2015-08-07 11:29:00

Consideraţii omiletice la Duminica a XIX-a de peste an (B): Pâinea cerească


Cristos, pâinea vie coborâtă din cer pentru viaţa lumii. Credinţa în Isus, pâinea vieţii. Trupul şi sângele lui Cristos, hrană şi băutură de drum până la muntele Domnului.

(RV – 9 august 2015) E Ziua Domnului.  Liturghia duminicală se deschide cu o invocaţie inspirată din cartea Psalmilor: „Ia aminte, Doamne, la legământul tău, iar viaţa săracilor tăi să n-o dai uitării niciodată. Scoală-te, Doamne, apără cauza ta şi nu uita strigătul celor care te caută” (cf. Ps 73/74,20. 19.22-23). Invocaţia face parte dintr-o lamentaţie naţională a poporului lui Israel. Prima parte a psalmului este o emoţionantă elegie despre templul din Ierusalim distrus de hoardele năvălitorilor babilonieni. În a doua parte, Dumnezeu este implorat să rupă tăcerea şi să intervină ca odinioară în istoria sfântă. Printr-o litanie de şapte „Tu” (vv.13-17) sunt evocate actele cosmice săvârşite de Dumnezeu prin care şi-a manifestat interesul şi grija faţă de poporul său: „Să nu dai fiarelor sufletul turturelei tale, viaţa săracilor tăi să n-o dai uitării niciodată! Priveşte la alianţa ta, căci toate colţurile ascunse ale ţării sunt pline de cuiburi ale violenţei!” (vv.19-20)

1. Ia aminte, Doamne!
Lamentaţia psalmistului şi a întregului popor a fost înţeleasă de tradiţia creştină ca fiind rugăciunea lui Cristos. Isus plânge pentru cetatea sfântă prevăzându-i urâciunea pustiirii, despre care vorbeşte profetul Daniel, stând în locul cel sfânt (cf. Mt 24,15), şi îi prevesteşte suferinţele şi distrugerea din cauza infidelităţilor ei.  În zilele pătimirii sale, Isus a plâns pentru ruina întregii umanităţi. Domnul a trăit această ruină în templul trupului său „dat pe mâna păgânilor, batjocorit, insultat şi scuipat, biciuit şi, în fine, răstignit” (cf. Lc 18,31-32). Dar, iată, pe ruinele cauzate de păcat, Domnul intervine cu semnele milostivirii şi ale puterii sale creatoare. Învierea lui Cristos este pârga unei noi umanităţi, a unui nou popor şi a unei lumi reînnoite. Biserica este noul Israel şi noul templu al lui Dumnezeu. Dumnezeu a încheiat cu ea, în sângele lui Cristos, noul legământ care are valoare perenă pentru toţi oamenii. Totuşi, până la întoarcerea finală a lui Cristos, răul continuă să bântuie în lume. Biserica însăşi îndură persecuţii de orice fel pentru a se menţine fidelă Domnului său.

2. Până când, Dumnezeule!
Într-o epocă în care răul proliferează şi se intensifică în toate sectoarele societăţii, cuvintele psalmistului sunt de o extraordinară actualitate: „Până când, Dumnezeule, ne va insulta asupritorul? Oare va dispreţui duşmanul numele tău la nesfârşit?” (Ps 73/74,10). Biserica se roagă pentru sine şi pentru fiii săi persecutaţi, se roagă pentru suflete care sunt templul lui Dumnezeu şi în care păcatul seamănă distrugeri şi ruine. Ea devine mijlocitoare între Dumnezeu şi popoarele pământului pentru a apăra cauza celor suferinzi, victime ale urii, samavolniciilor, nedreptăţilor şi războaielor.

Legătura strânsă a Bisericii cu întreaga familie umană a fost afirmată de Conciliul al II-lea din Vatican: „Bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor. Într-adevăr, comunitatea lor este alcătuită din oameni care, adunaţi laolaltă în Cristos, sunt călăuziţi de Duhul Sfânt în peregrinarea spre împărăţia Tatălui şi au primit mesajul de mântuire ce trebuie vestit tuturor. Prin urmare, această comunitate se recunoaşte în mod real şi intim solidară cu neamul omenesc şi cu istoria lui” (GS 1).

3. Cristos, pâine vie coborâtă din cer
Pe drumul vieţii ritmat de „bucurie şi speranţă”, de „tristeţe şi angoasă” toţi avem nevoie de prezenţa vie a lui Cristos. Domnul este prezent în rugăciunea personală, individuală şi comunitară a credincioşilor. Prezenţa sa se actualizează în mod particular în sfintele Sacramente, mai cu seamă în Euharistie, adică în sfânta Împărtăşanie. Prin Cuvântul său şi prin sacramentul trupului şi sângelui său Cristos satură foamea noastră de adevăr, de iubire şi de viaţă. Să ne deschidem inimile la darul său invocând iertarea păcatelor. Isus este Cuvântul sigur care ne întăreşte când suntem slabi în credinţă; este Pâinea coborâtă din cer, care ne susţine mersul pe drumurile lumii; este izvorul de apă vie care face să crească în noi viaţa fără sfârşit.

Duminica trecută am observat că în lungul discurs despre pâinea vieţii rostit de Isus în sinagoga din Cafarnaum credinţa este „prioritară”. Isus se prezintă ca ţinta finală a vieţii omului. Afirmaţia „Eu sunt pâinea vieţii” este urmată de afirmaţia peremptorie şi ultimativă: „Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete” (In 6,35). Destinul veşnic al oamenilor depinde de Isus. El satisface nevoile şi dorinţele profunde ale omului.

În cele două părţi ale capitolului 6 al Evangheliei după Ioan este utilizată o terminologie diferită. Până la v. 47 sunt folosite verbele credinţei: „a veni de la Dumnezeu, „a auzi, a-l vedea” pe Tatăl, „a fi învăţaţi” de Dumnezeu, „a merge” la Isus, şi fireşte, „a crede. Începând cu versetul 49 este introdus verbul „a mânca” care e prezent de trei ori în finalul Evangheliei de azi (In 6,49-51). Isus este „pâinea vieţii” şi într-un sens mai „realist”, întrucât va da oamenilor să mănânce „trupul” sau şi să bea „sângele” său (In 6,53-54). Va manifesta astfel gradul maxim de „dăruire” şi în acelaşi timp de „comuniune”. Este o formă de „expropriere” de sine pentru a fi cu totul al altora.  Provocarea credinţei atinge aici punctul culminant, aproape de nesusţinut. Constatăm aceasta din pericopa evanghelică de azi (In 6,41-51), şi încă mai mult în cea de duminica viitoare (In 6,51-58). Punctul de ruptură va fi reprezentat de refuzul de a crede chiar al „multora” dintre „discipolii” Domnului: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6,60).

Înţelegem tot mai bine de ce evanghelistul Ioan a prezentat această lungă pericopă a Evangheliei sale ca o scară în formă de spirală (melc) pentru motivarea explicită a „credinţei”. Avem impresia că ne învârtim în jurul nostru fără să înaintăm. Dacă se urcă, ajungem la adevăruri tot mai înalte; dacă se coboară, descoperim adevăruri tot mai profunde.

4. Credinţa în Isus pâinea vieţii
Faptul nu trebuie să ne mire. Ioan, înainte de a fi un scriitor creştin, este un păstor preocupat să explice ucenicilor săi, că dacă a crede în Isus este important, acest act de credinţă trebuie orientat spre Euharistie, ca amintire, memorial şi sacrament peren al celui care „s-a coborât din cer pentru viaţa lumii”.

Ascultătorii nu sunt capabili de credinţa pe care o cere Isus: „iudeii murmurau împotriva lui Isus pentru că spusese: „Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer”, şi ziceau: „Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem?” Nu cred cuvintelor lui Isus pentru că pretind că ştiu totul despre el Cum de spune acum: «M-am coborât din cer»?” (cf. In 6,41-42). Cu atare atitudine nu-şi mai amintesc de minunea înmulţirii pâinilor, care trebuia oricum să-i facă să se întrebe despre o eventuală prezenţă a divinului în Isus. Nu-şi mai amintesc nici faptul că nu cu mult timp înainte exclamaseră: „acesta este profetul care trebuie să vină în lume” (In 6,14).

Care să fie explicaţia? Aceasta nu este doar de ordin psihologic ci are un caracter religios: „Nu mai murmuraţi între voi! - le spune Isus. „Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Este scris în profeţi: «Şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl vine la mine” (In 6, 44-45).

„Ce este credinţa? O decizie a minţii umane sau o iniţiativă divină, căreia îi corespunde consimţământul omului? Şi cum se întâmplă că unii nu ajung la actul de credinţă? Este ceea ce se întreabă mulţi oameni şi astăzi. Răspunsul îl găsim în afirmaţia lui Isus: „Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l va atrage Tatăl, care m-a trimis” (v.44). Evanghelistul Ioan nu exclude faptul că Dumnezeu poate să-i înveţe pe fiii săi prin profeţi. El vrea doar să confirme ceea ce a precizat la începutul discursului din Carfanaum: „Căci pe el l-a însemnat Tatăl cu sigiliul său” (v.26). Nici un profet, dintre cei veniţi în lume, nu poartă un atare sigiliu.

Suntem în prezenţa „misterioasă” a lucrării şi vorbirii lui Dumnezeu care nu află mereu ascultare în inima omului. Numai Dumnezeu ne poate revela că Isus este Fiul său, pe care l-a trimis din cer ca „pâine a vieţii”. Problema este de „a-l asculta” cu smerenie şi docilitate. Nu-i vorba de nici o discriminare în privinţa oamenilor. Nu înseamnă că Dumnezeu pe unii „îi atrage” şi pe alţii nu! Credinţa nu este un dar „capricios” al lui Dumnezeu. Dumnezeu o oferă tuturor, cum afirmă explicit Isus în citatul luat din Isaia (54,13) şi din Ieremia (31,33-34): „Scris este în profeţi: Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu” (v.45). Dar învăţaţi în ce mod? Ioan nu are dubii: această învăţătură este cu putinţă numai prin Fiul, care „l-a văzut pe Tatăl” (v.46). Însă nu toţi se lasă „învăţaţi”! Exemplul concret este acea mulţime căreia Isus îi vesteşte misterul iubirii lui Dumnezeu şi care nu este în stare să-l accepte, deşi îl are în faţă pe Cineva care „a văzut” chipul lui Dumnezeu şi de aceea poate să-l mărturisească lumii: „Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl” (In 6,46).

La acest punct, apare evident că „misterul” stă mai presus de toate în inima omului. Fiecăruia îi revine „să audă” şi „să înveţe” şi atunci va fi capabil să-l accepte pe Cristos ca Fiul lui Dumnezeu care se dăruieşte şi ne salvează. Sau doar „va auzi”, cum făceau acei oameni în sinagoga din Cafarnaum, care în acea zi îl auzeau vorbind pe Învăţătorul dar nu „învăţau”. Din contră, murmurau, de aceea Isus rămânea pentru ei doar „fiul lui Iosif”. Este drama celui care „nu poate” crede, pentru că deja are o altă credinţă: propria inteligenţă, o inimă închisă şi aridă. De aceea, murmură. Făcând asta, îşi închid drumul mântuirii. Nu acceptă „darul” lui Dumnezeu oferit în Cristos. Se situează singuri în afara planului lui Dumnezeu dătător de mântuire: „ Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viaţa veşnică” (In 6,47).

5. Isus, pâinea vieţii veşnice
Relaţia cu Cristos este redusă la esenţialul credinţei. Acum Cristos poate face declaraţiile cele mai răscolitoare despre misterul „euharistic” care prelungeşte, într-un anume fel, capacitatea sa de a se dărui fără încetare oamenilor. Începe astfel meditaţia euharistică propriu-zisă despre Isus-pâinea vieţii veşnice „Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu şi au murit. Aceasta este pâinea care se coboară din cer, ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii” (In 6,48-51).

După repetarea frazei programatice „Eu sunt pâinea vieţii” şi după ce a amintit paralelismul dintre această pâine şi mana din pustiu, Ioan spune despre Isus: „Pâinea care coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare” (v.50). Tema este repetată de mai multe ori în continuarea lecturii acestui capitol. Versetul final din Evanghelia zilei aparţine lui Isus: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care eu o voi da, pentru viaţa lumii, este trupul meu" (In 6,51).

Isus nu mai foloseşte simboluri, ci vorbeşte clar şi deschis. Dezvăluie un mod şi mai concret de a se oferi oamenilor. El, Fiul lui Dumnezeu „făcut trup (carne)” se va oferi „ca hrană” de viaţă celor care cred în el. Insistenţa asupra verbului „a mânca” şi comparaţia cu mâncarea manei în pustiu indică „realismul” cuvintelor lui Isus. Fraza conclusivă nu mai lasă nici o îndoială în privinţa sensului „real” a afirmaţiei: „iar pâinea pe care eu o voi da, pentru viaţa lumii, este trupul meu”. La această afirmaţie se va declanşa refuzul deschis al iudeilor: „Cum poate acesta să ne de-a să mâncăm trupul său (carnea sa)?” (In 6,52).

6. Hrană de drum până la muntele Domnului
În Euharistie este prezent Isus în misterul „întrupării” sale, în misterul morţii indurate şi oferite „pentru viaţa lumii”. Iar evanghelistul Ioan îl defineşte pe Isus foarte pe scurt: „darul lui Dumnezeu” (In 4,10) şi ne învaţă că acest dar poate fi înţeles de noi şi primit pe deplin numai în Euharistie. În Euharistie, de fapt, este cel care, fiind din veşnicie la Tatăl, a venit să-şi aşeze cortul între noi, pentru ca să primim har peste har (cf. In 1,1.14.16). În privinţa acestui sacrament simţurile nu mai ajută, doar credinţa permite să ne apropiem de mister şi să dobândim ceea ce ea promite, după cuvântul lui Isus: „Cine crede are viaţa veşnică” (In 6,47).

În puterea credinţei creştinul se hrăneşte realmente cu Cristos, pâine de viaţă, şi poate merge cu încredere spre muntele lui Dumnezeu (1Rg 19,4-8, prima lectură), asemenea profetului Ilie. Acesta descurajat din cauza prigoanei reginei Izabela, soţia regelui Ahab, este nevoit să fugă în pustiu spre muntele Horeb. Ilie a mers în pustiu cale de o zi; a ajuns şi a şezut sub un ienupăr. Atunci a cerut să moară zicând: „Ajunge acum, Doamne, ia-mi viaţa, pentru că nu sunt mai bun decât părinţii mei!” S-a întins şi a adormit sub ienupăr. Dar, iată, un înger l-a atins şi i-a spus: „Ridică-te şi mănâncă!” Atunci a văzut aproape de capul său o turtă coaptă pe pietre şi un urcior cu apă. A mâncat şi a băut; apoi s-a întins din nou. Dar îngerul Domnului s-a întors pentru a doua oară, l-a lovit şi i-a zis: „Ridică-te şi mănâncă, pentru că e lung pentru tine drumul!” El s-a sculat, a mâncat şi a băut; şi, cu puterea acelei hrane, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb.

Pentru creştin se propune acelaşi itinerar. Călătoria spre Dumnezeu este posibilă numai dacă ne hrănim cu trupul şi sângele Domnului. Drumul nostru spre cer este Dumnezeu însuşi care, în sfânta Împărtăşanie, ne stimulează, dându-ne putere şi hrană pentru a ajunge la el. Este continuarea acelei iubiri pe care el a manifestat-o în Cristos care s-a dat pe sine pentru noi.

7. Nu-l întristaţi pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu
Apostolul Paul scriind creştinilor din Efes (cf. Ef 4,30–5,2, lectura a doua) le cere să practice virtuţile evanghelice. Descrie în finalul scrisorii „viaţa nouă” pe care creştinul trebuie să o trăiască, asociat la însuşi misterul lui Cristos. Mai întâi, apostolul le cere insistent să nu-l întristeze pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu cu al cărui sigiliu au fost însemnaţi pentru ziua răscumpărării” (Ef 3,30). Apoi „să fie îndepărtate dintre ei orice amărăciune, furie, mânie, răcnet, blasfemie şi orice răutate”. Dimpotrivă, îi îndeamnă să fie buni unii faţă de alţii, înţelegători, iertându-se unii pe alţii, aşa cum şi Dumnezeu i-a iertat pe ei în Cristos” (cf. Ef 4,31-32). Ne cere tuturor „să umblăm în iubire, să imităm iubirea lui Dumnezeu Tatăl care în Fiul său ne-a arătat semnul cel mai pregnant al comuniunii sale cu oamenii: „Cristos ne-a iubit pe noi şi s-a oferit lui Dumnezeu pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă” (Ef 5,2).

8. „Locuri” ale Spiritului Sfânt
Am celebrat la 6 august sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului. Pentru a face mai „practică” viaţa noastră creştină trebuie să căutăm şi să identificăm locurile şi mijloacele în care Duhul Sfânt ne dă „cunoaşterea gloriei divine care străluceşte pe faţa lui Cristos” (2Cor 4,6). Unul, cel mai comun, este „cuvântul scris”, Biblia, Sfânta Scriptură. Duhul Sfânt ne ajută să descoperim ceea ce afirmă Părinţii Bisericii, şi anume că toată Scriptura ne vorbeşte despre Cristos, că Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu este semănat în toate paginile Scripturii. Duhul Sfânt ne învaţă lectura spirituală a Bibliei, care consistă în a o citi mereu cu privirea îndreptată spre Cristos în care îşi află împlinirea.

La o întâlnire de rugăciune, după ce a fost citit fragmentul despre profetul Ilie răpit la cer şi care îi lasă ucenicului său Elizeu două părţi din duhul său, o femeie a făcut următoarea rugăciune: „Mulţumesc, Isuse, pentru că înălţându-te la cer nu ne-ai lăsat doar o parte sau trei părţi din Duhul tău, ci tot Duhul tău. Mulţumesc pentru că nu l-ai lăsat unui singur discipol, dar la toţi oamenii”. Este lectura spirituală şi cristologică a Bibliei, de cea mai bună calitate, deprinsă numai la şcoala Duhului Sfânt.  Un alt loc al Spiritului Sfânt este rugăciunea. În ea Duhul ne face să-l cunoaştem pe Isus. Însă Cristos este prezent în mod special în Sfânta Împărtăşanie. Euharistia este hrană spirituală pentru că pâinea şi vinul sunt transformate de Spiritul Sfânt în trupul şi sângele Domnului. Sfântul Irineu, episcop de Lyon, afirmă că Duhul Sfânt este „însăşi împărtăşirea noastră cu Cristos”. Împărtăşindu-ne, nu primim doar o parte, ci pe Cristos întreg. El este chezăşia vieţii viitoare.

9. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, luminaţi de Duhul Sfânt, noi îndrăznim să te numim Tată; desăvârşeşte în inimile noastre spiritul de fii adoptivi, ca să putem intra în moştenirea făgăduită.

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 7 august 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.