Consideraţii omiletice la Duminica a XXXII-a de peste an (B): Obolul văduvei

(RV – 8 noiembrie 2015) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie începe cu strigătul unui om aflat într-o stare de mare tristeţe şi dezolare: „Rugăciunea mea să ajungă înaintea ta, Doamne; pleacă-ţi urechea la glasul cererii mele!” (cf. Ps 87/88,3). Psalmistul strigă către Dumnezeu zi şi noapte. Sufletul îi este sătul de necazuri şi încercări. Cei care-l cunosc, fug de el şi îl dispreţuiesc. Viaţa îi pare o teribilă agonie. Totuşi credinciosul se adresează Domnului în speranţa că-şi va pleca urechea. Tradiţia creştină este unanimă în a recunoaşte în acest psalm rugăciunea lui Cristos în timpul patimii şi morţii sale. Biserica preia pentru sine rugăciunea şi simţămintele lui Cristos suferind şi află în ele izvorul mântuirii. Deveniţi copii ai lui Dumnezeu prin taina Botezului ne putem adresa cu încredere filială Tatălui din ceruri prin Isus Cristos, marele preot al noului legământ. El s-a oferit pe sine ca să ia asupra sa păcatele celor mulţi. În rugăciunea săracilor din toate timpurile Dumnezeu Tatăl recunoaşte vocea Fiului său care, bogat fiind, s-a făcut sărac pentru ca prin sărăcia lui noi să ne îmbogăţim (cf. 2Cor 8,9).

1. „Fericiţi cei săraci în duh”
Lecturile liturgice ale acestei duminici exemplifică şi ilustrează prima dintre „fericirile” evanghelice: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3, aclamaţia la evanghelie). Protagonistele sunt două sărmane femei şi pe deasupra văduve, adică în stare de maximă necesitate. Marea lor bogăţie este încrederea în Dumnezeu şi generozitatea faţă de alţii. Pe cât de mare este sărăcia lor materială, pe atât de mare este bogăţia lor spirituală. Este vorba de văduva din Sarepta Sidonului (cf.  1Rg 17,10-16, prima lectură) şi văduva din Ierusalim, care dă tot ce are punând în visteria templului (cf. Mc 12,38-44, pericopa evanghelică). Sunt două figuri exemplare pentru adevărata atitudine de credinţă înaintea lui Dumnezeu. Singura bogăţie cu care ne putem mândri înaintea Domnului este disponibilitatea de a ne despuia de ceea ce avem, puţin sau mult, pentru a împărţi cu alţii. Generozitatea este bogăţie, ataşarea de bani este mizerie şi sărăcie spirituală.

Dar şi psalmul (cf. Ps 145/146,1.7.8-9a.9bc-10) prin care răspundem la prima lectură ne orientează atenţia în aceeaşi direcţie. Psalmistul descrie grija specială şi delicateţea pe care Dumnezeu o are faţă de cei mai slabi şi mai săraci: „Domnul face judecată celor asupriţi, el dă pâine celor flămânzi. Domnul îi eliberează pe cei închişi. Domnul deschide ochii celor orbi, Domnul îi ridică pe cei împovăraţi, Domnul îi iubeşte pe cei drepţi, Domnul are grijă de cei străini. Sprijină pe văduvă şi pe orfan, dar nimiceşte calea celor nelegiuiţi” (vv. 7-9).

2. „Un pumn de făină într-un vas şi puţin ulei într-un urcior”
Dar să venim la cele două fragmente biblice care ne interesează. Primul prezintă episodul întâlnirii profetului Ilie cu văduva din Sarepta, localitate din ţinutul fenician al Sidonului (cf. 1Rg 17,10-16 extras din „ciclul lui Ilie” cf.1Rg 17 – 2Rg 1)). Era în timpul marii secete trimise de Dumnezeu pentru a pedepsi nelegiuirile regelui Ahab (anii 874-853). Pe fundalul de foamete şi dezolare, se poate înţelege şi mai bine credinţa eroică a unei sărmane femei care răspunde la cererea profetului Ilie, nepotrivită cel puţin în aparenţă: „În zilele acelea, Ilie profetul s-a ridicat şi a mers la Sarepta. Când a ajuns la poarta cetăţii, iată, acolo era o femeie văduvă care strângea lemne! El a strigat către ea şi i-a zis: „Adu-mi, te rog, puţină apă într-un vas, ca să beau!” Ea a plecat ca să-i aducă, iar el a strigat către ea: „Adu-mi, te rog, şi o bucată de pâine!” Ea a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeul tău că nu am nimic copt, ci doar un pumn de făină într-un vas şi puţin ulei într-un urcior. Iată, strâng două vreascuri, ca să merg să pregătesc pentru mine şi pentru fiul meu: vom mânca şi apoi vom muri”. Ilie i-a zis: „Nu te teme, mergi şi fă după cuvântul tău! Dar fă pentru mine o turtă mică mai întâi şi adu-mi-o; apoi vei face pentru tine şi pentru fiul tău! Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: «Vasul cu făină nu se va termina şi urciorul cu untdelemn nu se va împuţina până în ziua când Domnul va da ploaie peste faţa pământului»”. Ea a mers şi a făcut după cuvântul lui Ilie. Şi au mâncat el, ea şi casa ei mult timp” (1Rg 17,10-15).

Cererea profetului este din ce în ce mai cutezătoare: mai întâi vrea doar puţină apă iar apoi şi o bucată de pâine. Este ca şi cum ai cere unuia care moare să-ţi dea ultima respiraţie! Femeia îi explică foarte deschis lui Ilie situaţia ei dramatică: după acea puţină pâine urma moartea pentru ea şi pentru fiul ei. Însă profetul insistă şi o asigură că Dumnezeu va avea grijă şi nu o va lăsa fără hrana necesară pentru a trăi. Femeia crede în cuvântul profetului şi îi oferă cu generozitate tot ce mai avea şi obţine, la schimb, infinit mai mult decât dăduse:  „Vasul cu făină nu s-a terminat şi urciorul cu untdelemn nu s-a împuţinat, după cuvântul Domnului pe care l-a spus prin Ilie” (1Rg 17,16).

3. Primeşte totul cine dă totul
În inima văduvei din Sarepta acţionează simultan două impulsuri care se întregesc şi se provoacă reciproc. Primul este generozitatea faţă de cine are mai mare nevoie. Dărnicia se naşte din detaşarea de lucruri şi din iubirea faţă de semeni. Al doilea impuls al inimii este credinţa în cuvântul profetului. Femeia vede în el pe trimisul lui Dumnezeu care poate să ne ceară nu doar „surplusul” dar şi „necesarul”. Generozitatea inimii şi credinţa în cuvântul Domnului o determină pe văduva din Sarepta să facă un gest de caritate chiar cu riscul propriei vieţi. Drept răsplată, femeia regăseşte „darul” înmulţit.

„Primeşte totul cine dă tot”, cum se citeşte în această frumoasă alegorie a unui mare poet şi filozof indian. Este vorba de Rabindranath Tagore de religie hindusă dar profund înrâurit de spiritualitatea creştină: „Mergeam pe drumul satului cerşind din poartă-n poartă, când trăsura ta de aur apăru de departe ca un vis fermecat, şi mă minunai de cel ce era Rege al regilor! Speranţele mele se înălţară şi-mi ziceam: „S-au sfârşit zilele rele!” Stăteam deja în aşteptarea de milostenii spontane şi de bogăţii revărsate peste tot în praful drumului. Trăsura se opri, unde mă aţineam eu. Privirea ta căzu asupra mea când coborai zâmbind. Simţii că, în sfârşit, venise norocul vieţii mele! Atunci, deodată, ai întins mâna şi ai zis: "Ce ai să-mi dai?" Mi-am zis în gând: „Ce glumă regească mai e şi asta, să întinzi mâna la un cerşetor şi să-i ceri pomană!” Mă ruşinai şi rămăsei nedumerit. În sfârşit, din traista mea am scos încet un bob de grâu şi ţi l-am dat. Dar, ce mare-mi fu mirarea, când, la sfârşitul zilei, deşertându-mi traista, găsii un bob de aur în grămăjoara celorlalte! Atunci am plâns amar şi-am cugetat: „Cum de n-am avut curajul să-ţi fi dat tot ce aveam!” (Rabindranath Tagore, 1861-1941, Ofranda lirică, Gitanjali, Calcutta, India).

4. Exemplu negativ: Rugăciunea falsă
Evanghelia zilei (Mc 12,38-44) prezintă un caz paralel cu cel al văduvei din Sarepta, însă într-un context foarte diferit şi cu semnificaţii teologice şi pentru cei mai bogaţi. Episodul despre obolul văduvei urmează după ce un cărturar l-a întrebat pe Isus, care este cea mai mare poruncă din lege. Răspunsul lui Isus a fost că prima dintre porunci este iubirea, faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Astăzi Isus reia discursul întrerupt şi ne invită să realizăm în mod concret marea poruncă a iubirii. În acest scop, aduce două exemple: unul negativ şi altul pozitiv.

Exemplul negativ este cel al cărturarilor care pe timpul lui Isus învăţau şi explicau legea lui Dumnezeu. O făceau din profesie. Trebuiau să fi adevăraţi maeştri de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, dar sunt „maeştri” doar în cuvinte, în realitate sunt campioni de vanitate şi făţărnicie. Se prefac că-l iubesc pe Dumnezeu, recitând rugăciuni lungi şi etalând înaintea oamenilor mare devoţiune. Vorbesc despre Dumnezeu dar nu cu Dumnezeu. Vor doar ca toţi să-i vadă şi să-i admire. Dovada că nu-l iubesc pe Dumnezeu este comportamentul lor faţă de cei slabi, faţă de cei care nu se pot apăra singuri,  ca de pildă văduvele. Trebuiau să le apere drepturile, în schimb le exploatează şi profită de situaţia lor.

În acest sens se explică avertismentul lui Isus care spunea mulţimilor: „Feriţi-vă de cărturarii cărora „le place să umble în haine lungi şi să fie salutaţi prin pieţe, să ocupe primele locuri în sinagogi şi locurile dintâi la ospeţe! Ei devorează avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung. Ei vor primi o condamnare mai aspră” (Mc 12, 38-40).

Prezentând acest exemplu negativ Isus ne invită să examinăm rugăciunea noastră şi să vedem dacă nu e „falsă” ca cea a învăţătorilor legii. Isus învaţă că singurul criteriu pe care-l avem pentru a înţelege dacă îl iubim pe Dumnezeu, este iubirea pentru aproapele. Dacă rugăciunea nu-i însoţită de iubirea concretă faţă de aproapele, rugăciunea este monedă falsă, nu are valoare.

5. Exemplu pozitiv: obolul văduvei
Pentru a ne invita să realizăm marea poruncă a iubirii Isus aduce ca exemplu pozitiv comportamentul unei sărmane văduve. Comparaţia cu atitudinea ostentativă şi ipocrită a cărturarilor pune în lumină şi mai mult simplitatea şi plinătatea gestului unei văduve la templul din Ierusalim. Ea dă până şi ultimii doi bănuţi, strictul necesar pentru a trăi, în timp ce cărturarii, lacomi de bani, „devorează avutul văduvelor” (Mc 12,40). Expresia, de mare efect în cruzimea ei, se referă la faptul că mulţi cărturari, cu pretextul de a asista văduvele care aveau nevoie de sfat şi de încurajare, exploatau poziţia de experţi în lege pentru a fi plătiţi scump pentru asistenţa spirituală. Mai mult, profitau de ospitalitatea văduvelor.

Prin oferta depusă în visteria templului, femeia voia să împlinească un act de cult faţă de Dumnezeu. Oferta ei este cu atât mai sinceră şi dezinteresată cu cât nu cere nimic la schimb. Este o femeie săracă dar care lui Dumnezeu îi dă tot ce are. Şi Isus vede: „Stând în faţa vistieriei, privea cum punea mulţimea banii în caseta pentru ofrande. Mulţi bogaţi puneau mult. A venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici, câţiva bani. Atunci i-a chemat pe discipolii săi şi le-a zis: „Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei care pun în caseta pentru ofrande, pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea însă a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei” (Mc 12,41-44).

„Caseta” este fără îndoială unul din cele treisprezece recipiente în formă de pâlnie sau con răsturnat ( „trâmbiţă”; să fie o legătură cu sunatul „trâmbiţei” când dai pomană?), care erau puse în curtea templului pentru a strânge diferitele forme de monedă prevăzute de lege şi de uzanţa vremii. Isus se opreşte în faţa uneia dintre aceste casete şi observă scena. Constată ostentaţia celor bogaţi care aruncă zgomotos pumni de bani de care nu au nevoie. O fac mai degrabă pentru a fi văzuţi decât pentru a da cinste lui Dumnezeu, sau poate gândind că prin asta pot „cumpăra” bunăvoinţa lui.  Continuând să observe, Isus vede că la una dintre casete se apropie o femeie modestă care pune două monede mici. În comparaţie cu cei bogaţi, văduva oferă abia doi „bănuţi”, ceva „mărunţiş”, din economisirile ei. O face pentru că se încrede în Dumnezeu şi pentru că vrea să dea contribuţia pentru cei care trăiesc slujind la templu. Gestul ei este deopotrivă un act de credinţă, de rugăciune şi de iubire.

6. Elogiul văduvei adus de Isus
Isus nu-şi poate stăpâni admiraţia pentru sărmana văduvă. Îi cheamă pe discipoli să vadă exemplul pe care trebuie să-l urmeze. Şi aici este toată învăţătura parabolei. Priviţi, iată un exemplu concret de iubire. În realitate, acea văduvă a dat mai mult decât toţi ceilalţi, pentru că nu a dat din surplusul ei, ca cei bogaţi, dar din strictul necesar pentru a trăi. De fapt, Dumnezeu nu are nevoie de ceea ce „avem”, dar de ceea ce „suntem” în realitatea şi sinceritatea noastră. Văduva i-a oferit lui Dumnezeu viaţa sa, inima sa. Gestul ei este un act religios de întâlnire cu Dumnezeu, nu în templu ci în inima ei curată şi săracă, adică deschisă total faţă de Domnul şi faţă de aproapele. Aceasta este adevărata iubire. Isus ne îndeamnă să fim ca acea văduvă. Să dăm din viaţa noastră ceea ce nimeni nu ne poate da înapoi decât Dumnezeu. Această femeie, al cărei nume rămâne necunoscut, este una dintre marile figuri ale Bibliei, model de adevărată credinţă şi de adevărată iubire.

7. Cristos s-a oferit o dată pentru cei mulţi
Cea de-a doua lectură liturgică luată din Scrisoarea către Evrei (cf. Ev 9,24-28) continuă să prezinte aspectul original al preoţiei lui Isus în raport cu preoţia din Vechiul Testament. Marele preot al Vechiului Legământ intra o singură dată în an în „sfânta sfintelor” oferind sângele altcuiva, sânge de ţapi şi de boi. Cristos însă a intrat în „sanctuarul” ceresc, adică la Tatăl, după ce s-a oferit o singură dată pe sine însuşi ca să „distrugă” păcatul în mod definitiv. De fapt, dacă nu ar fi reuşit să facă asta, „ar fi trebuit să sufere de mai ori până la sfârşitul lumii”. Dar asta e absurd! Aspectul definitiv al gestului lui Cristos, preoţesc în gradul cel mai înalt, este moartea sa pe cruce. Autorul compară intrarea lui Isus în sanctuarul ceresc prin moartea pe cruce cu aspectul ireversibil al morţii sale pentru fiecare dintre noi:  „Şi după cum oamenilor le este dat să moară o singură dată, iar după aceasta este judecata, tot la fel şi Cristos, după ce s-a oferit o dată ca să ia asupra sa păcatele celor mulţi, se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru a-i mântui pe cei care îl aşteaptă” (Evr 9,27-28).

Prima venire a lui Cristos în slăbiciunea firii omeneşti l-a pus în relaţie directă cu „păcatul”. A doua venire, va manifesta biruinţa sa completă asupra păcatului dând „mântuirea” tuturor celor care au ştiut să-l „aştepte” iubindu-l cu inimă sinceră şi dispusă să dăruiască totul pentru a primi totul, asemenea celor două femei văduve despre care vorbeşte Liturghia acestei duminici.

A-l urma pe Isus înseamnă dăruire de sine asemenea lui. Cristos care „a venit ca să distrugă păcatul, jertfindu-se o dată pentru totdeauna”…”s-a oferit o singură dată pentru a ridica păcatele” celor mulţi. Chemaţi să păşim pe urmele lui, vrând-nevrând vom fi conduşi la despuierea de noi înşine, ca mărturie de netăgăduit că suntem în întregime ai lui Cristos.

8. Puţinul devine mult iar multul înseamnă tot
În contextul Evangheliei după Marcu, episodul despre obolul văduvei se prezintă ca o lecţie dată ucenicilor despre modul în care trebuie să-l urmeze zilnic pe învăţătorul care i-a chemat. Ucenicul nu trebuie să etaleze faptul că aparţine lui Dumnezeu, că ţine de poporul ales executând automat gesturi lipsite de autenticitate, mari doar în aparenţă: ucenicul trebuie să-l urmeze pe Isus aşa cum ştiu să facă cei săraci, văduvele, cei mici şi neluaţi în seamă. Aceştia vor fi poate incapabili de fapte mari în ochii oamenilor, bătătoare la ochi, dar stând în micul lor ambient, zi de zi, reuşesc să creeze acea reţea de solidaritate care uneşte pământul cu cerul, pe Dumnezeu cu omul, pe oameni între ei, cu semenii lor.

Oamenii simpli, cei din urmă, ne conduc la Dumnezeu, dacă ştim să le captăm semnalele. A oferi ultima mână de făină, ultima picătură de ulei, ultimii doi bănuţi pe care cineva îi are, sunt fapte cu adevărat mari, exemple strălucite de care doar cei mici şi temători de Dumnezeu sunt în stare. De altfel gestul văduvei din Evanghelie, care „cu toată sărăcia ei a dat tot ce avea, strictul necesar pentru viaţă” - o apropie de acela care s-a dat pe sine, s-a oferit o singură dată pentru a ridica păcatele celor mulţi.

Măreţia darului stă în interioritatea şi situaţia donatorului. Puţinul devine mult, iar multul înseamnă tot. Văduva din Evanghelie a vorbit cu fapta spunând că pentru ea Dumnezeu e totul, este Unul singur. Isus prezintă astfel trăirea concretă a celei mai importante porunci din lege. Această văduvă a mărturisit în inima ei măreţia lui Dumnezeu fără să urmărească aprecieri sau onoare din partea altora. Nu a dorit pentru ea decât bucuria de a-l cinsti pe Dumnezeu. Iar fapta bună îşi are în sine răsplata. Iată oferta curată, gratuită, darul adevărat, expresia adoraţiei interioare, a închinării adevărate, a mulţumirii aduse lui Dumnezeu, a cântecului de laudă pe urmele lui Isus marele preot, preot şi victimă. Dăruirea de noi înşine, a tot ce avem şi suntem, unită cu cea a lui Cristos, devine mântuire şi izvor de viaţă. Şi asta se realizează în mod special la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

9. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi îndurător, înlătură, cu bunătate, tot ce ne stă împotrivă, ca, eliberaţi de orice povară trupească şi sufletească, să te putem sluji cu toată libertatea.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri, 6 noiembrie 2015)