Consideraţii omiletice la Duminica a II-a de peste an (C): Semnul nunţii din Cana

(RV - 17 ianuarie 2016) E Ziua Domnului. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie duminicală se deschide cu o invitaţie la preamărirea lui Dumnezeu pentru lucrările minunate înfăptuite în univers și în istoria lumii. „Tot pământul să te adore şi să-ţi cânte ţie, Dumnezeule; să cânte numelui tău, Dumnezeule Preaînalt!” (cf. Ps 65/66,4). Dintre lucrările lui Dumnezeu psalmistul menţionează eliberarea poporului din sclavia egipteană. Poporul lui Israel este convins că ceea ce Dumnezeu a săvârşit în trecut este o garanţie pentru ceea ce va face pentru el în viitor.  Recunoscând iubirea milostivă a lui Dumnezeu omul îşi pune continuu viaţa în mâinile lui şi îi mulţumeşte.

La sfânta Liturghie îl preamărim pe Dumnezeu pentru slava sa cea mare manifestată în Isus Cristos şi îi aducem mulţumire. Împreună cu Biserica nu-i aducem jertfe grase de ardere de tot, cu aromă de berbeci, de boi şi de ţapi (cf. Ps 65/66,15), care nu curăţă conştiinţa de faptele moarte (cf Evr 9,14), dar îi aducem jertfa Trupului şi Sângelui lui Cristos. Biserica însăşi se oferă Tatălui în unire cu Cristos. În aducerea de mulţumire suntem luminaţi de credinţa că în Cristos cel mort şi înviat „am trecut de la moarte la viaţă” (cf. 1In 3,14) şi nutrim speranţa că vom lua parte cu el la masa Paştelui veşnic.

1. O nouă manifestare a lui Mesia
După Epifania şi Botezul Domnului celebrăm astăzi duminica Nunţii din Cana Galileii. Aici Isus a început seria semnelor sale, căci preschimbând apa în vin şi-a arătat slava iar ucenicii săi au crezut în el. Semnul nunţii din Cana, cum îl numeşte evanghelistul Ioan, este o manifestare mesianică la fel ca botezul Domnului. Dacă la râul Iordan glasul Tatălui din cer a dezvăluit că Isus este „Fiul său iubit”, în Cana Galileii Isus îşi arată gloria lăsând să se înţeleagă că a sosit timpul mesianic.

Episodul este povestit doar de evanghelistul Ioan (cf. In 2,1-11). Îl redăm pe scurt. S-a făcut o nuntă în satul Cana, nu departe de Nazaret. La nuntă lua parte şi mama lui Isus, şi probabil din acest motiv „a fost chemat şi Isus cu discipolii săi”. La un moment dat s-a terminat vinul. Sărbătoarea bucuriei risca să se transforme într-o situaţie penibilă pe care mirii nu aveau s-o uite toată viaţa. Maria observă incidentul şi îl semnalează lui Isus. Făcându-i-se milă de tinerii miri Isus face prima sa minune. Cere să fie umplute cu apă şase vase de piatră şi transformă apa într-un vin de calitate, mai bun decât primul. Este începutul semnelor lui Isus.

2. O lecţie de teologie codificată
Povestind episodul de la nunta din Cana evanghelistul Ioan transmite o învăţătură codificată. Preschimbarea apei în vin este „semn”. Pe evanghelist nu-l interesează minunea în sine, cât rolul ei de „semn”. Ştim că „semnul” are menirea să manifeste ceva sau pe cineva altora. Vom vedea despre cine şi despre ce este vorba. Observăm mai întâi că în povestire nu se spune nimic despre pregătirile de nuntă şi nu se aminteşte de mireasă; se face aluzie la mire, dar în mod secundar; stolnicul apare distrat şi aproape absent; este pus în situaţia să constate calitatea vinului nou ca mărturie pentru toţi. Pe evanghelist îl interesează mult „invitaţii” la nuntă. Precizează că mama lui Isus era acolo ca persoană apropiată şi că Isus cu discipolii sunt simpli invitaţi. De fapt, Maria, observă întâmplarea neplăcută şi îi spune lui Isus că s-a terminat vinul în toiul sărbătorii. Notăm şi apelativul „femeie” folosit de Isus când i se adresează mamei sale. Reţinem, de asemenea, porunca dată de Maria slujitorilor: „Faceţi tot ce vă va spune” (In 2,5) şi, în fine, apa preschimbată în vin excelent. Evanghelistul notează spre finalul povestirii că în acea zi „Isus şi-a arătat gloria şi au crezut în el discipolii săi”. Din aceste două fraze reiese destul de clar că evanghelistul a voit să povestească cum în Cana Isus şi-a arătat slava şi cum ucenicii săi au crezut în el. Sunt toate mesaje ce trebuie lămurite, de vreme ce evanghelistul conclude spunând că Isus a făcut asta „ca început al semnelor sale”. Pe scurt, nu avem aici o simplă povestire de nuntă. Este altceva, mult mai mult. Este un „semn”. Este un mesaj despre Isus pentru noi.

3. Vin pe sfârşite – Vin din abundenţă
Constatăm că situaţiile clare sunt două. În prima (In 2,1-6) se termină vinul; în a doua (In 2,7-10) vinul abundă şi este de calitate, mai bun decât primul. Dar cine l-a procurat? Sau, cum spune textul „cine l-a păstrat până în acel moment”? Stolnicul care coordona nunta nu ştie şi este surprins, crede că l-a adus mirele. Slujitorii, în schimb, evanghelistul şi cititorii ştiu bine că este Isus. El l-a păstrat de rezervă şi îl scoate la timpul potrivit. Ne întrebăm, făcând asta, Isus ia rolul de mire? Este el Mesia? (cf. In 1,41). Dacă asta este adevărat, înseamnă că „nunta” însăşi trebuie înţeleasă în sens simbolic: simbol al Noului Legământ. Înseamnă că cele două situaţii sunt un simbol: prima pentru Vechiul şi a doua pentru Noul Legământ. Menţionarea celor şase vase de „piatră”, care fuseseră puse pentru purificarea iudeilor, exprimă simbolic lumea ritualurilor din Vechiul Legământ. Textul spune că vasele erau „goale” şi că la nuntă lipsea vinul. Cine le va umple cu vin?

4. Ceasul glorificării lui Isus în a treia zi
Cine şi când va umple acele vase goale? Iată câteva perspective. Când mama lui Isus semnalează că „nu mai au vin”, Isus îi răspunde că „nu mi-a venit încă ceasul”. Ce vrea să spună?  Ce aşteaptă? Înseamnă că Isus nu decide din proprie iniţiativă, ci acţionează întotdeauna în acord cu voinţa Tatălui. O expresie identică se poate citi şi în alte două ocazii (cf. In 7,20; 8,30) iar în mai multe rânduri se spune că „a venit ceasul meu”. Din asta reiese clar că „ceasul” este momentul de a trece din această lume la Tatăl. Ceasul împlinirii este Paştele lui Isus. Însă „ceasul” (In 2,4) este în strânsă legătură cu ideea de „glorificare” (In 2,11) care la rândul ei comportă moartea, înălţarea pe cruce (cf. In 12,32), când toate vor fi împlinite (In 19,28.30) şi din coasta străpunsă a lui Isus vor ţâşni „sânge şi apă” (In 19,34). Textul precizează că nunta din Cana s-a făcut „în ziua a treia”. Despre ce dată e vorba? „A treia zi” nu este doar data Paştelui lui Isus, ci este şi ziua teofaniei de pe muntele Sinai, când Dumnezeu i-a dat legea lui Moise (cf. Ex 19,16-18), după ce  tot poporul a răspuns împreună: „Vom face tot ce a zis Domnul!” (cf. Ex 19,8). În ziua a treia, în Cana Galileii mama lui Isus le zice slujitorilor: „Faceţi tot ce vă va spune”. Maria se comportă ca o mamă care invită fiii să facă ce le zice Isus.

Ne putem întreba dacă evanghelistul are în gând toate aceste sensuri şi referinţe la Vechiul şi Noul Legământ. Oricum, ele deschid perspectiva povestirii. În cea de-a patra Evanghelie povestirea despre nunta din Cana Galileii are un caracter programatic. Servindu-se de aspectul simbolic al nunţii, evanghelistul trasează viaţa lui Isus în drum spre „un ceas”. Ceasul lui Isus este momentul dăruirii supreme prin moartea şi învierea glorioasă care se va petrece „a treia zi”. Evenimentul din Cana este doar începutul. În Cana slava lui Isus începe să se manifeste prin „semnele” care o prevestesc. Acum putem citi şi înţelege în mod just semnificaţia pericopei despre nunta din Cana Galileii.

5. Teologia nunţii
Timpul mesianic este descris de profeţii de demult ca un timp de nuntă (cf. Is 54,4-8) în care abundă vinul, grâul şi uleiul (cf. Am 9,13). Poporul lui Israel este mireasa lui Dumnezeu, cum arată profetul Isaia în prima lectură duminicală (Is 62,1-5). Cetatea Ierusalimului va fi numită cu un nume nou. Nu i se va mai spune „Părăsită” şi nu va mai fi numită „Devastată”, căci i se va spune „Plăcerea mea este în ea” şi ţării sale, „Măritată”, pentru că Domnul şi-a găsit plăcerea în ea şi va avea un soţ: „Cum se căsătoreşte un tânăr cu o fecioară, tot aşa se va căsători cu tine cel care te-a zidit. Şi după cum se bucură mirele de mireasă, aşa se va bucura de tine Dumnezeul tău” (Is 62,5). Simbolul nunţii a fost reluat în pericopa evanghelică despre nunta din Cana şi aplicat lui Isus. Evanghelistul Ioan îl identifică în mod clar pe Isus cu mirele mesianic al umanităţii. Noul Testament îl numeşte pe Isus „mirele” (cf. In 3,29; Mc 2,19; Mt 9,15; Lc 5,34) şi vorbeşte despre ospăţul pentru nunta mirelui (cf. Mt 22,1-14).

6. „Şi era acolo mama lui Isus”
În povestirea nunţii din Cana se vorbeşte despre trecerea în rânduiala Noului Legământ. În prima parte este în acţiune mama lui Isus. Textul spune că era acolo mama lui Isus. Ea apare ca o rudă, sau o persoană apropiată celor de la nuntă. În schimb Isus şi ucenicii sunt simpli invitaţi. Se poate spune că Maria îi reprezintă pe toţi cei din poporul lui Israel care trăiau în aşteptarea lui Mesia. În Maria aşteptarea devine rugăciune. Ea nu-i cere nimic Fiului, nu se impune. Doar semnalează situaţia: „Nu mai au vin”. Isus îi răspunde: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine”. Expresia revine de mai multe ori în Biblie, însemnând mereu o detaşare dar nu totdeauna un refuz. Maria se adresează ca o mamă fiului său. Însă Fiul nu o vrea pe acest plan şi adaugă imediat: „…Femeie” apoi îi zice: „Încă n-a venit ceasul meu”. Se vede de aici că Isus este total absorbit de misiunea sa, tinde să o îndeplinească până la capăt. Dar încă ceasul acela nu a venit. Asta nu înseamnă că ceasul nu poate fi anticipat în mod simbolic, în „semne” şi că rolul de mamă al Mariei nu poate fi anticipat în acel ceas.

Adresându-se mamei sale Isus o numeşte: „Femeie”. Schimbarea numelui înseamnă schimbare de rol. Maria e chemată să asume rolul de Femeie în noua realitate în care se află Fiul. Maria va îndeplini misiunea Femeii când va veni „ceasul lui Isus” care devine şi „ceasul Mariei”. Ca Femeie poate fi Mama a numeroşi fii. De fapt Maria l-a înţeles bine pe Isus, pentru că imediat începe să asculte. Este prima care face pasul din lumea veche în cea nouă iniţiată de Isus. Ca „Femeie” îi invită pe alţii să asculte de Isus aşa cum odinioară Moise invitase poporul să asculte de Dumnezeu: „Face tot ce vă va spune!”. De altfel Isus înţelege că cererea Mamei îl cheamă la misiune şi trece imediat la lucru. Maria în schimb se retrage. Rolul ei de a-i purta pe alţii la Isus s-a încheiat. Dacă vor crede în Isus, atunci Maria va fi pentru ei mamă în credinţă. Acum trebuie să acţioneze Fiul, mirele.

7. Vinul nunţii mesianice
Isus observă vasele goale, simbol al vechii rânduieli. Adresându-se slujitorilor le spune: „Umpleţi vasele cu apă”. Şi ascultarea servitorilor este deplină: „Le-au umplut până sus”. Se întrevede semnul abundenţei, al împlinirii vechii rânduieli. Şi apa nu mai este apă, ci vin de calitate. Este vinul nunţii mesianice. Într-o pagină din Evanghelia după Luca vechiul este opus noului prin două calităţi de vin: „Nimeni, după ce a băut vin vechi, nu vrea vin nou, pentru că spune: «Cel vechi e mai bun!»” (Lc 5,39). În pericopa de azi stolnicul îi zice mirului: „Orice om pune mai întâi vinul cel mai bun (vinul vechi), iar când s-au îmbătat, pe cel mai slab (vinul nou)”. Isus a răsturnat situaţia. Vinul pe care îl dă el îl întrece pe cel vechi: este un vin excelent. Şi asta se petrece ca „semn” înainte de a-i veni „ceasul”. Când îi va veni „ceasul” Isus va oferi discipolilor potirul cu vin spunând: „Acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi” (Lc 22,20; 1Cor 11,25)); „acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Mt 26,28). „A treia zi” vinul este sângele vărsat, care iese din coasta străpunsă a lui Cristos înălţat pe cruce, înălţat în glorie. Simbolul lasă loc realităţii.

8. Drumul credinţei cu Maria şi ucenicii lui Isus
Drumul până acolo va fi lung şi anevoios atât pentru Maria cât şi pentru discipolii lui Isus. În mod cert la nunta din Cana Galileii s-a făcut primul pas. Isus şi-a arătat gloria sa printr-un semn şi discipolii său au crezut în el. Trec de la ce este vechi la noutatea lui Cristos. Drumul parcurs de Maria şi de ucenicii lui Isus este drumul pe care trebuie să-l parcurgem fiecare dintre noi dacă vrem să ştim cine este Isus şi să devenim părtaşi la gloria sa. În continuarea textului se arată că protagoniştii de la nunta din Cana au coborât la Cafarnaum, unde au rămas câteva zile. Apoi începe prima călătorie la Ierusalim. Era Paştele iudeilor (cf. In 2,12-13).

Încă o observaţie. La nunta din Cana era Maria, mama lui Isus. La începutul misiunii lui Isus se află Maria. La începutul misiunii Bisericii este Maria (cf. Fap 1,14). Nu e posibil să se înceapă o misiune fără Maria. Nu este posibilă îndeplinirea misiunii fără a ţine cont de ceea ce Maria le-a zis slujitorilor la nunta din Cana: „Faceţi tot ce vă va spune el”. Ucenicul, creştinul, trebuie să facă ceea ce a învăţat Isus. Povestirea nunţii din Cana mi-l dezvăluie pe Isus şi îmi trasează un drum de credinţă. Pe acest drum se află şi Maria. O vom găsi sub cruce, în momentul culminant al ceasului lui Isus.

9. Isus onorează nunta
Nunta este cântată în Biblie ca împlinirea vieţii unui bărbat şi a unei femei. Prin bogăţia semnificaţiei nunta redă cel mai bine legătura de iubire dintre Dumnezeu şi om. La originea şi în centrul oricărei legături de căsătorie trebuie să fie iubirea. Îndeamnă apostolul Paul: „Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea” (Ef 5,25). Acceptând să participe la o sărbătoare de nuntă Isus onorează nunta dintre un bărbat şi o femeie. Reaminteşte prin prezenţa sa că nunta este un lucru frumos, voit şi binecuvântat de creator. În al doilea rând, Isus a voit să ne înveţe că prin venirea lui se realizează în lume nunta mistică dintre Dumnezeu şi omenire, care fusese promisă prin profeţi cu numele de „alianţa cea nouă şi veşnică”. În Vechiul Testament de multe ori Dumnezeu vorbise despre iubirea sa faţă de omenire folosind simbolul iubirii nupţiale. Ei bine, spune evanghelistul Ioan, la Cana Galileii, simbolul devine realitate.

10. Nu mai au vin
Episodul nunţii din Cana conţine o speranţă pentru toate perechile de soţi, chiar cele mai bune. Se întâmplă în orice căsătorie ceea ce s-a întâmplat la nunta din Cana. Totul începe cu entuziasm şi mare veselie. Şi „vinul înveseleşte inima omului”, spune psalmistul (cf. Ps 103/104,15). Însă, cu trecerea timpului şi din neatenţia soţilor entuziasmul nunţii începe să scadă, ca vinul din Cana, până se stinge complet. Atunci viaţa pierde orice farmec, nu mai înaintează din dragoste şi cu bucurie spontană, dar din obişnuinţă. Dacă soţii nu sunt atenţi, începe să se lase asupra familiei un nor cenuşiu de insatisfacţie şi de indiferenţă. Invitaţilor la propria nuntă – în acest caz copiilor car vin – adesea nu li se mai oferă decât propria oboseală şi propriile preocupări. Şi în cazul acestor soţi trebuie să se spună: „Nu mai au vin!”. Atunci, ce-i de făcut?

11. Invitarea lui Isus la nuntă
Episodul nunţii din Cana indică soţilor o cale pentru a nu ajunge în situaţia de a pierde vinul bucuriei, sau pentru a ieşi din ea dacă au căzut. Soluţia este invitarea lui Isus la propria nuntă. Dacă Isus este prezent, i se poate cere să repete minunea din Cana. I se poate cere să preschimbe apa în vin, să transforme apa obişnuinţei, a rutinei, a răcelii în vinul unei iubiri curate şi gratuite şi al unei bucurii mai frumoase şi mai intense, cum era vinul înmulţit în Cana Galileii. „A-l invita pe Isus la propria nuntă” înseamnă a ţine la îndemână Evanghelia iubirii în propria casă, înseamnă a se ruga împreună, înseamnă a se apropia frecvent de sfintele taine, înseamnă a lua parte la viaţa Bisericii, înseamnă a spune „iartă-mă”, înseamnă a  spune „mulţumesc”.

Este ştiut că nu totdeauna cei doi soţi sunt pe aceeaşi linie sub aspect religios. Poate unul dintre ei este credincios iar altul nu, sau cel puţin nu în egală măsură. În acest caz, cel care îl cunoaşte pe Isus, să-l invite la nuntă, să facă asta cu amabilitate, cu respect faţă de celălalt, cu iubire şi viaţă coerentă, să facă în aşa fel ca Isus să devină prieten pentru amândoi, un „prieten de familie”!

12. Fidelitatea lui Dumnezeu
Există însă un lucru pe care modelul divin îl aminteşte mai ales bărbaţilor, dar e valabil şi pentru soţii. E vorba de fidelitate. Dumnezeu este credincios, mereu, în ciuda infidelităţilor oamenilor. Profetul Osea descrie raporturile dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel folosind imaginea unei căsătorii în criză. Poporul este infidel, se aruncă în braţele idolilor, îi întoarce spatele lui Dumnezeu. Cum reacţionează Dumnezeu? Mai întâi, Dumnezeu ameninţă cu pedepse, îşi varsă mânia, strigă puternic către fii cu cuvinte foarte „omeneşti”: „Acuzaţi-o, acuzaţi-o pe mama voastră,  căci ea nu mai este soţia mea şi eu nu mai sunt bărbatul ei! Să fie îndepărtate din ochii mei semnele desfrânării ei”. Dar apoi, văzând că ameninţările nu au nici un rezultat, Dumnezeu decide să se schimbe el, să pună o piatră peste trecut şi să recâştige soţia cu forţa iubirii. Cuvintele lui Dumnezeu duc gândul la un soţ care îi oferă soţiei şansa de a face împreună o lungă călătorie, numai ei singuri, pentru a reîncepe totul de la capăt, ca într-o nouă lună de miere: „iată, o voi ademeni, o voi duce în pustiu şi-i voi vorbi la inimă!... Va cânta acolo ca în zilele tinereţii ei” (cf. Os 2,4-17). E Anul sfânt al Milostivirii. Se poate începe de la capăt, cerând şi oferind iertare.

13. A privi în aceeaşi direcţie
S-a spus că a se iubi nu înseamnă a se privi în ochi unul pe altul, dar a privi împreună în aceeaşi direcţie. Este ca un vitraliu dublu prin care trece lumina soarelui. Cuvântul lui Dumnezeu ne-a dezvăluit astăzi direcţia în care soţii trebuie să privească împreună pentru a persevera în alegerea lor. Dumnezeu este izvorul iubirii şi al fidelităţii iar în Isus Cristos s-a arătat iubirea sa milostivă şi fidelă. „Faceţi tot ce vă va spune!”, le-a zis Maria slujitorilor de la nunta din Cana. Numai ascultându-l pe Isus apa religiozităţii noastre umane poate fi preschimbată în vinul excelent al Evangheliei, care nu cunoaşte egal. Aceasta este convingerea evanghelistului Ioan. Negreşit, este şi convingerea noastră.

14. Comuniunea cu Dumnezeu
Dăruindu-ne vinul cel nou al Evangheliei, Isus ne introduce în comuniunea cu Dumnezeu. Aşa cum la nunta din Cana Galileii la rugăciunea Mamei sale Isus a anticipat simbolic ceasul gloriei sale, la fel la rugăciunea Bisericii Domnul anticipează venirea sa în slavă. Acum la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie vine şi celebrează deja nunta cu noi, dăruindu-ne Trupul şi Sângele său sub chipul pâinii şi al vinului. Abundenţa vinului la nunta din Cana e semn că a început sărbătoarea lui Dumnezeu cu umanitatea. Spre aceasta năzuieşte inima noastră care strigă: „Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul nostru până nu se odihneşte în tine” (Sf. Augustin, Confesiuni 1,1).

15. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care stăpâneşti toate câte sunt pe pământ şi în cer, ascultă cu bunătate rugăciunile poporului tău şi dăruieşte timpurilor noastre pacea ta.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 15 ianuarie 2016)