(RV - 4 octombrie 2015) E Ziua Domnului. „Toate se află în stăpânirea ta, Doamne, şi nimeni nu se poate împotrivi voinţei tale. Căci tu ai făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt cuprinse în ele; tu eşti Stăpânul universului” (cf. Est 4,11). Sfânta Liturghie începe cu această mărturisire de credinţă din cartea Esterei. Evreul Mardoheu şi apoi fiica sa adoptivă Ester(a) se roagă lui Dumnezeu să împiedice persecuţia împotriva celor din neamul lor aflaţi în diaspora persană. Toată cartea este dominată de credinţa că Dumnezeu lucrează în mod tainic, în pofida răutăţii şi a intrigilor urzite de oameni, şi că nimeni nu se poate împotrivi voinţei sale.
Dincolo de conjuncturile istorice, astăzi Isus ne aminteşte, care este voinţa lui Dumnezeu cu privire la căsătorie. La început Dumnezeu a creat omul, bărbat şi femeie, pentru ca împreună să fie o singură viaţă în iubire. De aceea omul să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit.
1. Primatul iubirii
De fapt, lecturile biblice propuse la liturghia acestei
duminici se integrează reciproc alcătuind o minunată cateheză despre legământul de
iubire dintre un bărbat şi o femeie, care constituie baza şi în acelaşi timp liantul
familiei. Cateheza coincide în mod providenţial cu deschiderea în Vatican a Sinodului
ordinar al Episcopilor pe tema: „Vocaţia şi misiunea familiei în Biserică şi în lumea
contemporană”.
Versetul ce precede proclamarea Evangheliei reaminteşte
întâietatea iubirii ca legătură indispensabilă pe care se construieşte nu doar comunitatea
bisericească dar şi acea comunitate originară şi mai difuză care este familia: „Dacă
ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită”
(1In 4,12b). Acest verset este luat din prima Scrisoare a sfântului Ioan care continuă:
„Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne
în el” (1In 4,16). Aceste cuvinte exprimă ceea ce constituie centrul credinţei creştine:
chipul creştin al lui Dumnezeu şi, în consecinţă, chipul omului şi al drumului său
în istorie. Sfântul Ioan oferă apoi, ca să spunem aşa, o formulă sintetică a existenţei
creştine: „Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de
noi”. Deci, iubirea îşi are originea în Dumnezeu care o împărtăşeşte făpturilor sale
şi în acest fel ea ajunge la „desăvârşire” în inima omului. Modelul primordial al
iubirii prin excelenţă este iubirea dintre bărbat şi femeie, în care trupul şi sufletul
participă în mod inseparabil şi în care fiinţei umane i se deschide o promisiune de
fericire ce pare irezistibilă. Însă, fără iubirea lui Dumnezeu omul riscă să zădărnicească
ceea ce are mai personal şi mai spontan. Capacitatea omului de a iubi femeia, capacitatea
femeii de a iubi bărbatul, capacitatea acestora de a iubi proprii copii tinde să se
epuizeze dacă nu se alimentează continuu din izvorul iubirii lui Dumnezeu.
Astăzi prima lectură (Gen 2,18-24) şi pericopa evanghelică (Mc 10,2-16) sunt perfect sintonizate, nu doar pentru că tratează aproape acelaşi argument, deşi din unghiuri diferite, dar şi pentru că Isus face referinţă directă la anumite afirmaţii din cartea Genezei pentru a arăta că legea „divorţului”, a ruperii legământului de iubire nu făcea parte din planul originar al lui Dumnezeu în privinţa căsătoriei: „De la începutul creaţiei, Dumnezeu «i-a făcut bărbat şi femeie; de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui… ». Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” (Mc 10, 6-7.8).
2. „Nu este bine ca omul să fie singur”
Începem, deci, cu fragmentul din cartea Genezei care
conţine învăţătura cea mai înaltă pe care Vechiul Testament ne-a transmis-o despre
semnificaţia atracţiei reciproce care face ca bărbatul să caute şi să întâlnească
femeia şi invers, femeia să caute şi să întâlnească bărbatul. Să fie acest fenomen doar un joc de impulsuri hormonale, doar o declanşare iraţională
a instinctului care se justifică în propria reproducere şi liniştire, ca şi cum omul
ar avea în sine energii ce-i scapă de sub control şi pe care nu reuşeşte să le încadreze
în efortul înţelegerii de sine ca făptură unică şi irepetabilă? Sau poate acest fenomen
natural corespunde unui plan ce trece dincolo de om şi pe care omul trebuie să-l respecte
pentru a fi pe deplin el însuşi?
„Masculin” şi „feminin” ar fi în acest caz „semne” şi externe, revelatoare ale planului lui Dumnezeu care vrea să „dăruiască” bărbatul femeii şi femeia bărbatului pentru a exprima amândoi o experienţă de iubire capabilă să lărgească şi să reproducă misterul vieţii, în care iubirea atinge forma sa cea mai consistentă şi în acelaşi timp cea mai concretă. La acest punct este clar că „sexualitatea” capătă demnitatea sa cea mai înaltă ce nu poate fi „degradată” la simplu exerciţiu fiziologic, precum digestia, actul de a mânca. Misterul iubirii şi al vieţii trece prin uzul corect al sexualităţii. Toate acestea se pot desprinde, deşi prin imagini şi simboluri foarte adecvate, din povestirea despre formarea femeii alcătuită de autorul biblic (jahvist) în al doilea capitol al Genezei.
Înainte de toate autorul descrie omul în „solitudinea”
şi în „unicitatea” sa în raport cu toate celelalte fiinţe vii. Domnul Dumnezeu a zis:
„Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui”. Domnul
Dumnezeu a plămădit din pământ toate animalele câmpului şi toate păsările cerului
şi le-a adus la om, ca să vadă cum le va numi. Şi orice nume pe care avea să-l dea
omul fiecărei fiinţe vii, acela era numele ei. Omul a pus deci nume tuturor animalelor, păsărilor cerului şi tuturor fiinţelor câmpului. Dar omului
nu i s-a găsit un ajutor pe potriva lui (cf. Gen 2,18-20).
Punerea „numelui” la toate fiinţele vii şi clasificarea
lor denotă superioritatea omului care le cunoaşte natura, funcţia şi chiar finalităţile
exprimate în „nume”. Acesta, în perspectiva biblică, este ca „definiţia” cognitivă
a lucrurilor şi poarta de intrare în lumea lor cea mai tainică.
3. Dar omul nu şi-a găsit un ajutor pe potriva
lui
Remarcăm că accentul nu cade pe „superioritatea” omului
în raport cu celelalte fiinţe vii, ci mai degrabă pe „unicitatea” şi „solitudinea”
lui. Deşi înconjurat de o multitudine de alte fiinţe, omul se simte „singur”! Pentru
ce? Răspunsul îl găsim in text când se spune că omul nu a găsit între acele fiinţe
vii una care „să-i stea în faţă”, să i se potrivească, una care să fie cvasi oglinda
lui (cf. Gen 2,20). Din continuarea povestirii rezultă că „ajutorul” despre care
se vorbeşte nu este un alt om, alt bărbat ca el, fiinţă raţională ca cea dintâi şi
de aceea perfect egală şi capabilă să-l înţeleagă, să dialogheze, să discute, dar
„femeia”, întrucât „pe potriva lui” şi în acelaşi timp „diferită” de el.
Evident, autorul sacru vrea să prezinte omul întrucât este deschis „darului” vieţii, dăruindu-se într-o întâlnire generativă care nu este doar un fapt pur şi simplu biologic, dar şi integrare afectivă şi psihologică. Fără „femeie”, omul ar fi fost „singur” chiar în mijlocul a milioane de alţi oameni. Femeia este aceea care permite „vieţii” umane să continue să se regenereze şi să se retransmită. Drept care acelaşi autor spune mai târziu că „omul a dat femeii sale numele de Eva pentru că ea a devenit mama tuturor celor vii” (Gen 3,20). De fapt, numele de Eva având ca rădăcină verbul din limba ebraică „a trăi” subliniază funcţia măreaţă a transmiterii „vieţii”.
4. „Aceasta, în sfârşit, este os din oasele mele
şi carne din carnea mea”
„În sfârşit!”, exclamă omul. Un freamăt de bucurie
îl străbate pe om când Dumnezeu printr-un gest simbolic îi scoate o „coastă” pe care
o „plăsmuieşte” în femeie şi i-o prezintă ca dar de nuntă. Şi omul a zis: „Aceasta,
în sfârşit, este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va numi femeie,
pentru că din bărbat a fost luată” (Gen 2,23). Expresiile folosite în text spun mai
mult decât recunoaşterea unei „asemănări” a femeii cu bărbatul. Ele redau bucuria
regăsirii de către bărbat a identităţii sale originare. Aşa cum „coasta” este parte
din fiinţa sa, la fel „femeia”, deşi distinctă, este menită să constituie o singură
fiinţă cu el. Acest lucru este redat bine în ebraică şi de jocul de cuvinte: ‘ish
= bărbat iar ‘ishàh = femeie; în latină “vir” şi respectiv “virago”.
5. Bărbatul şi femeia „vor fi un singur trup”
Comentează hagiograful biblic la sfârşitul povestirii:
„De aceea, îi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa
şi vor fi un singur trup” (Gen 2,24). Revine termenul „trup”, „carne” (καὶ ἔσονται
οἱ δύο εἰς σάρκα μίαν) cu referinţă nu doar la unirea sexuală în căsătorie, dar şi
la unitatea primordială care făcea legătura celor două fiinţe. Este ca şi cum acestea
ar fi ţinute una în alta şi ar avea nevoie de cineva care să scoată afară „coasta”
pentru a-i da o existenţă proprie autonomă. Fraza subliniază forţa aproape instinctivă
care îi leagă pe cei doi într-o iubire ce învinge chiar pe aceea care îi leagă pe
copii de părinţii lor. Acum înţelegem unde voia să ajungă autorul sacru prin toate
acele imagini şi gesturi simbolice folosite pentru a descrie formarea femeii. Voia
să prezinte „misterul” căutării reciproce şi al integrării bărbatului şi femeii, care
numai în căsătorie, întrucât deschisă spre darul vieţii, îşi află soluţia şi exaltarea
proprie. În această perspectivă, sexualitatea devine instrument de iubire şi de dăruire
de viaţă, nu joc steril de zădărnicire şi epuizare erotică (deşi în doi). Acesta rămâne
întotdeauna expresie de închidere şi de moarte şi, de cele mai multe ori, şi de violenţă,
fizică sau morală. Cât priveşte somnul adânc pe care Dumnezeu îl face să cadă asupra
omului pentru a extrage femeia din el (cf. Gen 2,21), imaginea este plină de semnificaţii:
rămâne mereu „misterios” faptul acestei „bipolarităţi” bărbat-femeie pe care Dumnezeu
a înscris-o în natura umană prin creaţie.
6. Bărbatul şi femeia în planul lui Dumnezeu
Să rezumăm cele spuse până aici. Dincolo de limbajul
imaginativ, povestirea din primele pagini ale Genezei vrea să arate că bărbatul şi
femeia au aceeaşi origine, aceeaşi natură şi aceeaşi demnitate şi că unul este incomplet
fără alta. Aşa se explică atracţia şi uniunea profundă ce se stabileşte între cei
doi: „De aceea, îi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia
sa şi vor fi un singur trup” (Gen 2,24). Deci bărbatul şi femeia au o origine comună,
sunt fiinţe complementare şi egale în demnitate. Această primă afirmaţie revoluţionează
mentalitatea timpului potrivit căreia femeia ar fi inferioară bărbatului. Israelul
însuşi, cum reiese din legislaţia sa, nu a fost capabil să-i perceapă importanţa şi
noutatea. Şi nici creştinii – trebuie să recunoaştem - nu au fost întotdeauna în stare
s-o înţeleagă. Dependentă de prima, dar nu mai puţin bogată în consecinţe este a doua
afirmaţie şi anume că bărbatul şi femeia se întâlnesc pentru a ieşi din solitudine:
„Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2, 18). Omul nu se realizează singur. Nu-i
este de-ajuns existenţa, nici munca şi nici stăpânirea asupra animalelor. Omul se
regăseşte pe sine intrând în dialog cu cineva nu egal cu el ci asemănător lui. Atunci
Dumnezeu îi dăruieşte omului „un ajutor pe potriva lui”, care „să-i stea în faţă”.
Întâlnirea dintre om şi femeie depăşeşte cu mult sfera pur şi simplu sexuală. Este
o comuniune globală a întregii fiinţe căci amândoi „vor fi un singur trup” (Gen 2,
24). Dumnezeu însuşi o conduce pe femeie la om (cf. Gen 2,22). Reacţia acestuia este
una de surpriză şi bucurie descoperind în femeie tocmai aspectele care-i corespundeau,
de dialog şi de ajutor imposibil de găsit în altă parte deşi dorite. Bucuria şi surpriza
constituie atmosfera dominantă a întregii povestiri. Atunci omul intonează primul
cântec de iubire din istorie: „Aceasta, în sfârşit, este os din oasele mele şi carne
din carnea mea. Aceasta se va numi femeie, pentru că din bărbat a fost luată” (Gen
2, 23). Crearea femeii alături de om întră în marile lucrări minunate ale lui Dumnezeu.
7. „Îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia?”
Ţinând cont de învăţătura profundă din cartea Genezei,
înţelegem şi mai bine răspunsul dat de Isus fariseilor care îl întreabă dacă „îi este
permis unui bărbat să-şi lase femeia” (Mc 10,2). Întrebarea nu era atât de evidentă,
cum apare la prime vedere, mai mult, este insidioasă. Textul spune că fariseii s-au
apropiat de Isus ca să-l pună la încercare. De fapt, pentru cunoscătorii Bibliei,
precum fariseii, trebuia să fie clar că în planul lui Dumnezeu, aşa cum este prezentat
în cartea Genezei (cf.1,27; 2,2) şi la care Isus face referinţă în răspunsul său,
„lăsarea”, sau „repudierea” propriei soţii nu era permisă în niciun fel. Exista totuşi
o prescripţie mozaică, ce permitea „repudierea” femeii în câteva cazuri. Astfel pe
timpul lui Isus divorţul era admis pe baza unui pasaj din cartea Deuteronomului (cf.
Deut 24,1) şi despre interpretarea căruia se discuta în principalele şcoli ale timpului.
Întrebarea era cum se poate armoniza acea prescriere cu învăţătura din capitolele
1 şi 2 din Geneză, pe care tradiţia le atribuia deopotrivă lui Moise? Nu există aici
o contradicţie între cele două poziţii privind lăsarea femeii? De fapt aici se află
toată subtilitatea întrebării insidioase a fariseilor, cel puţin în textul evanghelistului
Marcu. În schimb, evanghelistul Matei pare să deplaseze discuţia pe terenul controverselor
dintre cele două şcoli principale, cea progresistă şi laxistă condusă de Hillel şi
cea rigoristă şi conservatoare condusă de Shammai. Controversele priveau motivele
care puteau legitima „actul de despărţire”.
8. „Din cauza împietririi inimii voastre…”
Isus iese din încurcătură fără să contrapună între
ele cele două texte, dar lămureşte motivul pentru care Moise a făcut această concesie
neobişnuită. Negreşit, admiterea legală a repudierii femeii este un „vulnus”, o rană,
o ruptură în raport cu planul primordial al lui Dumnezeu. Fariseii voiau să-l provoace
pe Isus: „Să vedem care e părerea lui?” Ca întotdeauna Isus pune chestiunea în modul
său propriu. Nu se întreabă cum trebuie interpretat acel pasaj din legea lui Moise.
Pe Isus îl interesează care este intenţia fundamentală şi originară a lui Dumnezeu
care conduce planul mântuirii, şi din care toţi trebuie să se inspire, dincolo de
orice concretizare istorică acumulată de tradiţie. Aici găsim deja o învăţătură privind
metoda. Nu este suficient să recurgi la tradiţii. Trebuie să le evaluezi în baza dinamismului
lor profund, ţinând cont de intenţia iniţială care le-a generat şi pe care ele, în
felul lor şi la timpul respectiv, au căutat să o exprime. Uneori au trebuit să plătească
tribut slăbiciunii oamenilor, puţinei lor credinţe şi păcatelor lor. Este un principiu
ce trebuie aplicat şi Scripturilor. Totul este cuvântul lui Dumnezeu, dar sunt texte
şi texte. Isus nu pune pe acelaşi plan cartea Genezei şi cartea Deuteronomului. Prima
dezvăluie intenţia profundă a lui Dumnezeu, fără nici o adaptare la situaţie. A doua
are în vedere împietrirea inimii oamenilor. Nu totul este deopotrivă de important
şi de normativ. Scripturile trebuie meditate, trebuie scrutate.
La întrebarea care i-a fost pusă, Isus răspunde
că intenţia profundă la care trebuie să se facă referinţă în chestiunea căsătoriei
este legământul, adică solidaritatea fără şovăieli, aşa cum se afirmă în cartea Genezei:
„şi vor fi un singur trup”. Este exact aceeaşi logică de solidaritate şi de iubire
– raportată la cazul de căsătorie – pe care Isus o învaţă continuu discipolilor săi
şi pe care el însuşi o trăieşte parcurgând calea crucii.
De fapt, Isus le-a spus: „Din cauza împietririi inimii
voastre v-a scris porunca aceasta. Însă, de la începutul creaţiei, Dumnezeu «i-a făcut
bărbat şi femeie; de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia
lui şi cei doi vor fi un singur trup», astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur
trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” (Mc 10,5-9). Aici
e vorba de a imita fidelitatea lui Dumnezeu care este definitivă şi fără regrete.
Este o solidaritate fără compromisuri.
În alte cuvinte, aici nu-i vorba de norme sau de cazuistici
juridice. Aici este vorba de a reface „inima” oamenilor! Cât timp vor fi oameni „cu
inima împietrită” (sklerokardìa), adică închisă faţă de Dumnezeu şi faţă de cerinţele
sale de iubire şi de fidelitate, mereu se va putea găsi o portiţă pentru a se sustrage
de la orice lege, chiar de la cea mai frumoasă şi sublimă. Omul este mereu tentat
să se închidă în propriul egoism, considerându-l pe altul, fie chiar propria femeie
sau propriul bărbat, o povară inutilă!
De aceea Isus, în timp ce reaminteşte planul iniţial al lui Dumnezeu asupra căsătoriei, indică şi pe ce cale acesta poate şi trebuie să fie fi pus în practică. Este vorba de „convertirea” inimii. Cu oameni „reînnoiţi” se poate „reînnoi” şi semnificaţia căsătoriei, readucând-o la concepţia ei originară. Tocmai acesta este mesajul pe care Isus îl propune creştinilor: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” (Mc 10, 9). Odată cu Cristos a reînflorit în inima oamenilor posibilitatea de a se iubi cu iubire unică, fidelă şi indestructibilă. El ne-a dat exemplu dar mai ales ne dă puterea harului său. În această lumină înţelegem de ce credincioşii consideră căsătoria ca sacrament al Bisericii. Înseamnă a-l accepta pe Cristos ca amplificator şi „supliment” al „micii” iubiri pe care bărbatul şi femeia sunt tentaţi mereu să şi-o retragă, pentru a o îndrepta poate în altă parte, din ce în ce mai sărăcită şi banalizată, până ce se stinge, se epuizează.
9. „Oricine îşi lasă femeia şi se căsătoreşte
cu alta comite adulter”
Acest mesaj, deşi suficient de clar, Isus îl reaminteşte
discipolilor săi care intraţi în casă, l-au întrebat din nou asupra aceluiaşi argument:
„Oricine îşi lasă femeia şi se căsătoreşte cu alta comite adulter cu ea. Şi dacă ea,
lăsându-şi bărbatul, se căsătoreşte cu un altul, comite adulter” (Mc 10, 11-12). Această
scenă este tipică evanghelistului Marcu şi face parte din „secretul” mesianic. Doar
unui grup restrâns de prieteni Isus îi dezvăluie „noutatea” mesajului său şi a persoanei
sale, şi de asemenea „noutatea” căsătoriei creştine. Aşadar, nu doar divorţul, fie
din partea bărbatului, fie din partea femeii, este împotriva planului lui Dumnezeu,
dar şi noua căsătorie este prezentată de-a dreptul ca „adulter”, întrucât persistă
mereu şi în orice caz legământul precedent.
10. „Lăsaţi copiii să vină la mine”
Tabloul conclusiv al copiilor care sunt prezentaţi
lui Isus ca să-i „mângâie” în timp ce discipolii îi ”ceartă”, atât în textul evanghelistului
Matei (Mt 19,13-15) cât şi cel al lui Marcu (Mc 10,13-16), urmează discuţia despre
căsătorie şi divorţ. Şi fie o aşezare întâmplătoare sau este intenţia urmărită de
evanghelişti? Unii specialişti văd în această ordine o intenţie precisă. Este ca şi
cum evangheliştii ar spune că cele dintâi victime ale divorţului şi căsătoriilor destrămate
sunt tocmai „cei mici” „copiii”, cărora Isus le acordă toată atenţia şi duioşia.
Este clar că situaţiile socio-culturale de astăzi şi cele de atunci sunt total diferite.
Situaţia copiilor în general era mult mai disperată şi dramatică la popoarele antice
decât la cele din zilele noastre. Şi din acest motiv se înţelege atitudinea şi interesul
lui Isus pentru copii.
Însă aici interesul lui Isus este pentru „copil” ca atare, făcând abstracţie de faptul că este fiul unei familii destrămate sa al unui divorţ. Prin simplitatea şi inocenţa sa, şi chiar datorită fragilităţii şi lipsei sale de pretenţii, datorită capacităţii sale de a se încredinţa oricui îi arată simpatie, „copilul” poate deveni uşor simbolul celui care caută cu adevărat „împărăţia lui Dumnezeu” în umilinţă şi cu deplină încredere în puterea cuvântului. De aceea Isus ne invită pe toţi să primim împărăţia cerului „ca un copil”. Văzându-i pe apostolii care îi certau pe copii, Isus a fost cuprins de indignare şi le-a spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine, nu le interziceţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu! Adevăr vă spun, cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”. Şi, luându-i în braţe, îi binecuvânta punându-şi mâinile peste ei” (Mc 10,14-16).
Este un tablou emoţionant şi plin de smerenie. Şi în acest caz Isus merge împotriva curentului. E adevărat că societatea evreiască vedea în copii o binecuvântare a lui Dumnezeu. La serviciul liturgic pentru încheierea căsătoriei folosindu-se psalmul 127/128 se invoca binecuvântarea lui Dumnezeu care era recunoscută mai ales în rodnicia familială: „Soţia ta va fi ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale; copiii tăi vor fi ca vlăstarele măslinului împrejurul mesei tale” (Ps 127/128,3). Totuşi, deşi preţuia copiii, societatea ebraică îi ţinea la distanţă, cum se spune despre apostolii care îi îndepărtau certându-i, crezând că prin asta tutelează mai bine demnitatea Învăţătorului. Este o invitaţie şi pentru noi la a redescoperi „lumea” copiilor şi mai ales la „a-i imita” în simplitatea şi încrederea lor. Copii pot deveni „învăţători” pentru cei mari.
11. „De aceea nu se ruşinează să-i numească fraţi”
Şi datorită acestei atitudini faţă de copii, pe lângă
celelalte gesturi ale vieţii lui Isus, înţelegem cât este de adevărat ceea ce scrie
autorul scrisorii către Evrei cu privire la condescendenţa lui Cristos. Deşi fiind
„fiu al lui Dumnezeu”, în întrupare el s-a înjosit, a coborât la nivelul condiţiei
umane, asumându-i limitele, suferinţa, sensul de neputinţă în faţa morţii şi chiar
în faţa răului. Tocmai de aceea are capacitatea de „a ne înţelege” din interiorul
mizeriei noastre şi a deznădejdii noastre: Fraţilor, vedem că cel care a fost „cu
puţin mai mic decât îngerii”, Isus, pentru că a suferit moartea, este „încununat cu
măreţie şi cinste”, întrucât, prin harul lui Dumnezeu, el a suferit moartea pentru
fiecare om. Într-adevăr, se cuvenea ca acela pentru care sunt toate şi prin care există
toate, care voia să ducă mulţi fii la glorie, să-l desăvârşească prin suferinţă pe
iniţiatorul mântuirii lor. De fapt, şi cel care sfinţeşte, şi cei sfinţiţi, toţi au
aceeaşi origine. De aceea nu se ruşinează să-i numească fraţi” (Evr 2,9-11).
Isus Cristos „încununat cu măreţie şi cinste” este deopotrivă Fiu al lui Dumnezeu şi adevărat om, frate al nostru. El ne-a salvat prin moartea sa pe cruce pentru a ne face părtaşi la slava sa. După ce Cristos a devenit „fratele” nostru, este mai uşor pentru noi toţi să redescoperim sensul trăirii noastre „în familie”.
12. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, în iubirea ta nesfârşită,
tu le dăruieşti celor ce te imploră mai mult decât merită şi doresc; te rugăm, revarsă
mila ta asupra noastră: eliberează-ne conştiinţa de tot ce o nelinişteşte şi dăruieşte-ne
ceea ce nu îndrăznim să-ţi cerem în rugăciune.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 2 octombrie 2015)
All the contents on this site are copyrighted ©. |