La papa Francisc, familia religioasă a Sf. Alois Guanella

RV 12 nov 2015. Papa Francisc a primit joi, 12 noiembrie 2015, în audiență un grup de aproximativ cinci mii de pelerini din familia religioasă a Sfântului Alois Guanella, cu ocazia încheierii manifestărilor organizate la centenarul morții sale. Născut în nordul Italiei în 1842, preotul Alois Guanella a murit la 24 octombrie 1915.

El s-a dedicat slujirii săracilor cu o încredere de nezdruncinat în Providența divină și a fondat două congregații: una de surori, ”Fiicele Sfintei Maria a Divinei Providenţe”, şi una de preoți, ”Slujitorii Carităţi”. Congregația surorilor este prezentă în Italia, Spania, Elveţia, Statele Unite ale Americii, Canada, Mexic, Argentina, Brazilia, Cile, Columbia, Paraguay, India, Filipine și, din 1993, în România, cu o activitate caritabilă în dieceza de Iași. Situată la marginea Iașiului, într-o zonă îndrăgită de Mihai Eminescu, Casa Providenţei are un centru de spiritualitate și unul de consiliere pentru persoanele consacrate şi credincioșii laici, precum și două servicii de caritate: Casa ”Fericita Clara”, pentru copiii din familii defavorizate, și Căminul de bătrâni ”Sfântul Iosif” (www.surorileguanelliene.ro). Beatificat de Paul al VI-lea în 1964, Alois Guanella a fost proclamat Sfânt de Benedict al XVI-lea în 2011. Manifestările prilejuite de centenarul morții sfântului au început la 21 septembrie 2014.

La întâlnirea cu miile de pelerini din familia religioasă a Sfântului Alois Guanella, papa Francisc a subliniat trei cuvinte cheie: ”a avea încredere”, ”a vedea” și ”a se grăbi”.

Referindu-se la primul cuvânt, ”a avea încredere”, Pontiful a remarcat că viața Sfântului Alois Guanella a avut la bază certitudinea că Dumnezeu e tată milostiv și prevăzător. ”Dumnezeu e tată și nu reușește să nu ne iubească, nici nu poate să stea departe de fiii săi”. ”Cred că Tatăl ceresc este foarte displăcut când vede că fiii săi nu-și pun toată încrederea în El: ei cred, probabil, într-un Dumnezeu îndepărtat, mai mult decât într-un Tată milostiv”. De altfel, a continuat Sfântul Părinte, aceasta este prima ispită: ”a se îndepărta de Dumnezeu, îngândurați de suspiciunea că paternitatea sa nu ar fi cu adevărat prevăzătoare și bună”. ”Dumnezeu, în schimb, este numai iubire, pură iubire prevăzătoare. El ne iubește mai mult decât ne iubim noi înșine și știe care este adevăratul nostru bine. De aceea dorește ca în decursul vieții să devenim ceea ce suntem încă din momentul Botezului: fii iubiți, capabili să învingă teama și să nu cadă în lamentațiuni, pentru că Tatăl are grijă de noi”.

Al doilea cuvânt cheie subliniat de papa Francisc este ”a vedea”. Cei care trăiesc ca adevărați fii ai lui Dumnezeu învață să vadă lumea cu ochi noi, astfel încât să nu vadă în ceilalți un obstacol de depășit ci frați și surori de primit. Uneori, a observat Pontiful, vederea noastră spirituală suferă de miopie, pentru că nu reușim să vedem dincolo de noi înșine, alteori de prezbitism, fiind dornici de a-i ajuta pe cei de departe, dar incapabili de a-l vedea pe cel de lângă noi. ”În lume nu lipsesc niciodată problemele iar timpul nostru cunoaște, din nefericire, noi forme de sărăcie și multe nedreptăți. Dar cea mai mare este lipsa carității: este nevoie, mai ales, de persoane cu ochi reînnoiți de iubire și de priviri care să insufle speranță”.

În fine, Sfântul Părinte a vorbit despre al treilea cuvânt, ”a se grăbi”, pornind de la cuvintele sfântului Alois Guanella care spunea că «cei săraci sunt fiii preferați» ai lui Dumnezeu Tatăl, iar «cel care dă săracilor, îi dă lui Dumnezeu». ”După cum Tatăl este delicat și concret față de fiii săi mai mici și mai slabi – a reluat Pontiful – tot la fel noi, nu putem să-i lăsăm să aștepte pe frații și surorile noastre în dificultate, pentru că - sunt din nou cuvintele Sfântului Alois Guanella – «mizeria nu poate să aștepte. Iar noi nu putem sta fără să facem nimic atâta timp cât există săraci de ajutat»”. După cum Fecioara Maria s-a dus îndată la ruda ei Elisabeta (cf Lc 1,39), tot la fel și noi, a încheiat papa Francisc, ”să ascultăm îndemnul Duhului de a merge îndată la cel care are nevoie de îngrijirile noastre și de afecțiunea noastră, pentru că, după cum învăța Sfântul Alois, «o inimă creștină care crede și simte, nu poate să treacă prin fața nevoilor celui sărac fără să dea o mână de ajutor»”.

(rv – A. Dancă)