(RV - 12 iulie 2015) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală se deschide cu un verset din cartea Psalmilor: „Cu inima curată vreau să apar în faţa ta, Doamne, şi să privesc cu nesaţ chipul tău (cf. Ps 16/17,15). Biserica foloseşte acest psalm ca pregătire la sărbătoarea Paştelui dorind să se prezente purificată înaintea lui Dumnezeu ca să contemple cu nesaţ gloria Domnului înviat.
1. În dialog cu Dumnezeu
Întrucât suntem mădulare ale corpului mistic al lui
Cristos, cazurile noastre personale îşi află locul lor precis în rugăciunea corală
a Bisericii. În încercările vieţii este o mare mângâiere a-i putea vorbi lui Dumnezeu.
Rugăciunea făcută cu inimă curată nu este niciodată un monolog, ci o adevărată convorbire
cu Dumnezeu. În rugăciune Domnul ne întăreşte, ne înseninează şi face să simţim prezenţa
sa alături de noi. Comportamentul psalmistului este pilduitor: „Strig către tine,
Dumnezeule, căci tu mă asculţi, pleacă-ţi urechea spre mine şi ascultă cuvintele mele!...
Păzeşte-mă ca pe lumina ochilor; adăposteşte-mă la umbra aripilor tale! (cf. Ps 16/17,6-7).
În definitiv, ceea ce contează pentru creştin este convingerea că suprema sa fericire
consistă în a trăi cu Dumnezeu, în aşteptarea marelui moment în care ochii noştri
se vor deschide pentru a privi cu nesaţ chipul său.
2. În inima credinţei
Descoperirea treptată a realităţilor credinţei se
alimentează prin ascultarea lui Dumnezeu. Ea se realizează prin efortul inteligenţei
care, în cateheza iniţială, primeşte revelaţia lui Dumnezeu şi tot ceea ce priveşte
persoana lui Cristos. Cine se apropie de credinţă, intră puţin câte puţin în legământul
sigilat în moartea şi învierea lui Cristos. Desigur, se ajunge la această cunoaştere
graţie acţiunii Duhului Sfânt în noi. Tot ceea ce cateheza şi predica ne fac să descoperim
despre persoana şi lucrarea lui Isus, se actualizează în Liturghie: Cristos salvează,
vindecă, iartă, împărtăşeşte, sfinţeşte. Gesturile pe care Isus le-a făcut şi cuvintele
pe care le-a rostit pe pământ sunt reluate în actul liturgic şi astfel Cristos continuă
să treacă printre noi făcând bine tuturor (cf. Fap 10,38). Euharistia, în mod particular,
este Gestul personificat în care Cristos moare pentru noi şi înviat se dăruieşte nouă
ca hrană şi băutură. Acest gest cere adeziunea noastră, credinţa noastră, un „Amen”
al nostru. „Faceţi aceasta în amintirea mea”, nu sunt cuvintele noastre; nu ne aparţin.
Credinţa învaţă că aceste cuvinte şi gestul respectiv sunt umplute cu tot ceea ce
Cristos a pus în ele. Ori de câte ori sunt pronunţate, este anunţat marele mister
al credinţei.
3. Dumnezeu ne-a ales în Cristos în iubire
Liturghia acestei duminici este structurată pe două
idei fundamentele subliniate în mod diferit de lecturile biblice. Dumnezeu are un
„plan de mântuire” pentru care mai înainte de întemeierea lumii ne-a ales în Cristos
ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în iubire înaintea lui spre lauda gloriei harului
său (cf. Ef 1,3-14, lectura a doua). Acest plan de mântuire se realizează prin anunţul
pe care mai întâi profeţii lui Dumnezeu (Am 7,12-15, prima lectură) şi apoi apostolii
şi toţi ucenicii lui Cristos înzestraţi cu putere de sus îl vor purta până la marginile
pământului (Mc 6,7-13, pericopa evanghelică). Înainte de orice alt anunţ de credinţă,
înainte de a şti dacă avem sau nu destulă încredere în Dumnezeu, se află încrederea
pusă de Dumnezeu în noi. De aici derivă identitatea creştinului şi a fiecărei fiinţe
umane. Măsura importanţei şi a rostului nostru în lume izvorăşte din încrederea lui
Dumnezeu în noi: suntem aleşi de Dumnezeu.
Timp de cinci duminici consecutive Biserica propune atenţiei scrisoarea apostolului Paul către Efeseni. Fragmentul iniţial este un imn scris în stilul binecuvântărilor biblice. Apostolul îl preamăreşte pe Dumnezeu pentru toate binefacerile semănate în univers şi în particular pentru planul de iubire revărsat asupra lumii şi dus la îndeplinire în Isus Cristos. Începutul scrisorii nu este un simplu „incipit” al unui text, ci este „începutul”, primul lucru descoperit de Dumnezeu pentru binele oamenilor. Şi care este acest plan în desfăşurare? Dumnezeu ne-a ales în Fiul său Isus Cristos mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui în iubire (Ef 1,4). Repetăm: Dumnezeu ne-a ales în Cristos din iubire ca să fim fiii săi.
4. Alegere universală, misiune universală
Misiunea pentru realizarea planului lui Dumnezeu este
evocată de toate lecturile Liturghiei duminicale, deşi de la un text la altul există
o evoluţie considerabilă. Potrivit epistolei către Efeseni încă din primele timpuri
ale creştinismului exista convingerea despre o misiune universală a creştinilor trimişi
să realizeze planul de mântuire voit de Dumnezeu. Potrivit apostolului Paul fiecare
om este menit să devină membru al poporului lui Dumnezeu. Apostolul are un singur
mesaj de oferit comunităţii: Cristos şi mântuirea prin el. De aceea, sfântul Paul
descrie şi celebrează cu entuziasm misterul ascuns de veacuri, adică revelarea planului
lui Dumnezeu Tatăl, care a hotărât să-i copleşească pe oameni cu toată bogăţia harului
prin Isus Cristos, Fiul său iubit şi prin acţiunea Duhului Sfânt. Misiunea de a spune
altora această alegere este parte constitutivă a identităţii celui care a primit pecetea
Duhului Sfânt. Dumnezeu ne-a ales în Fiul său Isus Cristos ca să fim sfinţi şi neprihăniţi
înaintea lui în iubire (Ef 1,4). Viaţa fiecărui creştin, şi chiar a fiecărei fiinţe
umane, nu-şi găseşte raţiunea ultimă decât în alegerea dintotdeauna făcută de Dumnezeu.
Din această alegere derivă misiunea fiecărui om în viaţă.
5. Amos în misiune: ales, trimis, contestat, alungat
Misiunea este parte constitutivă a identităţii profetului.
Amos, despre care se vorbeşte în a doua lectură, exercită misiunea de profet fără
ca el să fi visat sau să fi voit vreodată. Desfăşoară misiunea nu din meserie ci „liber”,
din vocaţia primită de sus. Numai Dumnezeu poate să-i pună în gură cuvintele pe care
vrea să le transmită oamenilor. Amos nu are alt interes decât acela de a vesti un
cuvânt care nu este al său, dar al lui Dumnezeu. Nu face parte dintr-o şcoală şi continuă
să-şi câştige pâinea muncind, cultivând pământul şi îngrijind vitele. Ales şi chemat
din urma turmei, nu va accepta să devină „curtean al regelui” spunând ceea ce el vrea
să audă. Rămâne credincios doar lui Dumnezeu.
Iată contextul misiunii profetului Amos (sec. VIII a.Ch.) . După moartea regelui Solomon şi împărţirea stăpânirii sale în două regate, Betel, din regatul de Nord (Israel) a devenit sanctuarul rival al templului din Ierusalim din Regatul de Sud (Iuda). Profetul Amos , originar din regatul lui Iuda, a fost trimis să profeţească în regatul lui Israel. Trebuia să denunţe păcatele celor puternici din Samaria care credeau că Dumnezeu este aliatul lor, şi să cheme la adevărata religie în apărarea celor slabi. Era o perioadă de înflorire economică însoţită de o mare nemulţumire socială şi religioasă. Profetul denunţă diferenţa exagerată dintre luxul comercianţilor bogaţi şi mizeria ţăranilor săraci. Unii aveau case de iarnă şi case de vară, case luxoase cum mobilă preţioasă iar alţii nici măcar mantia pentru a se acoperi. Amos nu-i un reformator social, nici un revoluţionar dar un profet al lui Dumnezeu, „profet fără voie”, însărcinat să ţină la înălţime în societate cinstea datorată lui Dumnezeu. Chiar preoţii nu mai luau apărarea celor săraci, fiind ataşaţi de averi şi urmărind interesele proprii. Profetul denunţă egoismul personal şi de grup. Predică întoarcerea la Dumnezeu, nu o nouă ordine politică. Ştie că există o complicitate subterană între cei favorizaţi de soartă şi cei nenorociţi. Profetul intervine pentru că a fost trimis de Dumnezeu. Într-o zi s-a dus să predice la sanctuarul din Betel, sanctuarul „mântuirii neamului”, al regelui şi al naţiunii. Aici intră în conflict cu Amasia, un preot mai mult în slujba regelui decât a lui Dumnezeu. Preotul Amasia îl alungă pe Amos acuzându-l la autorităţi că este un subversiv politic (cf. Am 7,12-15). Predica pur religioasă a profetului Amos apare în ochii preotului funcţionar o ingerinţă politică. Este acuzaţia pe care o întâmpină aproape toţi profeţii, şi pe care o va întâmpina Cristos. În acest context se înscrie episodul povestit în prima lectură: „În zilele acelea, Amasia i-a zis lui Amos: „Vizionarule, pleacă, fugi în ţara lui Iuda! Mănâncă acolo pâine şi profeţeşte acolo! Dar la Betel nu mai profeţi, căci este sanctuarul regelui şi casa regatului!” Amos i-a răspuns şi i-a zis lui Amasia: „Eu nu sunt profet şi nici fiu de profet. Eu sunt crescător de animale şi culegător de sicomori. Domnul m-a luat din urma turmei şi mi-a zis: «Mergi şi profeţeşte poporului meu, Israel!» (Am 7,12-15). Şi a fost alungat.
De aici, seria de conflicte violente între profetismul liber şi cel instituţional, regesc şi sacerdotal care străbate într-un fel toată istoria lui Israel. Să ne gândim la Amos, la Isaia, la Ieremia. Cristos este expresia cea mai tipică a acestei forme de profetism „liber”, care denunţă curajos devierile de la calea dreptăţii lui Dumnezeu, injustiţia şi infidelităţile, oriunde s-ar petrece, sus sau jos.
6. Ucenicii lui Isus în misiune
Şi noi, ca ucenici, să-l urmăm pe Isus făcând ca drumul
vieţii noastre să fie un drum de credinţă. Îl rugăm pe „Tatăl Domnului nostru Isus
Cristos să pătrundă inimile noastre cu lumina sa, ca să putem înţelege speranţa pe
care ne-o dă chemarea noastră” (cf. Ef 1,17-18). Evanghelia zilei ne vorbeşte despre
prima trimitere a ucenicilor (Mc 6,7-13). Prima frază denotă toată măreţia şi zelul
neobosit al lui Isus care cutreieră satele din jur predicând. Curând îi va învăţa
şi pe ucenicii săi. Refuzul suferit la Nazaret, localitatea unde a trăit, nu-l opreşte
din misiunea sa. Din contră, îl stimulează şi mai mult şi se lasă ajutat de discipolii
săi. Dar vine pentru aceştia timpul de a se pune pe treabă, şi să realizeze al doilea
motiv pentru care au fost aleşi: să devină pescari de oameni (Mc 1,17): să meargă
şi să predice cu puterea de a scoate diavolii (Mc 3,14-15). Iniţierea lor se află
la un punct de cotitură. De la „veniţi după mine” se trece la „mergeţi”, de la „chemare”
se trece la „trimitere”. Până acum, ca ucenici, s-au limitat la „a-l urma” (Mc 1,16-20)
şi la a sta cu el (Mc 3.4). Acum sunt conştienţi că viaţa apostolică înseamnă succese
şi insuccese, laudă şi critici, primire şi refuz, refuz ce poate ajunge la ameninţări
cu moartea (Mc 3,6). Toate acestea i s-au întâmplat până acum Învăţătorului lor. Acum
li se pot întâmpla lor personal. Când evanghelistul Marcu povesteşte episodul trimiterii
Celor Doisprezece, nu poate să nu reflecte ceea ce se petrecea în comunitatea primilor
creştini angajaţi în predicarea Evangheliei. Trei par să fie precizările cuprinse
în pericopa evanghelică de azi: ce trebuie făcut, cum trebuie să se prezinte înaintea
lumii, cum trebuie să se comporte când sunt primiţi şi când sunt refuzaţi.
7. Ucenicii: Ce trebuie să facă?
Textul spune că „Isus i-a chemat pe Cei Doisprezece
şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate”
(Mc 6,7). Lipseşte, însă este subînţeles, verbul „să predice” (Mc 3,14), deoarece
este primul lucru pe care îl fac cei trimişi (Mc 6,12). La fel ca Isus (Mc 1-15),
vestesc convertirea şi săvârşesc semne minunate, adică scot mulţi diavoli şi vindecă
mulţi bolnavi (Mc 6,13). Marcu adaugă că „îi ungeau cu untdelemn”, expresie care poate
face aluzie la o practică bisericească ce va fi specificată mai bine în scrisoarea
sfântului Iacob (5,14-15). Menţiunea făcută de Marcu denotă că această practică era
înrădăcinată în activitatea apostolilor. Un lucru este clar: misiunea creştină reflectă
şi continuă misiunea lui Isus, şi de aceea este adevărată mărturie.
8. Ucenicii: Cum trebuie să se prezinte înaintea lumii
Isus, înainte de a-i trimite în misiune, le-a dat
ucenicilor indicaţii precise care reflectă însuşi modul său de a trăi. El s-a prezentat,
potrivit textului din Luca 9,58, ca unul care nu are unde să-şi plece capul, ca un
sărac. La fel trebuie să fie ucenicii săi. Mesajul pe care îl poartă nu trebuie umbrit
sau obscurat de bunurile şi de preocupările acestei lumi. În faţa lumii apostolul
este „sărac”, bizuindu-se în întregime pe Pronia cerească. Această idee de fond din
recomandările lui Isus exprimate în textul lui Marcu sunt asemănătoare cu cele prezente
în ceilalţi doi sinoptici: „Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag:
nici pâine, nici desagă, nici bani la cingătoare, dar încălţaţi cu sandale şi: „să
nu purtaţi două tunici!” Apoi le-a spus: „Dacă intraţi într-o casă, rămâneţi acolo
până când veţi pleca din locul acela” (Mc 6,8-10).
Cine călătoreşte, de obicei, are nevoie nu doar de baston (atunci se călătorea pe jos, de unde expresia „per pedes Apostolorum”), dar are nevoie şi de mâncare, de bani, de desagă. Nimeni nu-i bine primit dacă nu plăteşte. Ei bine, trimisul lui Cristos nu trebuie să aibă nimic material de dat la schimb, ci doar vestirea mântuirii. Omeneşte vorbind, trebuie să apară ca un nevoiaş pentru ca să iasă mai bine în evidenţă sensul vestirii Evangheliei. Însă, cine se prezintă ca sărac este, în general, primit în casa săracilor. De aici vine pericolul ca unul mai bogat să iasă în faţă şi să-i ofere o locuinţă mai bună. Porunca lui Isus dată ucenicilor este să nu accepte; ar însemna o jignire a celui sărac; ar însemna să-l obligi pe sărac să meargă la casa bogatului ca să asculte Evanghelia. Trebuie să se întâmple exact contrariul. Vai de apostolul care se preocupă de ameliorarea condiţiilor propriilor condiţii de viaţă! Trimisul lui Cristos trebuie să se prezinte ca unul care sub aspect social şi economic nu contează. Asta reiese şi din expresia „nici bani de aramă la cingătoare”, care sunt monetele săracilor. Monetele de aur sau de argint nici nu se pun în discuţie pentru misionarul sărac. Chiar două tunici sunt prea mult. Numai dacă este sărac misionarul garantează credibilitatea predicării sale şi dă mărturie despre încrederea lui în Dumnezeu.
Spune Beda, Venerabilul, citând o omilie a sfântului Grigore cel Mare, papă: „ Cu atât mai mare trebuie să fie în predicator încrederea în Dumnezeu, încât, deşi nu se preocupă de necesităţile vieţii prezente, totuşi trebuie să fie sigur că nu-i va lipsi nimic. Şi asta pentru a evita ca, dacă mintea lui este prinsă de preocupările pământeşti, el să nu încetinească efortul de a comunica altora adevărurile veşnice”.
9. Ucenicii: Cum să se comporte, când sunt primiţi şi când sunt refuzaţi?
Isus începe de la aspectul pozitiv. Îi vede pe ucenicii
săi primiţi într-o casă. Cine primeşte cel dintâi, şi de obicei sunt cei săraci, are
dreptul ca locuinţa sa să devină centru de iradiaţie a mesajului iar misionarul are
datoria de a se mulţumi cu ceea ce se găseşte acolo şi să nu apară ca un misionar
inconsecvent. Dar există şi pericolul de a nu fi primiţi, şi nici ascultaţi, adică
situaţia unui refuz total, cum i s-a întâmplat lui Isus în ţinutul gherasenilor (Mc
5,17-18) şi la Nazaret (Mc 6,1-6). La fel ca Isus, atunci vor merge în altă parte,
punându-i pe cei care îi refuză în faţa răspunderii lor: să ştie că a fost la ei un
profet trimis de Dumnezeu. Scuturatul prafului care s-a prins de picioare trebuie
să le fie ca mărturie că au refuzat mesajul mântuirii. În orice caz, nu s-a întâmplat
aşa Celor Doisprezece în prima lor misiune. Din contră, au scos mulţi diavoli şi au
vindecat mulţi bolnavi. Semn că le-a mers mai bine decât lui Isus (Mc 6,13 comparat
cu Mc 6,5).
10. Isus a început să-i trimită doi câte doi
Isus nu a voit să întocmească aici un „manual” pentru
misionarul perfect, nici să specifice ce este permis să poarte, ce să îmbrace, ce
să cumpere şi ce nu. Desigur, nu voia ca ucenicii să se prezinte înaintea lumii ca
nişte fachiri. Indicaţiile, luate fiecare în parte, nu sunt obligatorii. Ceea ce importă
pentru apostolat este „pasiunea” pentru misiune, prioritatea vestirii Evangheliei,
prioritatea mărturiei vieţii. A se ocupa cu altceva şi a se preocupa de altceva ar
fi în dauna credibilităţii predicării. Este importantă mai ales încrederea în Dumnezeu
care îl face liber pe slujitorul Evangheliei. Are încredere că Dumnezeu se va îngriji
să nu-i lipsească ceea ce este indispensabil pentru a trăi.
Unii părinţi ai Bisericii spun că Isus i-a trimis pe ucenici în misiune doi câte doi, pentru a exercita între ei răbdarea, îngăduinţa şi iubirea de aproapele. Asta denotă importanţa mărturiei care a devenit mai mult decât o condiţie esenţială pentru viaţa comunităţilor noastre. Mai întâi, comuniunea de viaţă între misionari, între preoţii aceleiaşi comunităţi, între cei care vestesc Evanghelia, între diferitele grupuri parohiale, între familiile creştine.
11. Biserica este misionară din natura ei
A răspândi credinţa este o datorie precisă a fiecărui
ucenic al lui Cristos, a fiecărui creştin, care o îndeplineşte spontan, bucuros, liber
şi necondiţionat de scheme şi interese. Este legat doar de fidelitatea faţă de cuvântul
lui Dumnezeu. O cere însăşi identitatea de creştin. Dumnezeu ne-a ales în Fiul său
Isus Cristos mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea
lui în iubire (Ef 1,4). Să ascultăm ce zice Domnul: „El vorbeşte de pace poporului
său şi credincioşilor săi. Mântuirea este aproape de cei care se tem de el…Îndurarea
şi adevărul se vor întâlni, dreptatea şi pacea se vor îmbrăţişa; adevărul va răsări
din pământ şi dreptatea va coborî din ceruri. Domnul îşi va revărsa bunătatea şi pământul
îşi va aduce roadele sale” (cf. Ps 84/85)
12. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, tu le arăţi celor rătăciţi lumina adevărului,
ca să se poată întoarce pe calea ta; dă-le tuturor acelora care poartă numele de
creştin tăria de a înlătura tot ceea ce se împotriveşte acestui nume şi de a îndeplini
ceea ce îi corespunde.
(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 10 iulie 2015)
All the contents on this site are copyrighted ©. |