(RV - 25 octombrie 2015) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Duminica poartă cu sine lumina lui Cristos care „a nimicit moartea şi a făcut să strălucească viaţa prin evanghelie” (cf. 2Tim 1,10b, aclamaţia la evanghelie). Lumina învierii Domnului ne dă speranţă pe drumul vieţii: „Să se bucure inima celor care îl caută pe Domnul! Alergaţi la Domnul şi veţi fi întăriţi, căutaţi întotdeauna faţa lui!” (cf. Ps 104/105,3-4), îndeamnă psalmistul la începutul acestei celebrări euharistice. Bucuria în Domnul este forţa noastră iar cuvântul său, făclie pentru paşii noştri. Cristos care a cutreierat oraşele şi satele Palestinei făcându-i pe orbi să vadă şi pe surzi să audă, continuă să treacă pe străzile noastre ascultând strigătul celor infirmi şi suferinzi. Evanghelia duminicală vorbeşte despre un orb din Ierihon, care auzind că trece Isus, l-a invocat şi Mântuitorul i-a redat vederea spunându-i: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” (cf. Mc 10,46-52). Acest miracol suscită în noi reflecţii profunde, ne cheamă la rugăciune şi ne susţine în eforturile de a ieşi din întuneric şi umbla în lumina credinţei ca adevăraţi discipoli ai lui Cristos.
1. Mângâierile lui Dumnezeu
Lucrarea luminătoare a lui Isus se înscrie în marele
plan de mântuire pe care Dumnezeu îl realizează treptat în istorie. Prima lectură
(Ier 31,7-9) luată din cartea profetului Ieremia face parte din ceea ce studioşii
numesc „cartea mângâierii” (cf. Ier 30-31 şi părţi din 32-33). În ea este descrisă
grija părintească a lui Dumnezeu pentru poporul lui Israel exilat la râurile Babiloniei.
În sfârşit, acest profet schimbă tonul trist şi lugubru al profeţiilor sale (cf. Ier
20,8). profetul anunţă că Domnul va duce înapoi restul lui Israel în ţara promisă
strămoşilor. Până şi persoanele incapabile să facă un drum lung şi anevoios participă
la marele eveniment de eliberare, căci „printre ei sunt orbi, şchiopi, femei însărcinate
şi care nasc” (Ier 31,8). Dumnezeu suscită energii şi acolo unde pare imposibil de
imaginat creează pentru toţi situaţii noi. Momentul este exaltant, de vreme ce Domnul
însuşi spune: „Strigaţi de bucurie pentru Iacob, chiuiţi de veselie pentru conducătorul
neamurilor! Faceţi să se audă «Aleluia!» şi spuneţi: «Doamne, mântuieşte-l pe poporul
tău şi pe restul lui Israel!»” (Ier 31,7). Prin imagini şi amintiri miracolul evocă
eliberarea mult mai impresionantă din robia egipteană. Dumnezeu spune: Iată eu „îi
conduc să meargă la torente de apă, pe un drum drept pe care nu se vor poticni, pentru
că eu voi fi un tată pentru Israel, iar Efraim va fi întâiul meu născut” (Ier 31,9).
2. „Ni se părea că visăm”
Simţămintele de uimire şi bucurie exprimate de profet
sunt reluate într-o formă mai poetică de psalmistul biblic referindu-se la acelaşi
eveniment istoric: „Când Domnul i-a întors pe locuitorii Sionului din robie, ni se
părea că visăm. Atunci, gura ni s-a umplut de strigăte de bucurie şi limba, de cântări
de veselie. Atunci se spunea printre neamuri: „Lucruri mari a făcut Domnul pentru
ei” (Ps 125/126,1-2, răspuns la prima lectură). Lucrarea lui Dumnezeu uimeşte popoarele
păgâne. Puterea sa este un gest de bunăvoinţă pentru poporul ales: „pentru că eu voi
fi un tată pentru Israel, iar Efraim va fi întâiul meu născut” (Ier 31,9). Relaţia
lui Dumnezeu cu poporul lui Israel este ca legătura dintre „tată” şi „fiu”.
Învăţătura este clară pentru noi. Cine se încrede în Domnul, chiar în împrejurările istorice cele mai întunecoase va vedea lumina aducătoare de bucurie şi speranţă: „Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu bucurie” (Ps 125/126,5). Miracolul apare în ultima analiză ca semn de iubire din partea lui Dumnezeu faţă de om: „Domnul a făcut pentru noi lucruri minunate” (cf. Ps 125/126,3).
3. Isus cu discipolii în drum spre Ierusalim
Asta rezultă şi din miracolul vindecării orbului din
Ierihon. Evanghelia prezintă această minune în contextul călătoriei lui Isus la Ierusalim
unde se va consuma drama pătimirii sale. Aceasta va fi un adevărat „banc de probă”
pentru credinţa ucenicilor. Aveau nevoie de o „lumină” particulară pentru a accepta
misterul deconcertant al unui Mesia care îndură trădare şi moare răstignit pe lemnul
infamiei. Planurile misterioase ale lui Dumnezeu nu se revelează într-o clipă. Omul
are nevoie să se lase pătruns în mod gradual de lumina lui Dumnezeu. Ochii nu suportă
lumina prea intensă, mai cu seamă când izbucneşte brusc. De aceea, în drum spre Ierusalim
Isus se dedică în mod special pregătirii treptate a discipolilor pentru momentul marii
încercări. Refuzul manifestat de discipoli după primul anunţ al pătimirii, morţii
şi învierii lui Isus (cf. Mc 8,32) fusese depăşit. Pare depăşit şi momentul, când
doi dintre ei i-au cerut să stea unul la dreapta şi altul la stânga lui Isus în gloria
sa. Învăţătorul vede în ucenici o anumită disponibilitate de a-l urma. Restul o va
face experienţa Paştelui.
4. O povestire captivantă
Vindecarea orbului din Ierihon este descrisă de evanghelistul
Marcu într-un stil vioi de mare efect. Imaginile se perindă ca în derularea unui film
de scurt metraj. La fiecare frază, la fiecare propoziţie vedem desenându-se o scenă
înaintea ochilor. E o bucurie să asculţi şi să citeşti în întregime această pericopă
evanghelică. O facem împreună: „În timp ce Isus ieşea din Ierihon cu discipolii săi
şi cu o mulţime numeroasă, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, stătea lângă
drum. Auzind că este Isus din Nazaret, a început să strige şi să spună: „Fiul lui
David, Isuse, îndură-te de mine!” Mulţi îl certau ca să tacă, însă el striga şi mai
tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!” Oprindu-se, Isus a spus: „Chemaţi-l!”
Şi l-au chemat pe orb spunându-i: „Curaj, ridică-te, te cheamă!” Iar el, aruncându-şi
haina, a sărit în picioare şi a venit la Isus. Isus, întrebându-l, i-a zis: „Ce vrei
să fac pentru tine?” Orbul i-a spus: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea”. Atunci Isus
i-a zis: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” Îndată şi-a recăpătat vederea şi îl urma
pe cale” (Mc 10,46-52).
5. Cerşetori de lumină la marginea drumului
Despre sărmanul infirm se spune la început că stătea
„lângă drum”, când trecea Isus (cf. Mc 10,46) iar la sfârşit că „îl urma pe cale”
(Mc 10,52). „Lângă drum” şi „pe drum” sunt două situaţii de viaţă. Cum s-a trecut
de la una la alta? Prin întâlnirea cu Isus, dar nu fără concursul lumii. Când Bartimeu
stătea la marginea drumului era orb şi cerşetor. Nu putea să se mişte ca ceilalţi
oameni. Era un marginalizat. Cineva îl aducea dimineaţa şi-l lăsa acolo lângă drum
cu un colţ al mantiei întins pe pământ pentru a primi ceva de la trecători. În acea
zi era multă lume care trecea, dar probabil nimeni nu-i dădea atenţie. Aveau alte
interese. Deodată orbul a înţeles de la alţii că trecea Isus, Nazarineanul. Din păcate
el se afla la marginea drumului iar Isus departe şi înconjurat de mulţime. Cum putea
să-i atragă atenţia? Din fericire auzea bine şi putea vorbi. Era un om care ştie să
nu piardă ocazia, ci acţionează prompt. Deja aici avem o primă învăţătură importantă.
Isus trece şi astăzi. Să nu pierdem ocazia. „Mă tem de Isus care trece” (timeo Iesum
transeuntem), spunea sfântul Augustin: „mă tem că trece şi eu să nu-mi dau seama”.
Secretul pentru a înţelege această pericopă evanghelică stă în a ne simţi toţi „cerşetori
de lumină” la margine drumului, ca Bartimeu.
6. „Fiul lui David, Isuse, îndură-te de
mine!”
Bartimeu a început să strige (să urle): „Fiul lui
David, Isuse, îndură-te de mine!” (Mc 10,47). Dar a fost strunit de cei care se răsteau
la el ca să tacă, însă el striga şi mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!”
(Mc 10,48). Şi insistenţa lui a învins. Isus s-a oprit. Glasul celui care striga
venea din credinţă. Sărmanul orb nu-l chemase pur şi simplu pe Isus. Îl implorase
ca pe Mesia cel promis, ca pe acela care trebuia să vină ca să deschidă ochii celor
orbi. Isus a auzit că e strigat să-şi îndeplinească misiunea, dar nu s-a dus la orb,
nici nu l-a luat de-o parte ca pe orbul din Betsaida. A rămas acolo pe drumul care
duce la Ierusalim pentru a-şi împlini misiunea până la capăt. Înţelegem că pe drum
Isus lasă semne de mântuire, adevărate jaloane pentru viitorii discipoli.
Oprindu-se, Isus le-a spus celor din jur să-l cheme pe orbul care striga. Cei din jur l-au încurajat şi l-au ajutat să se apropie de Isus, spune evanghelistul, deşi se pare că orbul a făcut totul singur: „Iar el, aruncându-şi haina, a sărit în picioare şi a venit la Isus” (Mc 10,50). Un orb nu poate face asta singur. Dar nu importă. Important este că acum se află cu Isus pe drumul care duce la Ierusalim, un drum pe care el încă nu-l vede.
7. „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!”
Dialogul dintre Isus şi orbul Bartimeu este scurt
şi fascinant. Isus îl întreabă: „Ce vrei să fac pentru tine?” Răspunsul şi verbul
folosit de evanghelist lasă de înţeles că orbul ştia ce înseamnă a vedea. Nu era orb
din naştere. De fapt, i-a cerut să vadă din nou: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea”
(Mc 10,51). Isus răspunde simplu: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” (Mc 10,52). Îndată
orbul şi-a recăpătat vederea. Dar unde să meargă? Hotărârea lui Bartimeu a fost imediată:
cu Isus. Şi a început să-l urmeze pe cale, pe acea cale care duce la Ierusalim, pe
acel drum pe care fiecare discipol trebuie să-l parcurgă dacă vrea să fie unit cu
Isus. Însă pentru a reuşi, trebuie să vadă clar.
Este evident că această minune săvârşită de Isus, de altfel ca toate celelalte minuni, se desfăşoară pe două planuri: unul fizic şi altul spiritual. Există o orbire fizică şi una spirituală. Orbirea ochilor şi orbirea inimii. A doua este mai gravă şi mai greu de vindecat decât prima. Cu ochii trupului se văd lucrurile trecătoare, cu ochii inimii se văd lucrurile care nu trec. „Nu se vede bine decât cu inima”, spunea scriitorul francez Antoine de Saint-Exupery, autorul cunoscutei cărţi „Micul prinţ”. Despre Bartimeu putem spune că era doar un nevăzător. Cu inima vedea mai mult decât mulţi din jurul său, pentru că avea credinţă şi nutrea speranţă. Tocmai această vedere interioară cu ochii credinţei l-a ajutat să-şi recapete şi pe cea exterioară. „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” (Mc 10,52), i-a zis Isus. Un semn al acestei credinţe este faptul că, îndată ce a fost vindecat, începe să-l urmeze pe Isus. Devine discipol al său.
În următoarele capitole, evanghelistul Marcu vorbeşte despre ultima săptămână a lui Isus, despre patima, moartea şi învierea sa. Nu ştim, dar putem presupune că printre cei care îl aclamau pe Isus la intrarea în Ierusalim înainte de Paşti, se afla şi Bartimeu, orbul din Ierihon strigând: „Osana! Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia care vine, a părintelui nostru David! Osana în înaltul cerurilor!” (Mc 11,9-10).
8. Lumina credinţei
Zăbovim asupra vederii cu ochii credinţei. Bartimeu
stătea lângă drum şi cerşea la ieşirea din oraşul Ierihon. În ciuda celor care se
răsteau la el strunindu-l să tacă, Bartimeu strigă cât poate de tare cerând lui Isus
să-l vindece. Cuvântul lui Isus îi dezvăluie lumina lui Dumnezeu: „Îndată omul a început
să vadă… şi îl urma pe Isus pe cale” (cf. Mc 10,52). Credinţa umilă şi perseverentă
a orbului cerşetor îi permite lui Isus să săvârşească, pe lângă vindecarea fizică,
un semn al mântuirii pe care a venit s-o înfăptuiască în lume. Isus le arată astfel
discipolilor drumul pe care vrea să-i conducă. Pentru a începe să vadă ca Bartimeu,
discipolii trebuie să strige la Isus şi să se lase transformaţi de el care este singura
cale care conduce la lumina lui Dumnezeu.
Vederea fizică recăpătată în chip minunat de orbul Bartimeu este semnul unei „lumini” mai profunde pe care toţi trebuie să o cerem mereu de la Isus. De fapt, este foarte uşor să pierdem „lumina” credinţei pe care nu ne-o putem da singuri şi nici menţine cu puterile noastre. Lumina credinţei este un dar ce vine de sus şi pe care trebuie să o implorăm strigând ca orbul din Ierihon la trecerea lui Isus pe străzile noastre: „Fiul lui David, Isuse, îndură-te de mine!” (Mc 10,47).
9. Discipoli ai lui Isus
Rugăciunea orbului din Ierihon trebuie să devină rugăciunea
fiecărui ucenic, cititor sau ascultător al acestei minunate pagini evanghelice. Vindecarea
lui Bartimeu este un semn pentru noi toţi. Înseamnă iluminarea discipolului care este
„salvat” de credinţă şi care îl urmează pe Isus. Şi noi am fost iluminaţi lăuntric
prin taina Botezului. Cu darul credinţei suntem capabili să-l vedem pe Cristos prezent
în sfintele Sacramente, în fraţii noştri şi în viaţa de fiecare zi.
A-l urma pe Isus înseamnă a deveni discipoli ai săi. Asta comportă renunţarea la gloria deşartă a lumii şi acceptarea suferinţei incluse în această renunţare: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mc 8,34). Isus ne-a arătat exemplul acestei renunţări misterioase. El nu şi-a atribuit de la sine gloria de a deveni mare preot, dar a împlinit voinţa Tatălui său (cf. Evr 5,5, a doua lectură). El a venit pentru ca prin suferinţele şi moartea sa să-i conducă pe oamenii „pe un drum drept pe care nu se vor poticni” (cf. Ier 31,9, prima lectură).
Fie ca ducându-ne duminica la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie să putem şi noi „sări în picioare şi alerga” spre Isus ca orbul Bartimeu. Isus ne cheamă să recunoaştem cât de mărginită este privirea noastră asupra fiinţelor şi a lumii, şi cât de măreţ este rostul vieţii. Atunci vom putea vedea în adunarea credincioşilor în rugăciune un reflex al luminii lui Dumnezeu şi îl vom primi pe Cristos care ne transfigurează dăruindu-ni-se în Cuvântul său şi în Sfânta Împărtăşanie. Ne vom întoarce acasă cu bucurie după ce l-am auzit spunând: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!”.
10. Rugăciunea Bisericii
„Eu sunt lumina lumii; cine mă urmează, nu va umbla
în întuneric, ci va avea lumina vieţii”, spune Isus (cf. In 8,12). Să implorăm vederea
ca orbul din Ierihon şi în lumina credinţei să-l urmăm pe Isus: Dumnezeule atotputernic
şi veşnic, te rugăm, fă să crească în noi credinţa, speranţa şi iubirea şi, ca să
ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduieşti, fă-ne să iubim ceea ce ne porunceşti.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 23 octombrie 2015)
All the contents on this site are copyrighted ©. |