2015-07-18 08:32:00

Consideraţii omiletice la Duminica a XVI-a de peste an (B): Odihna suspendată


(RV - 19 iulie 2015) E Ziua Domnului, zi de har şi de încetare a lucrului. După cum Dumnezeu „s-a odihnit în ziua a şaptea după toată lucrarea pe care o făcuse” (Gen 2, 2), la fel viaţa umană este ritmată de muncă şi odihnă. Ea îşi are modelul în felul de a acţiona al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu "s-a odihnit şi şi-a tras sufletul" în ziua a şaptea (Ex 31,17), şi omul trebuie să "se odihnească" şi să-i lase şi pe ceilalţi, mai ales pe săraci "să-şi tragă sufletul" (Ex 23,12).

Duminica este sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Isus a înviat din morţi „în prima zi a săptămânii”. Fiind „prima zi”, ziua Învierii lui Cristos aminteşte prima creaţie. Fiind „a opta zi”, urmând după sabat, semnifică noua creaţie inaugurată o dată cu Învierea lui Cristos. Ea a devenit pentru creştini prima dintre toate zilele, prima dintre toate sărbătorile, ziua Domnului. Duminica duce la împlinire adevărul spiritual al sabatului iudaic şi vesteşte odihna veşnică a omului în Dumnezeu (cf. CBC 2172; 2174; 2175; 2184).

1. Odihna omului în Dumnezeu
Liturghia duminicală se deschide cu o mărturisire de credinţă şi o promisiune din cartea Psalmilor: „Iată, Dumnezeu este ajutorul meu; Domnul este ocrotitorul vieţii mele. Cu bucurie îţi voi aduce jertfă, voi preamări numele tău, Doamne, pentru că este bun” (Ps 53/54,6.8). Exemplul psalmistului trezeşte în noi dorinţa de Dumnezeu, inspiră încredere în ajutorul său şi ne dispune sufletul la slujire. Dumnezeu nu încetează să ne atragă spre sine şi numai în El vom găsi adevărul şi fericirea pe care le căutăm necontenit.

Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în însăşi inima omului, după cum scrie sfântul Augustin la începutul cărţii Confesiunilor: „Mare eşti Tu, Doamne, şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată; iar omul, părticică a zidirii tale, pretinde să te laude, tocmai el, care, înveşmântat în firea-i muritoare, poartă în sine mărturia păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. Cu toate acestea, omul, părticică a zidirii tale, vrea să te laude. Tu însuţi îl îndemni la aceasta, făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta, căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine”.

2. Iubirea de adevăr caută sfântul răgaz
Biserica învaţă că duminica şi în celelalte sărbători de poruncă, credincioşii trebuie să se abţină de la munci sau activităţi care îi împiedică de la cultul datorat lui Dumnezeu, de la bucuria proprie Zilei Domnului, de la practicarea faptelor de milostenie şi de la cuvenita destindere a minţii şi a trupului (CBC 2185). Prin tradiţie, duminica este consacrată de pietatea creştină faptelor bune şi slujirii smerite a bolnavilor, infirmilor sau bătrânilor. Creştinii trebuie să sfinţească duminica şi dăruind familiei şi celor apropiaţi timpul şi grija lor, greu de acordat în celelalte zile ale săptămânii. Duminica este un timp favorabil reflecţiei, tăcerii, studiului şi meditaţiei, care favorizează creşterea vieţii lăuntrice şi creştine (CBC 2186) . Credincioşii trebuie să aibă grijă, cu moderaţie şi iubire, să evite excesele şi violenţa la care duc uneori distracţiile de masă (CBC 2187).

3. Odihnă şi muncă
Nu încape îndoială că odihna face bine şi că este necesară. Ceea ce Biserica învaţă despre odihna duminicală poate servi ca orientare pentru  folosirea timpului liber în general. E bine de amintit asta mai cu seamă în perioada concediilor şi a vacanţei de vară. Trebuie observat că singurul fapt de a merge la munte, la mare sau a călători în ţări vecine sau îndepărtate, nu înseamnă întotdeauna a se odihni. Ritmul muncii oboseşte şi stresează. Sunt însă situaţii în care odihna oboseşte mai mult decât munca. Trebuie căutat un echilibru în ritmul dintre muncă şi odihnă, între liniştea personală şi comunicarea cu alţii, între aspiraţiile religioase şi dorinţele „prea” pământeşti. Întoarcerea în mijlocul naturii nu stabileşte de la sine echilibrul necesar. Vacanţa la munte, la ţară, la mare, călătoriile în locuri apropiate sau îndepărtate pot să ne primenească fizic, să ne îmbogăţească sub aspect cultural, dar nu pot face mai mult. Toţi ştiu şi uită bucuros că adesea s-au întors din concedii sau vacanţe în condiţii psihologice, morale şi spirituale mai rele decât la plecare. Pentru a ne întoarce din concedii mai primeniţi lăuntric e nevoie de altceva. Lecturile acestei Liturghii duminicale ne pot fi de folos pentru perioada de odihnă.

4. Odihna suspendată din motive pastorale
Cuvântul lui Dumnezeu ne luminează ca să cunoaştem mai bine inima lui Isus şi umanitatea sa. Isus, ca bun învăţător, se arată atent faţă de nevoile discipolilor săi. Ne surprinde plăcut faptul că Isus, la încheierea primei misiuni de apostolat a Celor Doisprezece în Galileea, s-a gândit să-i conducă într-un loc retras ca să se odihnească puţin. Acolo, singuri cu Isus şi liberi de presiunea mulţimii şi de munca istovitoare a vestirii Evangheliei, apostolii puteau „să-şi tragă sufletul”. Puteau, totodată, să verifice împreună cu Isus rezultatele şi perspectivele activităţii lor misionare. Scrie sfântul Marcu: „În acel timp, apostolii s-au adunat la Isus şi i-au povestit toate câte au făcut şi ce au învăţat. Atunci el le-a spus: „Veniţi deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin!”; pentru că mulţi veneau şi plecau şi nu aveau timp nici măcar să mănânce. Au plecat cu o barcă spre un loc pustiu, ei singuri. Mulţi i-au văzut plecând şi şi-au dat seama. Au mers, deci, pe jos, din toate cetăţile şi, alergând într-acolo, au ajuns înaintea lor. Coborând, Isus a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor; şi a început să-i înveţe multe” (Mc 6,30-34, pericopa zilei).

Sfântul Marcu notase de mai multe ori în Evanghelia sa că Isus se trezea dis de dimineaţă şi mergea într-un loc retras, unde petrecea în rugăciune în prezenţa Tatălui ceresc şi îi reînnoia sentimentele de iubire şi de ascultare (cf. Mc 1,35). Învăţătorul nu putea să nu-i educe şi pe discipolii săi să aleagă timpul şi locul pentru a-şi orienta spre Dumnezeu viaţa lor cu aceleaşi dispoziţii spirituale.

Apostolilor li se propune un moment de odihnă în compania lui Isus. Se lasă mulţimea şi munca pentru a sta „împreună” şi reface „comuniunea” cu Isus şi între ei. Odihna are trăsături precise: „deoparte, singuri, într-un loc retras”. Dar aceste caracteristici, deşi legitime, nu sunt rigide. Isus menţine o disponibilitate fundamentală. De fapt, retragerea spirituală n-a mai putut avea loc atunci din cauza mulţimii. Intuind direcţia luată de barca pe care urcaseră Isus şi apostolii săi, mulţi au ajuns pe jos din toate părţile înaintea lor. Isus nu-i face să aştepte ci îi primeşte: „Coborând, Isus a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor; şi a început să-i înveţe multe”. Pentru apostoli odihna a fost doar suspendată, dar nu anulată. Din motive pastorale a fost amânată pentru altă ocazie. În schimb, apostolii au învăţat să cunoască mai bine inima lui Isus căruia îi este milă de oameni. Isus nu-i la dispoziţia cerinţelor superficiale ale mulţimii. El vede în profunzime nevoile oamenilor: „erau ca oile care nu au păstor şi a început să-i înveţe multe”.

5. Exerciţii sau retrageri spirituale
Sunt creştini care, neluând parte niciodată la o retragere spirituală, se întreabă pe bună dreptate, ce rost are să te duci „deoparte, într-un loc retras”, cum au făcut Isus şi apostolii care „au plecat cu o barcă spre un loc pustiu, ei singuri”. Îşi închipuie că este vorba despre o vacanţă la mare sau la munte, oricum într-un loc mai „deosebit”, pentru a se reface trupeşte şi sufleteşte. Răspunsul nu-i greşit. Este mai exact, poate, să se spună că într-o retragere spirituală se reface trupul prin primenirea sufletului. În orice caz, nu trebuie zăbovit prea mult în asemenea explicaţii. Lucru cert este că apostolatul, vestirea Evangheliei îl poate slăbi fizic pe cineva, îl poate descuraja sub aspect spiritual, mai ales când rezultatele nu corespund strădaniei evanghelice.

În retragerea spirituală despre care se vorbeşte în Evanghelia zilei, Isus voia să-i reîncarce fizic şi spiritual pe cei doisprezece apostoli întorşi din prima lor misiune. S-au întors toţi bucuroşi, dar obosiţi de munca misionară extenuantă. Pentru refacerea bunăstării fizice uneori este de-ajuns o plimbare pe o pajişte sau a petrece câtva timp în grădina casei, sau câteva zile la mare ori la munte. Pentru cine crede în Dumnezeu pot fi deosebit de reconfortante beneficiile spirituale ce se obţin într-o zi de reculegere petrecută într-un ambient corespunzător, departe de zgomotul lumii. Nu-i vorba de tehnici exotice, astăzi la modă ca un adevărat cult, ci de realismul vieţii şi al regăsirii odihnei în Dumnezeu, potrivit afirmaţiei sfântului Augustin: „căci pentru tine ne-ai creat, Doamne, şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine”. În răgazul sfânt al retragerii spirituale, dedicându-ne rugăciunii şi laudei lui Dumnezeu ne regăsim pe noi înşine prin examinarea vieţii de până acum, adică a raporturilor noastre cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.

6. Agenda unei retrageri spirituale
Dar n-am răspuns încă la întrebarea: Ce se face într-o retragere spirituală? Ne explică evanghelistul Marcu care la începutul pericopei evanghelice scrie că apostolii, la întoarcerea din prima lor misiune „i-au povestit (lui Isus) toate câte au făcut şi ce au învăţat” (Mc 6,30). Întâlnirea dintre Isus şi cei doisprezece colaboratori ai săi a fost, desigur, rodnică, din moment ce Isus s-a gândit să se retragă singur cu ei pentru a reflecta asupra felului cum a decurs misiunea, o zi întreagă „deoparte, într-un loc retras” (Mc 6,31).

Iată, deci, programul unei retrageri spirituale: toţi se întreabă despre ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut până în acel moment al vieţii ca răspuns la chemarea creştină. Evanghelistul Marcu menţionează că apostolii i-au povestit lui Isus „ceea ce au făcut şi au învăţat”. Au fost trimişi să predice şi să scoată diavolii (cf. Mc 3,14-15) iar acum povestesc mai întâi faptele prodigioase săvârşite de ei apoi adaugă ceea ce au învăţat.

Deci nu ajunge „să faci”, adică să acţionezi creştineşte, dar trebuie şi să „înveţi”, adică să mărturiseşti altora credinţa creştină. De asemenea, nu-i de-ajuns „să înveţi”, adică să spui altora propria credinţă, dar trebuie şi să faci, adică să trăieşti ceea ce înveţi. A spune fără a face nu-şi are rostul în Biserică.

O zi de reculegere, un timp de retragere spirituală nu este deci o vacanţă petrecută cu vechi sau noi prieteni într-un loc plăcut, care te face să uiţi de greutăţile muncii, de necazurile şi monotonia vieţii. Cine urmăreşte doar să stea liniştit, e bine să aleagă mai curând să petreacă timpul dormind, plimbându-se, distrându-se şi va fi bine. Dar dacă se apropie de Isus, cum au făcut apostolii în acea zi, „deoparte, într-un loc retras”, ar putea să aibă marea surpriză de a fi transformat lăuntric în viaţa sa. Atunci, ferice de el!

7. Experienţa retragerii duminicale
Liturghia duminicală este de fiecare dată o adevărată retragere spirituală în care aflăm odihna în Dumnezeu. Isus ne face să descoperim mai bine inima Tatălui ceresc. Să recuperăm imaginea Tatălui manifestată de Fiul.

Isus şi apostolii voiau în acea zi să fie singuri, dar n-a fost aşa. Voiau să se odihnească dar n-a fost chip. Lumea a înţeles încotro se îndreptau şi a ajuns acolo înaintea lor. Surprinzător! Toţi ştiu unde să meargă ca la o întâlnire într-un loc precis. Apostolii rămân deocamdată în umbră. Isus a plecat cu ei, şi ajunge singur: „Coborând, Isus a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor; şi a început să-i înveţe multe” (Mc 6,34). Sunt oi fără păstor, totuşi nu dispersate. Cineva, glasul cuiva, le-a adunat acolo în pustiu înaintea lui Isus care le-a privit şi i-a fost milă de ele. Isus dezvăluie aici „milostivirea”, „iubirea”, „fidelitatea” lui Dumnezeu. Aceşti termeni redau împreună expresia „i s-a făcut milă de ei”.

Isus este Păstorul promis de Dumnezeu. În el se împlinesc vechile profeţii despre regele mesianic care va aduna restul lui Israel. În Isus se realizează vechea speranţă alimentată de profetul Ieremia: „Iată, vin zile – oracolul Domnului – când îi voi ridica lui David o odraslă dreaptă care va domni ca rege şi va avea succes; va face judecată şi dreptate în ţară!...Acesta este numele cu care va fi chemat: „Domnul este dreptatea noastră” (cf. Ier 23,1-6, prima lectură).

Apostolul Paul lărgeşte orizontul. Isus nu adună doar poporul lui Israel, ci întreaga umanitate. Pe crucea lui Isus au fost desfiinţate toate divizările religioase, rasiale şi politice. Familia lui Dumnezeu este una singură: „Fraţilor, acum, în Cristos Isus, voi, care odinioară eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Cristos. Căci el este pacea noastră, cel care a făcut din două una şi a dărâmat zidul despărţitor, desfiinţând în trupul său ura, legea poruncilor cu prescrierile ei, pentru ca cei doi să fie un singur om nou, făcând pace, şi să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu într-un singur trup prin crucea prin care a nimicit ura. Venind, el a vestit pacea pentru voi care eraţi departe şi pacea pentru cei care erau aproape, căci, prin el, amândoi avem acces într-un singur Duh la Tatăl” (Ef 2,13-18, lectura a doua).

8. Intimitatea ucenicilor cu Cristos
Asemenea celor 12 apostoli, creştinii din toate timpurile au nevoie de momente de odihnă şi primenire spirituală, de intimitate continuă cu Cristos. Mulţimile au nevoie de Dumnezeu şi îl caută în mărturia de credinţă şi de dragoste a creştinilor. Vor păstori după inima lui Dumnezeu în care pot identifica trăsăturile bunului Păstor care îşi dă viaţa pentru oile sale. Către Cristos, Păstorul cel Bun, se îndreaptă cu încredere şi bucurie cântarea noastră:

„Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic;

el mă paşte pe păşuni verzi,

mă conduce la ape de odihnă,

îmi înviorează sufletul.

Mă călăuzeşte pe cărări drepte de dragul numelui său.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii,

nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine,

toiagul şi nuiaua ta mă mângâie.

Tu pregăteşti masă pentru mine

în faţa celor care mă asupresc,

îmi ungi capul cu untdelemn

şi paharul meu e plin de se revarsă.

Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi

în toate zilele vieţii mele

şi voi locui în casa Domnului

până la sfârşitul zilelor mele” (Ps 22/23,1-3a.3b-4.5.6).

9. Rugăciunea Bisericii
Priveşte cu îndurare, Doamne, la slujitorii tăi şi înmulţeşte cu bunătate asupra lor

darurile harului tău, pentru ca, înflăcăraţi de speranţă, credinţă şi iubire, să stăruie cu grijă pururi trează în împlinirea poruncilor tale.


(Radio Vatican - A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 18 iulie 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.