Sfântul Grigore cel Mare și Columna lui Traian

RV 02 sep 2015. În 3 septembrie Biserica catolică celebrează, după calendarul roman sau latin, comemorarea liturgică a Sfântului Grigore cel Mare, papă, unul din cei patru învățători ai Bisericii latine din antichitate. Grigore (540-604) s-a născut într-o familie din înalta aristocrație romană (gens Anicia). Mai întâi prefect al orașului Roma, Grigore se retrage în una din mănăstirile pe care le-a întemeiat. Este scos din singurătate pentru a fi trimis la Constantinopol ca legat papal. Ales papă în 590, el pune în slujba Bisericii darurile sale de organizator și scriitor bisericesc. Trimite misionari în Anglia, organizează liturghia romană și muzica religioasă, care-i poartă numele.

Catehismul Bisericii Catolice îi amintește învățătura despre adevărurile de credință. Referindu-se la purificarea finală sau purgatoriu (nr. 1030-1032), este preluat acest pasaj din opera sa Dialoguri (4,39): ”Cu privire la anumite greșeli ușoare – scrie pontiful venerat deopotrivă de Biserica bizantină - trebuie să credem că există înainte de judecată un foc purificator, după cum afirmă Cel care este Adevărul, spunând că dacă cineva a hulit împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în veacul viitor (cf Mt 12,31). Din această afirmație se deduce că anumite greșeli pot fi iertate în veacul acesta, iar altele, în veacul viitor”.

În operele sale, Sfântul Grigore cel Mare comentează fără încetare Scripturile, convins că ”divina eloquia cum legente crescunt”: cuvintele dumnezeiești ale Sfintelor Scripturi și cel care le citește cresc laolaltă (Homiliae in Ezechielem I, 7,8; PL 76, 843D). El îi învață pe toți căile perfecțiunii evanghelice și dă păstorilor sfaturi pentru a-i conduce la Dumnezeu pe oamenii care le sunt încredințați. ”Când dăm săracilor cele de neapărată trebuință – scrie în Regula sa pastorală - nu facem un act de dărnicie personală, ci le dăm înapoi ceea ce este al lor. Mai mult decât un act de caritate îndeplinim, de fapt, o datorie de dreptate” (Regula pastoralis 3,21).

Tradiția iconografică îl reprezintă de cele mai multe ori cu un porumbel pe umăr, indicând astfel inspirația Duhului Sfânt în scrierile și în activitatea sa pastorală. O reprezentare mai puțin cunoscută este, însă, aceea în care Sfântul Grigore cel Mare îl scoate din iad pe împăratul Traian, fapt care avea să contribuie decisiv la salvarea unui monument de cea mai mare importanță pentru identitatea culturală și lingvistică a poporului român. Una din imaginile mai cunoscute cu această reprezentare a Sf. Grigore este ”Altarul celor patru învățători ai Bisericii”, realizat de Michael Pacher (1435-1498) și care se află la Alte Pinakotek din München. Despre ce este vorba. O tradiție spune că citind viața împăratului Traian, Sfântul Grigore a găsit această pagină: în timp ce împăratul se pregătea să pornească la război împotriva dacilor, s-a apropiat de el o văduvă și i-a cerut să facă dreptate pentru fiul ei, care fusese ucis de necunoscuți. Mișcat de dreptate și pietate, împăratul a dispus ca ucigașii să fie căutați. S-a aflat că autorul crimei nu era altul decât fiul său. Traian a întrebat-o pe văduvă dacă dorea ca ucigașul să fie dat la moarte sau dacă ar fi vrut să-l primească în locul fiului ei ucis. Văduva, gândindu-se că fiul ei nu s-ar mai fi întors printre cei vii nici chiar dacă fiul împăratului ar fi fost ucis, l-a vrut în locul fiului ei. Și așa a fost. După ce a făcut dreptate văduvei, împăratul a pornit din nou la drum.

Citind această pagină, Sfântul Grigore a fost profund impresionat de spiritul de dreptate al biruitorului împărat păgân și a început să se roage atât de mult pentru mântuirea lui încât i-a mijlocit de la Dumnezeu marea victorie de a fi eliberat din flăcările iadului. O versiune a acestei legende, care se regăsește și în Divina Comedìe a lui Dante (Purgatoriu X, 73-93; Paradisul XX, 112-117), spune că sufletul lui Traian, care se afla în iad, s-ar fi întors pentru scurtă vreme în trup ca să primească botezul creștin. O altă legendă spune că în momentul în care cenușa a fost exhumată, limba lui Traian, încă intactă, ar fi povestit modul în care sufletul său a fost salvat din iad.

Dincolo de aspectele legendare, această tradiție înmânează posterității simpatia profundă a Sfântului Grigore cel Mare față de împăratul roman. Monumentul cel mai reprezentativ al acestuia, Columna lui Traian, a supraviețuit distrugerii datorită intervenției Sfântului Grigore, care a decretat ca zona din jurul Columnei să fie considerată sacră și intangibilă pentru locuitorii Romei, în căutare de materiale pentru construcția caselor. Columna a rămas neatinsă în decursul veacurilor, iar statuia lui Traian din vârful monumentului a dispărut în Evul Mediu. În timpul papei Sixt al V-lea, mai precis în 1587, pe locul în care străjuia odinioară statuia împăratului a fost amplasată statuia Sfântului Apostol Petru, al cărui succesor Sfântul Grigore cel Mare s-a străduit să fie cu vrednicie și sfințenie.

”Domnul l-a ales ca mare preot, i-a deschis comorile sale și l-a copleșit cu toate binecuvântările”: antifonul de intrare la Liturghia comemorării. 

(rv - A. Dancă)