2016-04-09 07:46:00

Consideraţii omiletice la Duminica a III-a a Paştelui (C): Veniţi şi mâncaţi!


(RV - 10 aprilie 2016) E Ziua Domnului. În timpul liturgic al Paştelui ne întâlnim încă o dată la masa euharistică în credinţa că Isus este Domnul şi că Dumnezeu l-a înviat din morţi. Această credinţă primită în sacramentul Botezului ne face realmente fraţi şi surori. Masa pregătită şi servită de Cristos înviat este un gest de comunicare şi semnul prezenţei sale active în comunitatea creştină. Devenit Domn, Cristos nu a pierdut gustul de a servi. Scena petrecută pe malul Mării Tiberiadei aminteşte în mod evident de ultima cină şi de prezenţa lucrătoare a lui Isus în Biserica sa. Isus înviat din morţi constituie presupusul oricărei celebrări euharistice şi inima credinţei creştine. Când ne adunăm pentru celebrarea Sfintei Liturghii şi devenim conştienţi de prezenţa Domnului înviat intrăm în comuniune cu El şi ne conformăm viaţa noastră cu viaţa sa. În cele ce urmează ne oprim la textele Liturghiei, din care încercăm să desprindem mesajul acestei duminici pascale. 

1. Rugăciunea de mulţumire
Liturghia duminicală se deschide cu o chemare la preamărirea lui Dumnezeu: „Înălţaţi-i lui Dumnezeu cântări de bucurie pe tot pământul, cântaţi mărire numelui său, măriţi slava lui prin laudele voastre, aleluia!” (cf. Ps 65/66,1-2). De pe întregul pământ se înalţă o simfonie ce preamăreşte splendoarea lucrării lui Dumnezeu manifestată în natură şi mai ales în istorie. Sunt amintite de psalmist binefacerile lui Dumnezeu, când a eliberat poporul din sclavia Egiptului şi l-a condus teafăr prin Marea Roşie, prin pustiul Sinai şi râul Iordan până în Ţara Făgăduinţei. Poporul recunoscător promite să împlinească promisiunile făcute în momentele de strâmtorare şi să-i aducă Domnului jertfe de laudă şi mulţumire pentru darul minunat al libertăţii. Mulţumirea, având ca punct de plecare şi motivaţie faptele prodigioase din trecut, conţine o speranţă de viitor. Ceea ce Domnul a săvârşit în trecut este chezăşia pentru ceea ce va face în viitor. Rugăciunea de mulţumire deschide inima spre încredinţarea în mâinile lui Dumnezeu. Mulţumirea este rugăciunea cea mai fecundă şi cu adevărat creştină. Cine îi aduce mulţumire recunoaşte iubirea, milostivirea şi puterea lui Dumnezeu şi i se încredinţează cu totul lui. Acest gen de rugăciune mişcă inima lui Dumnezeu şi obţine darurile sale (cf. Lc 17,18-19).

2. Asociaţia cooperativă „Iona-Zebedeu”
O bună parte a Evangheliei se desfăşoară în largul lacului Genezaret (Marea Tiberiadei) şi pe ţărmul acestuia, într-un mediu pescăresc: chemarea primilor ucenici, potolirea furtunii, pescuirea minunată, Isus care umblă pe apă. Pescarii din Galileea erau asociaţi în mici cooperative pentru câştigarea pâinii prin munca zilnică. Adesea trebuiau să verse o bună parte din câştigul lor publicanilor, bancherii de atunci, care le finanţau activitatea. În Evanghelie este cunoscută cooperativa familiei Iona cu fiii Simon şi Andrei, şi a familiei Zebdeu cu fiii Iacob şi Ioan. Din această asociaţie de pescuit Isus i-a recrutat pe primii patru apostoli. Pe aceştia, plus alţi câţiva, îi găsim în Evanghelia acestei duminici (cf. In 21,1-19). Pericopa prezintă două episoade legate între ele dar distincte: pescuirea minunată (cf. In 21,1-14) şi dialogul în care Isus îi încredinţează lui Petru mandatul de a paşte oile sale (cf. In 21,15-19).

3. Aruncaţi năvodul în partea dreaptă!
Suntem în perioada celor patruzeci de zile succesive învierii lui Isus. Petru şi tovarăşii săi s-au reîntors la munca de dinainte, căci trebuiau să-şi câştige pâinea de fiecare zi. Au trudit o noapte întreagă şi n-au prins nimic. În zori, pe când se întorceau din larg, un bărbat de pe mal strigă către ei „să arunce năvodul în partea dreaptă a bărcii şi vor găsi”. Au făcut ce li s-a spus şi au prins o sută cincizeci şi trei de peşti mari. De multe ori acest fapt din Evanghelie se repetă în circumstanţe diferite şi în viaţa noastră. Am aruncat şi noi năvodul de mai multe ori într-o anumită parte a bărcii şi a fost în zadar, căci nu am prins nimic. Am căutat soluţia la problemele vieţii într-o anumită direcţie, trudind şi făcând mereu de capul nostru fără să ţinem cont de sfatul cuiva. Isus ne spune fiecăruia: „Aruncă năvodul în partea cealaltă, caută în altă parte sau într-un alt mod! Fii mai calm şi pune-ţi încrederea în mine! Caută cu credinţă şi cu rugăciune şi vei afla ceea ce ai căutat până acum în zadar cu toată iscusinţa ta”.

Numărul peştilor are aici o valoare simbolică. O sută cincizeci şi trei erau speciile de peşti care se credea că se găsesc în Marea Tiberiadei. Asta vrea să spună că în năvod erau toate speciile de peşti. Dar poate evanghelistul are în gând un adevăr mai important. Năvodul pe care apostolii îl vor arunca de acum în marea lumii e destinat să adune tot felul de peşti: oameni de orice rasă, popor şi naţiune.

4. Veniţi şi mâncaţi!
Mare a fost surpriza ucenicilor, constatând că Isus însuşi pregătise deja pentru ei peşte şi pâine. Scena este simplă şi familiară. Aud invitaţia: „Veniţi şi mâncaţi!”. Sunt chemaţi la masa pregătită de Isus, căci truda lor fusese zadarnică. Ceea ce urmează este un adevărat mic dejun pe malul lacului: „Atunci Isus s-a apropiat, a luat pâinea şi le-a dat-o şi la fel peştele”. Şi niciunul dintre discipoli nu îndrăznea să-l întrebe: „Tu cine eşti?”, căci ştiau că este Domnul. Isus a venit, a luat pâinea şi le-a dat-o; la fel şi peştele. Aceasta a fost de acum a treia oară că Isus s-a arătat discipolilor după ce a înviat din morţi (cf. In 21,12-14). Este a treia şi ultima oară, singura în Galileea, când Isus se arată apostolilor. Nimeni nu întreba: „Tu cine eşti?”, căci ştiau bine că este Domnul. Dintre cei şapte ucenici prezenţi protagoniştii sunt doi: „discipolul pe care îl iubea Isus” şi Petru. Unul are ochiul pătrunzător pentru a-l vedea pe Domnul înviat în necunoscutul care umblă pe mal, altul are entuziasmul şi nerăbdarea de a-l întâlni, încât se aruncă în apă şi aleargă spre el.

5. Cristos înviat şi Euharistia
Această experienţă apostolică constituie rădăcina credinţei creştine. Isus se face recunoscut repetând o minune săvârşită deja în timpul vieţii pământeşti: pescuirea minunată. Scena este plină de evocări simbolice şi sacramentale. Nu trebuie să surprindă faptul că şi de această dată ucenicii nu l-au recunoscut imediat pe Isus. El nu s-a întors ca Lazăr la viaţa din trecut, dar a intrat într-o viaţă nouă. A înviat înainte, nu înapoi. Pentru a-l recunoaşte e nevoie să deschidem alţi ochi, ochii credinţei care uneori se deschid treptat şi lent.

Citind Evanghelia după Ioan, ne dăm seama că textul se încheia iniţial cu capitolul 20. Dacă a fost acest nou capitol 21, este pentru că evanghelistul însuşi sau un discipol al său a simţit nevoia să insiste încă o dată asupra realităţii învierii lui Cristos. Aceasta este de fapt învăţătura principală a pericopei. Învierea lui Isus nu este un mod de a zice, căci Domnul a înviat realmente în trupul său. Referindu-se probabil tocmai la acest episod, Petru va spune în cartea Faptele Apostolilor: „Noi am mâncat şi băut împreună cu el după învierea din morţi” (cf. Fap 10,4).

6. Un dialog „în patru ochi”
Să trecem la al doilea tablou al Evangheliei duminicale (cf. In 21,14-19), asupra căruia ne oprim mai pe larg. Este vorba de un dialog în patru ochi între Isus şi Petru, pe care vrem să-l ascultăm ca şi cum s-ar desfăşura acum înaintea noastră. După ce au stat la masă, Isus i-a spus lui Simon Petru: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti mai mult decât aceştia?” El i-a zis: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”. El i-a spus: „Paşte mieluşeii mei!” El i-a zis iarăşi, a doua oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” El i-a spus: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”. I-a zis: „Paşte oile mele!” I-a zis a treia oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” Petru s-a întristat pentru că i-a zis a treia oară: „Mă iubeşti?” şi i-a spus: „Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc”. Isus i-a zis: „Paşte oile mele!” (cf. In 21,15-17).

La acest punct Petru înţelege de ce Isus îl întreabă pentru a treia oară dacă îl iubeşte. Isus îi dă posibilitatea să şteargă din minte întreita lepădare din timpul patimii. Dacă la primele două întrebări a răspuns imediat şi poate puţin superficial: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”, acum Petru intră în sine, devine conştient de ceea ce făcuse şi de posibilitatea incredibilă pe care Învăţătorul i-o oferă. Al treilea răspuns este poate singurul adevărat şi conştient pentru că vine dintr-o inimă căită şi smerită: „Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc”.

7. „Paşte oile mele!”
Isus încheie spunându-i lui Petru pentru a treia oară: „Paşte oile mele!”. Prin asta îi încredinţează efectiv lui Petru şi succesorilor săi (potrivit interpretării catolice) misiunea supremă şi universală de păstor al turmei sale. Îi conferă primatul pe care i-l promisese mai înainte când i-a spus: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea. Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor” (cf. Mt 16,18-19). Atunci verbele erau la viitor, acum sunt la prezent: „Paşte!”.

Lucrul cel mai emoţionant în această pagină din Evanghelie este faptul că Isus rămâne fidel promisiunii făcute lui Petru, cu toate că acesta nu fusese fidel promisiunii făcute lui Isus: „Chiar dacă ar trebui să mor cu tine, nu te voi tăgădui” (cf. Mt 26,35).

Dumnezeu le dă întotdeauna oamenilor o a doua posibilitate şi deseori a treia, a patra, şi nenumărate posibilităţi de a se îndrepta. Nu şterge persoanele din cartea sa la prima lor greşeală. Ce se întâmplă? Încrederea şi iertarea Învăţătorului au făcut din Petru o persoană nouă, tare, credincioasă până la moarte. Să învăţăm lecţia conţinută în felul de a lucra al lui Isus cu Petru, acordând încredere cuiva şi după ce a greşit o dată faţă de noi.

8. Martori ai lui Cristos înviat
Petru a păscut turma lui Cristos în momentele dificile ale începuturilor Bisericii, când era nevoie să iasă din Galileea şi să se avânte pe drumurile lumii. În cartea Faptele Apostolilor, azi lectura a doua, Luca povesteşte o nouă ciocnire a apostolilor cu autorităţile din Ierusalim. Arestaţi a doua oară, apostolii sunt conduşi în faţa sinedriului pentru a răspunde la acuzaţii. Marele preot le-a poruncit cu stricteţe să nu mai înveţe în numele lui Isus. Şi iată că ei au umplut Ierusalimul cu învăţătura lor. Atunci Petru şi ceilalţi apostoli au zis: „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni. Dumnezeul părinţilor noştri l-a înviat pe Isus, pe care voi l-aţi ucis atârnându-l pe lemn. Pe el Dumnezeu l-a înălţat la dreapta sa drept conducător şi mântuitor ca să acorde Israelului convertirea şi iertarea păcatelor. Martori ai acestor lucruri suntem noi şi Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a dăruit celor care ascultă de el”. Le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui Isus şi le-au dat drumul. Iar ei au plecat din faţa Sinedriului bucuroşi pentru că au fost învredniciţi să îndure batjocură pentru numele lui Isus (cf. Fap 5,27b-32.40b-41).

Petru şi ceilalţi apostoli restabilesc criteriile juste după care ucenicii trebuie să se raporteze la realitate. Dumnezeu, adevărul şi conştiinţa sunt înainte de orice altă autoritate. Autoritatea umană, de orice fel, nu poate să-şi aroge dreptul lui Dumnezeu. Domnul îi face pe ucenicii săi oameni liberi. Este o libertate ce costă. E adevărat, puterea omenească, învinsă pe planul adevărului, recurge la intimidare: „Chemându-i pe apostoli, după ce i-au bătut, le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui Isus şi le-au dat drumul” (Fap 5,40).

9. O istorie călăuzită de Domnul Înviat
Istoria lui Cristos răstignit şi înviat continuă în viaţa Bisericii. Ucenicilor din toate timpurile li se cere să aibă încredere şi certitudine. Încredere: logica după care s-a ghidat Isus în viaţa pământească nu este una perdantă, ci învingătoare. Merită să fie urmată de ucenicii săi în pofida persecuţiilor. Certitudine: numai pe această linie se poate da mărturie lui Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos.

După ce i-a încredinţat lui Petru misiunea de păstor universal al turmei sale, Isus înviat adăugă: „Adevăr, adevăr îţi spun: când erai mai tânăr, te încingeai singur şi te duceai unde voiai. Însă când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi te va încinge un altul şi te va duce unde nu vei voi”. Dar aceasta a spus-o arătând cu ce moarte îl va fi glorificat pe Dumnezeu. După ce a spus aceasta, i-a zis: „Urmează-mă!” (cf. In 21,18-19). Şi Petru va fi în stare, în sfârşit, să-şi menţină promisiunea de a-şi da viaţa pentru Cristos. În timpul primei persecuţii declanşate de împăratul Nero, îşi va da viaţa pentru Învăţătorul, lăsându-se răstignit, potrivit tradiţiei, cu capul în jos.

10. Primatul slujirii
Petru a înţeles din dialogul cu Isus că misiunea sa va fi o slujire de iubire. Trebuie să pască oile, să se pună în slujba lor. Înainte de a-i încredinţa mandatul de a paşte turma sa, Isus i-a arătat lui Petru ce are de făcut: „Păstorul cel bun îşi cunoaşte oile, le conduce afară, merge înaintea lor şi îşi dă viaţa pentru oile sale” (cf In 10,3-11). „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul şi servitorul tuturor” (cf. Mc 9,35).

Cuvântul „serviciu” nu spune totul. Mulţi spun că sunt „de serviciu”: poliţistul este de serviciu, soldatul prestează serviciu militar, vânzătorul, chelnerul serveşte clienţii. Aici este vorba de un serviciu diferit: nu este vorba de interes sau de obligaţie, ci de iubire. Înainte de toate iubire pentru Cristos: „Mă iubeşti? Paşte oile mele!”. Isus face să consiste iubirea faţă de el, în slujirea celorlalţi. Nu vrea să fie el care primeşte roadele acestei iubiri, dar vrea ca să fie oile sale. Cristos este destinatarul iubirii lui Petru, dar nu beneficiarul. Este ca şi cum i-ar spune: „Consideră făcut mie ceea ce vei face pentru turma mea, pentru oile mele”.

11. Isus întreabă pe fiecare: Mă iubeşti?
Înţelegem, de asemenea, că dialogul dintre Isus şi Petru trebuie transferat în viaţa noastră personală. Sf. Augustin, comentând fragmentul din Evanghelie, zice: „Întrebându-l pe Petru, Isus ne întreba pe fiecare dintre noi” (cf. Sermo 229). Întrebarea: „Mă iubeşti?” este adresată fiecărui ucenic. Creştinismul nu este un ansamblu de doctrine şi practici, ci este ceva mult mai profund. Este o legătură de prietenie cu persoana lui Isus Cristos. Cel puţin aşa înţelege Isus când zice: „Nu vă mai numesc servitori, ci prieteni” (cf. In 15,15).

Surprinde faptul că Isus pune doar acum întrebarea: „Mă iubeşti?”. De obicei în viaţa pământească Isus întreba persoanele: „Crezi tu?”, dar niciodată: „Mă iubeşti? Face asta acum, după ce în patima şi moartea sa a dat dovada efectivă cât de mult ne-a iubit. Şi iubirea noastră pentru Cristos, la fel ca cea a lui Petru, nu trebuie să rămână un fapt sentimental şi intimist. Trebuie să se manifeste în slujirea altora, în a face bine aproapelui.

„Mă iubeşti?”, îi zice Isus unui tată şi unei mame. Dacă da, atunci ai grijă de copiii tăi, care sunt şi fiii mei. Îngrijeşte nu numai de sănătatea lor fizică, dar şi de sănătatea lor morală.
„Mă iubeşti?”, îi zice unui patron: atunci fi drept şi respectuos faţă de muncitorii angajaţi.
„Mă iubeşti?”, ne spune nouă preoţilor. Atunci ascultă, mângâie, încurajează, iartă-i pe oameni, fi aproape de cine este mâhnit şi în suferinţă. Dacă nu poţi în alt mod, fă asta cu rugăciunea.
„Mă iubeşti?”, îi zice unuia care a fost insultat, ofensat, i s-a făcut o nedreptate: iartă din toată inima!
„Mă iubeşti?”, ne zice fiecăruia dintre noi: păzeşte poruncile mele!

12. Comemorarea Mielului jertfit
Creştinul dă cont despre speranţa care este în el, căci anunţă viaţa veşnică, viaţa în Dumnezeu, distrugerea păcatului şi a morţii. Lumea le cere creştinilor să dea un sens morţii, durerii, falimentelor înregistrate în istorie. Textul din cartea Apocalipsului (Ap 5,11-14, lectura a doua) ne oferă o indicaţie esenţială. Isus Cristos este Domnul înviat. Este chemat „Miel”, pentru a indica jertfirea lui pe Cruce. Numai Isus, răstignit, este în măsură să dezvăluie sensul profund al istoriei. Isus poate face asta pentru că a murit şi a înviat şi este centrul istoriei. Observând istoria sa de moarte şi înviere înţelegem mersul lucrurilor în profunzime. Nu mai este nevoie de o nouă revelaţie, dar de o reînnoire a memoriei. Amintindu-ne de viaţa lui Cristos, înţelegem că împărăţia lui Dumnezeu este mereu combătută, că există un timp, momentul Crucii, în care forţele răului par să predomine. Înţelegem totodată că ultimul cuvânt este învierea. Calea iubirii, a non violenţei curajoase şi martirajului este crucificată dar nu învinsă. Ultimul cuvânt este puterea învierii care lucrează în memoria vie a Evangheliei lui Isus.

La sfânta Liturghie celebrăm o anticipare a adunării celor care au trecut prin strâmtorările vieţii. Cu noi participă îngerii şi sfinţii iar pe altar putem întrevedea un reflex anticipat al strălucirii de care ne vom bucura la sfârşitul timpurilor.  Ioan, vizionarul din insula Patmos spune că a văzut şi a auzit glasul multor îngeri în jurul tronului, al fiinţelor şi al bătrânilor…Ei spuneau cu glas puternic: „Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea şi tăria, cinstea, gloria şi binecuvântarea…Celui care şade pe tron şi Mielului să fie binecuvântarea, cinstea, gloria şi puterea în vecii vecilor!” Iar cele patru fiinţe spuneau: „Amin!” Şi bătrânii au căzut la pământ şi l-au adorat. Este ceea ce facem şi noi în mod tainic la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

13. Doamne, în veci te voi lăuda!
Să-l lăudăm pe Domnul înviat cu psalmul responsorial:
Te preamăresc, Doamne, pentru că m-ai eliberat şi n-ai lăsat pe vrăjmaşii mei să râdă de mine. Doamne, tu mi-ai scos sufletul din locuinţa morţilor, tu mi-ai dat viaţă, ca să nu cobor în mormânt.
Cântaţi Domnului, voi, credincioşii lui, lăudaţi memoria sfinţeniei sale!
Căci mânia lui ţine o clipă, dar îndurarea lui ţine toată viaţa. Seara intră în casă plânsul, iar dimineaţa, bucuria.
Ascultă-mă, Doamne, ai milă de mine!
Doamne, fii tu ajutorul meu! Tu ai schimbat geamătul meu în dans, Doamne Dumnezeul meu, în veci te voi lăuda! (Ps 29/30,2.4-6.11-12a.13b)

14. Rugăciunea Bisericii
Să tresalte pururi de bucurie poporul tău, Dumnezeule, căci i-ai reînnoit tinereţea sufletească. Dăruieşte-le credincioşilor tăi, care se veselesc acum pentru că le-ai redat demnitatea de fii, harul, să aştepte recunoscători, cu speranţă neclintită, ziua învierii lor.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 9 aprilie 2016)

 








All the contents on this site are copyrighted ©.