2015-08-28 10:49:00

Consideraţii omiletice la Duminica a XXII-a de peste an (B): Cuvântul Domnului


(RV – 30 august 2015) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală se deschide cu o invocaţie a psalmistului biblic: „Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua, căci tu, Doamne, eşti bun şi îndurător, plin de dragoste faţă de cei care te cheamă”(cf. Ps 85/86,3.5). Psalmul întreg ne oferă posibilitatea unei rugăciuni intime şi personale în care se exprimă adevărata realitate a existenţei noastre omeneşti, întreţesută de lipsuri şi necazuri, de nelinişti şi ispite. Însă, toate acestea află în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu motivul unei speranţe de nezdruncinat. În rugăciune, golul nostru lăuntric se întâlneşte cu bogăţia lui Dumnezeu, întunericul nostru cu lumina sa, slăbiciunea noastră cu puterea sa. A ne ruga înseamnă a căuta faţa lui Dumnezeu. Ne ajută să facem aceasta şi psalmii biblici. Înaintea chipului nostru desfigurat de rău, în psalmi stă mereu chipul sfânt al lui Dumnezeu. „Numai înaintea chipului lui Dumnezeu omul dobândeşte adevăratul său chip…Acel chip care contează înaintea lui Dumnezeu omul nu-l dobândeşte prin forţe proprii, însă îi vine de la Dumnezeu. Numai atunci când eu îi vorbesc Lui, eu devin o persoană, aceea persoană pe care El a gândit-o când m-a creat şi m-a răscumpărat. Numai în rugăciune se formează, se expune, se întremează acel chip” (cf. Romano Guardini, Introducere la rugăciune).

1. Conştiinţa: legea Domnului în inima omului
La conciliul al II-lea din Vatican de la încheierea căruia se împlinesc 50 de ani, părinţii participanţi vorbind despre demnitatea conştiinţei morale afirmă: În adâncul conştiinţei, omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi, dar căreia trebuie să i se supună şi al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească şi să facă binele şi să evite răul, răsună la momentul potrivit în urechea inimii: „Fă aceasta, fugi de aceea”. Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu: demnitatea lui este să se supună acesteia şi după ea va fi judecat (cf. Rom 2,14-16). Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri (cf. Pius al XII-lea, Mesaj radiodifuzat despre formarea conştiinţei creştine a tinerilor, 23 martie 1952: AAS 44 (1952), 271). Prin conştiinţă se face cunoscută în mod minunat acea lege care îşi află împlinirea în iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele (cf. Mt 22,37-40; Gal 5,14). Din fidelitate faţă de conştiinţă, creştinii se unesc cu ceilalţi oameni pentru a căuta adevărul şi rezolvarea în adevăr a atâtor probleme morale care apar în viaţa indivizilor precum şi în relaţiile sociale. Aşadar, cu cât prevalează conştiinţa dreaptă, cu atât persoanele şi grupurile evită arbitrariul şi caută să se conformeze normelor obiective ale moralităţii. Totuşi, nu arareori, conştiinţei i se întâmplă să rătăcească din ignoranţă invincibilă, fără a-şi pierde prin aceasta demnitatea. Acest lucru nu se poate spune însă când omul se îngrijeşte prea puţin să caute adevărul şi binele şi când conştiinţa este orbită treptat de obişnuinţa păcatului (GS 16). Acest enunţ sinodal poate servi ca un comentariu la lecturile Liturghiei de azi.

2. Un cuvânt pentru a trăi
Prezentăm totuşi mai întâi un rezumat al lecturilor zilei când Liturghia revine la Evanghelia după sfântul Marcu, apoi reflectăm pe larg despre Cuvântul lui Dumnezeu. Moise în cartea Deuteronomului (Dt 4,1-2.6-8, prima lectură), sfântul Iacob în scrisoarea sa (Iac 1,17-18.21b-22.27 lectura a doua) şi Isus însuşi în  Evanghelia zilei (Mc 7,1-8.14-15.21-23) ne dau o învăţătură despre modul de a primi şi trăi cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, cele trei lecturi ale acestei duminici afirmă cu tărie că faptul de a asculta cuvântul lui Dumnezeu şi de a-i fi credincios punându-l în practică va fi întotdeauna pentru om izvor de înţelepciune, de lumină, de inteligenţă şi de viaţă. Moise a vorbit către popor: „Acum, Israel, ascultă hotărârile şi judecăţile pe care te învăţ să le împliniţi pentru ca să trăiţi, să ajungeţi şi să intraţi în stăpânirea ţării pe care v-o dă Domnul Dumnezeul părinţilor voştri!” (Dt 4,1). Remarcăm că darul legii este asociat cu darul pământului. Dumnezeu îi dăruieşte poporului său tot ceea ce îi permite să trăiască, pământul şi roadele sale, dar şi cuvântul său pentru ca el să se construiască în pace şi prosperitate. Dumnezeu îşi manifestă astfel solicitudinea şi apropierea sa şi aşteaptă de la poporul său un răspuns de iubire, adică să fie fidel poruncilor lui punându-le în practică.

Desigur, răspunsul cel mai bun pe care omul îl poate da la iubirea Domnului este să-l iubească pe Dumnezeul său şi pe aproapele său. În acest sens scrisoarea apostolului Iacob şi Evanghelia reamintesc cu ce dispoziţie a inimii omul trebuie să pună în practică poruncile. „Religiozitatea curată şi fără pată înaintea lui Dumnezeu şi a Tatălui este aceasta, spune sfântul Iacob: a-i vizita pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi a se păstra nepătaţi de lume” (Iac 1,27). În Evanghelie, Isus denunţă ipocrizia fariseilor şi a cărturarilor care practică riturile de purificare exterioară, în timp ce inima lor are nevoie să fie purificată. Domnul citează cele spuse de profetul Isaia:  „Acest popor mă cinsteşte cu buzele, însă inima lor este departe de mine. În zadar mă cinstesc propunând învăţături care sunt doar porunci ale oamenilor”. Şi Isus precizează: „Lăsând la o parte porunca lui Dumnezeu, voi ţineţi tradiţia oamenilor” (cf. Mc 7,6-8).

Încă o dată Isus se arată ca adevăratul învăţător al legii, acela care îi dă sens. Cum ar fi posibil ca practica fariseilor şi a cărturarilor să dea slavă lui Dumnezeu şi să manifeste iubirea faţă de aproapele din moment ce ea nu-i decât simplă executare de prescrieri lipsite de sens? Din contră, cuvântul lui Dumnezeu primit şi trăit cu inima este izvor de creştere spirituală, apropie de Dumnezeu şi de oameni. Cuvântul lui Dumnezeu prinde rădăcină şi aduce rod în realitatea zilnică a vieţii.

3. Ascultarea şi lectura Cuvântului lui Dumnezeu
În scrisoarea sa apostolul Iacob îndeamnă: Fiecare să fie prompt la ascultare…  Primiţi cu blândeţe cuvântul care a fost sădit în voi şi care poate mântui sufletele voastre! Căutaţi să împliniţi cuvântul, nu numai să-l ascultaţi, înşelându-vă pe voi înşivă (cf. Iac 1,19.21b-22).

Cuvântul lui Dumnezeu este păzit în Sfânta Scriptură. Desigur, Dumnezeu vorbeşte în multe moduri: se revelează în minunile creaţiei, se manifestă în evenimentele istoriei, se face auzit în adâncul conştiinţelor, glasul său răsună azi în glasul celor care mărturisesc adevărul. Însă, fiecare dintre aceste modalităţi de comunicare trebuie primită în lumina consemnată în textul sacru, deoarece „Biserica a considerat întotdeauna şi consideră Sfintele Scripturi ca regula credinţei sale”. Textul biblic interpretat cu inteligenţă în analogia credinţei devine cheia de înţelegere, de preţuire şi de primire a oricărei alte revelaţii de la Dumnezeu.

În acest sens, Conciliul al II-lea din Vatican învaţă: Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi, după cum a venerat şi însuşi trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească pâinea vieţii atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât şi de la aceea a trupului lui Cristos şi să o dea credincioşilor… De aceea, îndeamnă foarte stăruitor pe toţi credincioşii, ca prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi să-şi însuşească „înalta cunoaştere a lui Isus Cristos” (Fil 3,8), căci, „necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos” (DV 21 şi 25).

4. Oglinda Cuvântului
Sufletul care se priveşte în oglinda Cuvântului învaţă să se cunoască pe sine, descoperă diformitatea şi îndepărtarea de chipul lui Dumnezeu şi de chipul lui Cristos: „Eu nu caut gloria mea”, spune Isus (In 8,50). Oglinda este înaintea ta şi poţi vedea îndată cât eşti de departe de Isus; „fericiţi cei săraci cu duhul” (Mt 5,3). Oglinda este înaintea ta şi poţi să te descoperi imediat plin ataşamente şi de lucruri de prisos. Iubirea este îndelung răbdătoare, binevoitoare, nu este invidioasă… nu se poartă necuviincios, nu se mânie (cf.1Cor 13,4-5). În faţa oglinzii curate a iubirii apostolul Paul te ţine ferm înaintea ochilor şi îţi dai seama cât eşti de nerăbdător, invidios, interesat. Dar este o oglindă „îndurătoare”, pentru că nu te face să-ţi vezi urâţenia decât pentru că vrea să ţi-o vindece.

În această oglindă a Cuvântului, nu ne vedem doar pe noi: lucrul cel mai important este că vedem chipul lui Dumnezeu, şi mai bine spus, vedem inima lui Dumnezeu. Scriptura, spune sfântul Grigore cel Mare, „este o scrisoare a lui Dumnezeu atotputernic către creatura sa; în ea se învaţă a cunoaşte inima lui Dumnezeu în cuvintele lui Dumnezeu”. Şi pentru Dumnezeu valorează cele spuse de Isus: „Gura vorbeşte din prisosul inimii” (Mt 12,34). Dumnezeu ne-a vorbit în Scriptură despre ceea ce îi umple inima şi cea ce umple inima sa este iubirea. Toată Scriptura a fost scrisă pentru acest scop, ca omul să poată înţelege cât de mult Dumnezeu îl iubeşte şi înţelegând să se aprindă de iubire faţă de el (sf. Augustin). Sfântul Paul, vorbind despre iubire spune că în această viaţă noi îl vedem pe Dumnezeu „ca într-o oglindă” (cf. 1Cor 13,12), Această oglindă este înainte de toate Scriptura. Lectura şi contemplarea Cuvântului ne oferă cele două cunoştinţe mai importante pentru a înainta pe calea înţelepciunii adevărate: cunoaşterea de sine şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu fără cunoaşterea de sine duce la prezumţie, la îngâmfare; cunoaşterea de sine fără cunoaşterea lui Dumnezeu duce la disperare. „Să mă cunosc pe mine şi să te cunosc pe tine”, se ruga sfântul Augustin iar sfântul Francisc din Assisi petrecea nopţi întregi repetând: „Cine eşti tu, Doamne, şi cine sunt eu?”. Cuvântul lui Dumnezeu este singurul care poate răspunde la aceste întrebări.

5. Lectura spirituală a Scripturii
Experienţa sau trăirea cea mai frecventă a Duhului Sfânt care „aprinde” lumina sa în mintea noastră, are loc citind Sfânta Scriptură. Duhul Sfânt continuă în Biserică lucrarea Domnului înviat din morţi, care după Paşti „deschidea mintea discipolilor ca să înţeleagă Scripturile” (cf. Lc 24,32.45). „Legea este spirituală” (Rom 7,14), însă ceea ce legea vrea să însemne în mod spiritual nu este cunoscut tuturor, ci doar acelora cărora le-a fost dat harul Duhului Sfânt (Origen).

Există o întreaga tradiţie foarte bogată despre „lectura spirituală” a Cuvântului lui Dumnezeu. Ea se bazează pe această convingere consemnată de conciliul al II-lea din Vatican: Sfânta Scriptură „trebuie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă” (DV 12). A citi Biblia fără Duhul Sfânt este ca a deschide o carte în timp de noapte.

Se întâmplă că am citit de atâtea ori un anumit pasaj din Scriptură, fără vreo tresărire particulară. Apoi, iată, într-o zi, se citeşte într-o atmosferă de credinţă şi de rugăciune şi acel text dintr-odată se luminează, ne vorbeşte, aruncă o lumină specială, face să ne apară în mod clar voinţa lui Dumnezeu. Cui i se datorează această schimbare, dacă nu unei iluminări a Duhului Sfânt? Una din experienţele cele mai comune şi mai puternice care însoţesc venirea Duhului Sfânt într-un suflet este tocmai aceasta. Sfânta Scriptură se însufleţeşte, orice frază pare scrisă pentru tine personal, încât uneori te lasă fără suflare, ca şi cum Dumnezeu ar fi acolo în persoană şi îţi vorbeşte cu autoritate şi bunătate imense. Cuvintele psalmilor biblici dintr-odată par atât de proaspete, atât de noi, atât de potrivite pentru situaţia noastră! Ele deschid în suflet orizonturi pe care ochiul nu le cuprinde, trezesc rezonanţe profunde în suflet. Atunci parcă se atinge cu mâna cât de adevărată este afirmaţia autorului scrisorii către evrei: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri” (Evr 4,12). Este o experienţă pe care o fac toţi, chiar cei mai simpli. Adesea persoane care nu au făcut nici un studiu deosebit despre Sfânta Scriptură  arată că merg direct la inima unui text, mai mult decât atâţi învăţaţi care dispun de mijloace filologice, de cunoştinţe lingvistice. Încă o dată Duhul Sfânt dezvăluie misterele lui Dumnezeu „celor mici” (cf. Mt 11,25).

Legătura dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi iluminarea Duhului Sfânt a fost unul din punctele asupra cărora au insistat Reformatorii protestanţi. S-a ajuns să excludă medierea Bisericii, afirmând că este de-ajuns doctrina despre liberul examen. O discuţie mai senină conduce acum la recunoaşterea că nu există opoziţie între mărturia internă personală şi cea externă apostolică, a Bisericii, când amândouă provin cu adevărat de la Duhul Sfânt. Se recunoaşte acum că niciuna din cele două, singură nu este suficientă. Începând de la scriitorul bisericesc Origen s-a învăţat constant că Sfânta Scriptură este scrisă în inima Bisericii chiar mai înainte încă decât pe mijloace materiale: papire, pergamente, cărţi.

6.  Ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlinesc
Îndemnul sfântului Iacob: „Căutaţi să împliniţi cuvântul” (Iac 1,22) aminteşte cuvintele lui Isus: „Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl pun în practică” (Lc 8,21). Nu sunt de-ajuns ascultarea, lectura studiul, exegeza, e nevoie şi de contemplaţie, şi nu ne lasă liniştiţi nici contemplaţia pentru că trebuie să „faci cuvântul”, adică să-l împlineşti. Fără a împlini Cuvântul, totul rămâne o iluzie, o clădire pe nisip. A împlini cuvântul este şi forma cea mai bună pentru a-l înţelege. Contemplaţia pregăteşte împlinirea iar împlinirea aprofundează înţelegerea.

Încă o observaţie importantă: trebuie să începem imediat, să nu admitem intervale între înţelegere şi împlinire. Noi oamenii suntem toţi, mai mult sau mai puţin, observatori „fără memorie”: uităm imediat. Lucrurile văzute în „oglindă” (Iac 1,23; 1Cor 13,12), chiar dacă bine imprimate, se şterg, dacă nu începem să facem imediat ceva din ceea ce am văzut.

Viaţa creştină ne apare, în această lumină, ca un drum marcat de cuvintele lui Dumnezeu. Meditarea cuvântului lui Dumnezeu însoţită de forţa interioară a Duhului Sfânt traduce Cuvântul în „inspiraţie” bună şi inspiraţia bună în hotărâre practică.

Există suflete care au devenit sfinte doar cu acest îndrumător spiritual care este Cuvântul lui Dumnezeu. Sfânta Tereza a Pruncului Isus a scris: „În Evanghelie găsesc tot ce e necesar pentru sărmanul meu suflet. Descopăr mereu în ea lumini noi, sensuri ascunse şi misterioase. Înţeleg şi ştiu din experienţă că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru (cf. Lc 8,10; 17,21). Isus nu are nevoie de cărţi nici de doctori, pentru a instrui sufletele. El, doctorul doctorilor, învaţă fără zgomot de cuvinte”.

Să ne însuşim frumoasa rugăciune pe care sfântul Augustin o înalţă lui Dumnezeu în cartea sa „Confesiuni” pentru a dobândi înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu: „O, Doamne, Dumnezeule al meu, bucuriile mele curate să nu fie altceva decât Scripturile Tale, şi fă să nu mă înşel în interpretarea lor, da nici pe alţii să nu-i înşel cu această tâlcuire. Ia aminte la sufletul meu şi ascultă-l când strigă din adâncuri. A Ta este ziua şi tot a Ta este şi noaptea. La încuviinţarea Ta toate clipele zboară şi se duc. Dă-ne aşadar de acum încolo timpul necesar pentru a medita la tainele Legii Tale şi să nu închizi uşa împotriva celor care bat în ea. Căci Tu nu ai hotărât în zadar să fie trecute în scris tainele din veac în veac ale atâtor pagini. O, Doamne, desăvârşeşte lucrarea Ta în mine şi luminează-mă! Iată, glasul Tău este bucuria mea, glasul Tău este o plăcere mai presus de toate celelalte. Dă-mi ceea ce iubesc, căci am puterea de a iubi şi această putere Tu mi-ai dat-o, şi Tu să nu părăseşti darurile Tale şi nici să nu-Ţi întorci faţa de la firul de iarbă atât de însetată. Vezi, o, Părinte, priveşte şi încuviinţează şi fă ca şi mie, celui care bat, să mi se deschidă sensurile tainice ale cuvintelor Tale. Te implor, prin mijlocirea Domnului nostru Isus Cristos în care sunt ascunse toate comorile ştiinţei şi ale înţelepciunii. Pe El însuşi doresc să-L aflu din cărţile Tale” (Sf. Augustin, Confesiuni, cartea XI, spicuiri din 2.3.4).

7. Rugăciunea Bisericii
Convinşi că „orice dar bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coboară de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de transformare” (Ic 1,17), ne rugăm cu întreaga Biserică:  Dumnezeule al puterilor, de la care vine tot darul desăvârşit, sădeşte în inimile noastre iubirea fată de numele tău; uneşte-ne tot mai strâns cu tine, spre a hrăni în noi ceea ce este bun, şi veghează cu grijă, ca să păstrezi ce ai sădit în noi.

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 28 august 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.