prin depăşirea prejudecăţilor, urmează apoi dialogul în adevăr propunând cu respect şi în modurile cele mai adecvate ceea ce noi credem. Celui care ne cere cont despre credinţa noastră, să nu-i refuzăm ocazia să o cunoască. Nu noi îi convertim pe alţii, ci Duhul lui Dumnezeu converteşte inimile. Creştinilor de orice condiţie socială le revine sarcina bucuroasă de a da mărturie prin fapte despre iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Sfântul Augustin (+ 430) spune că Dumnezeu a preferat un simplu pescar, care nu conta nimic, pentru a face ca mântuirea să ajungă la împărat, la senator şi la intelectual, ca astfel să apară în mod vizibil gratuitatea darului său (cf. Sermo 43,6).

13. Rugăciunea Bisericii
Mai importantă şi mai valoroasă decât strategiile sociale este rugăciunea care schimbă inimile. Reuniţi pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie să-i îmbrăţişăm frecvent în rugăciune pe cei străinii care se află printre noi, în comunitatea noastră: „Doamne, împlineşte-i celui străin toate cererile! Ascultă-l din ceruri, din sălaşul locuinţei tale şi fă după cum străinul a strigat către tine, pentru ca să cunoască toate popoarele pământului numele tău şi să se teamă de tine” (1Rg 8,43).
Dumnezeule, providenţa ta nu greşeşte nicicând în orânduirile sale. Te rugăm cu umilinţă, să îndepărtezi de la noi tot ce ne este spre rău şi să ne dăruieşti tot ce ne e spre bine.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 28 mai 2016)

 








All the contents on this site are copyrighted ©.