Consideraţii omiletice la Solemnitatea Preasfintei Treimi (B): mister de iubire

(RV – 31 mai 2015) E Ziua Domnului. Liturghia sărbătorii Preasfintei Treimi abundă în cântări de laudă. Facem profesiunea de credinţă: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Îl preamărim pe Dumnezeu pentru iubirea sa milostivă: „Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl, şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că şi-a arătat îndurarea faţă de noi”. Îi recunoaştem măreţia: „Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, lui Dumnezeu care este, care era şi care vine!” (Ap 1,8). Îl preamărim pe Dumnezeu pentru lucrarea sa creatoare, răscumpărătoare şi sfinţitoare: „Mărire Tatălui care m-a făcut, mărire Fiului care m-a mântuit, mărire Duhului Sfânt care m-a sfinţit”. Se poate spune că astăzi contemplăm „inima” lui Dumnezeu, frumuseţea şi bunătatea realităţii sale intime, comuniune supremă de iubire şi viaţă.

1. Dumnezeu se revelează
Este misterul lui Dumnezeu unu şi întreit pe care îl celebrăm la încheierea etapelor liturgice în care am retrăit apropierea sa iubitoare faţă de noi manifestată în Isus Cristos şi în Sfântul Duh, Domnul şi de viaţă Dătătorul. Desigur, „nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu” (In 1,18). El este misterios şi inaccesibil prin forţe omeneşti, dar din bunătatea sa a binevoit să dea la o parte vălul, să se „reveleze”.

Cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh nu este rodul strădaniilor sau al intuiţiei noastre spontane, care caută să descopere rostul lumii şi tainele universului. De fapt, în timpul vieţii pământeşti, în toată istoria noastră privim în univers doar ca din mansarda casei printr-o mică fereastră şi vedem o porţiune minimă din vastul orizont. Trăim o clipă fugitivă în nenumăratele spaţii şi timpuri pe care le întrezărim privind cerul înstelat. Însă, Dumnezeu însuşi s-a făcut cunoscut. A luat iniţiativa şi s-a dezvăluit patriarhilor şi înţelepţilor biblici, lui Abraham, lui Moise, profeţilor şi în cele din urmă în Isus Cristos, Fiul, „care este spre pieptul Tatălui. El ni l-a revelat” (In 1,18). Înălţat glorios la Tatăl, Isus l-a trimis pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, aşa cum a promis în repetate rânduri în ajunul pătimirii.

Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră. Cuvântul său ne este adresat ca unor prieteni apropiaţi şi chiar mai mult, ca unor fii. Învaţă Conciliul al II-lea din Vatican: "I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască" (DV 2).

2. Dumnezeul părinţilor noştri
Dumnezeu se revelează nu doar prin cuvinte dar şi prin faptele istoriei, susţinând pelerinajul nomazilor biblici prin pustiu, formarea naţiunilor sub privirea stelelor, experienţa misticilor profeţi prin suflul unei uşoare adieri de vânt. A săvârşit gesturi şi semne prodigioase pentru ca omul să-l simtă aproape de sine pe Dumnezeu din străfundul misterului său. A folosit toată istoria pentru a se face auzit de noi „vorbind în foc” şi pentru a ne face să devenim naţiunea sa. Ne-a luat ca popor din mijlocul unui alt popor „cu încercări, cu semne, cu minuni, cu lupte, cu mână puternică şi braţ întins, cu fapte mari înfricoşătoare” (Dt 4,34). Să-i întrebăm pe înaintaşii noştri temători de Dumnezeu şi ne vor spune.

Ştiu bune acestea hagiografii biblici care păstrând amintirea tradiţiilor lor spirituale au scris „Testamentul lui Moise” pentru poporul său. Ei cunosc bine istoria de demult a ieşirii evreilor din sclavia Egiptului. Descoperă de asemenea că revelaţia de pe Muntele Sinai manifestă un Dumnezeu foarte diferit de cel pe care oamenii şi-l imaginaseră până atunci. Acest Dumnezeu este cu totul altul, dar în acelaşi timp aproape de oameni. Cartea Deuteronomului afirmă cu forţă că atitudinea omului faţă de creatorul său trebuie să fie o relaţie de iubire. În zilele acelea, Moise a vorbit către popor: "Întreabă timpurile de la început care au fost înaintea ta…: a fost vreodată vreun popor care să fi auzit glasul lui Dumnezeu vorbind din mijlocul focului, cum l-ai auzit tu, şi să fi rămas viu? Sau a mai încercat vreun dumnezeu să vină să-şi ia un popor din mijlocul unui alt popor, cu încercări, cu semne, cu minuni, cu lupte, cu mână puternică şi braţ întins, cu fapte mari înfricoşătoare, cum a făcut pentru voi Domnul Dumnezeul vostru în Egipt, înaintea ochilor voştri? (cf. Dt 4,32-34). Apoi, Moise a amintit că nu există alt Dumnezeu şi a îndemnat poporul să păzească hotărârile şi poruncile Domnului pentru ca să-i fie bine lui şi copiilor lui şi ca să-i fie lungite zilele pe pământul pe care Domnul Dumnezeul său i-l dă pentru totdeauna (cf. Dt 4,39-40).

3. Dumnezeu: creatorul, scutul şi apărătorul nostru
Fericiţi suntem dacă ştim să-l recunoaştem pe Domnul ca Dumnezeu al nostru care ne umple de viaţă. Cântă psalmistul biblic: „Fericit este poporul pe care Domnul şi l-a ales ca moştenire” (Ps 32/33,12b). „Drept este cuvântul Domnului şi toate lucrările sale sunt vrednice de crezare. El iubeşte dreptatea şi judecata; pământul este plin de bunătatea Domnului. Prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile şi prin suflarea gurii lui, toate oştirile sale. Căci el a spus şi toate s-au făcut, el a poruncit şi toate au fost create. Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care se tem de el, spre cei care nădăjduiesc în mila lui, ca să scape de la moarte sufletul lor şi să-i hrănească în timp de foamete! Sufletul nostru îl aşteaptă pe Domnul; pentru că el este scutul şi apărătorul nostru. Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, precum şi noi am sperat în tine!” (Ps 32/33,4-5.6 şi 9.18-19.20 şi 22).

4. Revelarea Preasfintei Treimi
După învierea Domnului, „cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, s-au prosternat în faţa lui, dar unii se îndoiau” (Mt 28,16-17). Scena aceasta este numită „cristofanie”. Cristos înviat care se manifestă ucenicilor se aseamănă cu Dumnezeu din Vechiul Testament care apare lăsându-i înmărmuriţi pe cei din jur. De fapt, ucenicii sunt prosternaţi în jurul lui Isus, deşi în inimile unora dintre ei se naşte îndoiala. Momentul de credinţă pe care îl trăiesc nu este o pură experienţă vizuală, fizică.

Teofania, manifestarea lui Dumnezeu, epifania divină nu poate fi percepută doar cu ochii. Ochii pot vedea doar că se întâmplă ceva neobişnuit şi nimic mai mult. Putinţa de a vedea misterul este rod al unei trăiri de credinţă şi de aceea se poate dubita. De fapt, „unii ucenici se îndoiau”. În cadrul acestei epifanii solemne a lui Cristos înviat, iată, se aud cuvinte care îi lămuresc înţelesul. Sunt de acum cuvintele Fiului ca Stăpân al istoriei şi al spaţiului. Tatăl i-a dat Fiului toată puterea. Cristos este Stăpânul a tot ce există. Grecii l-au numit „Pantokrátor”, Dumnezeu cel atotputernic care stăpâneşte peste toate. Isus, apropiindu-se, le-a vorbit celor unsprezece: "Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit! Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!" (Mt 28, 18-20).

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Această formulă trinitară explicită este singura în tot Noul Testament. În ea este afirmată clar deosebirea celor trei persoane divine. Este afirmată de asemenea o singură natură divină. Asta nu este spus în mod explicit, dar se deduce suficient de clar din expresia „în numele” (εἰς τὸ ὄνομα, in nomine) care este la singular, şi nu în mai multe nume! În limbajul biblic numele indică realitatea profundă a unei fiinţe sa a unui lucru. Chiar animalele primesc de la om numele, iar numele este definiţia esenţei lor pe care omul o are prin cunoaştere şi ştiinţă.

5. În comuniunea Preasfintei Treimi
De la botez existenţa noastră creştină se desfăşoară în interiorul a trei persoane divine distincte care sunt profund unite „în numele” lor, adică în natura divină. Botezul creştin are loc în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Ce înseamnă „în numele”? Rămânând la limbajul biblic, expresia „în numele” indică relaţie, comuniune intimă. Botezul creştin conferit în numele Preasfântei Treimi introduce în misterul lui Dumnezeu unu-întreit. Înseamnă că botezul ne introduce în dialog intim şi personal cu Preasfânta Treime: cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul Duh. Suntem în comuniune cu Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh.

„Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii": spune Isus. Această frază, reluată apoi cu alte expresii de cartea Apocalipsului, redă toată istoria care este cvasi străbătută de o clipă de divin şi de etern. Este vorba de prezenţa spirituală, permanentă şi lucrătoare a lui Cristos înviat care îl trimite continuu de la Tatăl pe Duhul Mângâietor cu darurile sale.

Primii trimişi (apostoli) au împlinit porunca Domnului. Susţinuţi de Duhul Sfânt, au mers, au predicat şi au botezat iar Evanghelia anunţată de ei a fost transmisă de alţi ucenici din generaţie în generaţie şi a ajuns până la noi. Mărturisirea celor care primesc Evanghelia are la bază credinţa în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt. În numele lui Dumnezeu unu-întreit ne însemnăm cu semnul Crucii şi înălţăm rugăciunile noastre. Trăim în credinţa că prin botez am fost cufundaţi în moartea lui Isus şi am devenit părtaşi la învierea sa. Trăim credinţa că cine „este în Cristos, este o creatură nouă” căci „cele vechi au trecut, iată, au devenit noi” (2 Cor 5,17). Noutatea consistă în conformarea noastră cu Fiul Isus al cărui Duh locuieşte acum în noi şi ne face capabili să strigăm "Abba, Tată!" (Rom 8,5).

6. Dumnezeu pentru noi, Dumnezeu cu noi, Dumnezeu în noi
Dumnezeu, fără să renunţe la mister, s-a arătat ca Tată pentru noi. Se arătă ca Tată în mod gratuit, pentru că ne-a ales. Se arată ca Tată milostiv, pentru că este drept în judecata sa. Se arată ca Tată de la care vine orice paternitate. Iar „Tată” indică originea noastră, spune casa noastră în care suntem chemaţi să trăim pentru totdeauna; „Tată” nu în modul omenesc pentru că el este Dumnezeu şi poate fi chiar mamă.

Dumnezeu dintotdeauna ne-a iubit cu o iubire veşnică. Suntem aleşii săi, adică cei pe care el i-a ales nu pentru excluderea altora dar pentru ca toţi să-l poată cunoaşte şi să intre în relaţie cu el. Avem înlăuntrul nostru duhul fiilor adoptivi, „Duhul înfierii prin care strigăm: "Abba, Tată!" (Rom 8,15). Călăuziţi de Duhul Sfânt suntem fii, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori ai lui Cristos. Comuniunea intimă cu Treimea divină ne permite să participăm la gloria sa.

Mai mult, în Isus Cristos s-a manifestat ca „frate al nostru”, după ce poporul lui Israel l-a înţeles ca rege, mire, prieten, înţelepciune nemărginită şi duh al lui Dumnezeu. Aceste forme de „prezenţă” indică sensul unei comuniuni. Nu este un Dumnezeu departe de poporul său, dar este aproape şi la îndemână pentru când îţi este foame şi când îţi este sete, pentru când eşti îngrijorat, dezamăgit şi înfricoşat, pentru când imensitatea universului devine apăsătoare şi pare că te striveşte.

În fine, graţie darului suprem, Duhul lui Dumnezeu este în noi. Este înăuntrul nostru cum nimeni şi nimic nu este mai intim pentru noi. Dumnezeu da, pentru că Dumnezeu este Dumnezeu şi nu este un om. Locuieşte în noi. Noi am devenit locuinţa sa, templul său: „Toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu” (Rom 8,14). Îndumnezeiţi de prezenţa sa. Nu numai aleşi, nu numai prieteni, dar îndumnezeiţi. Cei trei ai noştri locuiesc în noi făcându-ne „părtaşi ai naturii divine” (1 Pt 1,4).

7. Spre Dumnezeu revelat
Astfel Dumnezeu unu-întreit nu mai este departe şi inaccesibil, dar apropiat şi intim fiecăruia dintre noi. Dumnezeu este înlăuntrul tău. Caută-l în chipul şi asemănarea pe care fiecare om o reproduce fără să ştie. Tu eşti preferat, ales, atins de prezenţa sa. Dumnezeu rămâne misterios în taina pe care fiecare om o poartă în sine ca fiu al sau.

Nu trebuie să ieşi din tine însuţi pentru a-l găsi pe Dumnezeu, ci trebuie chiar să te reîntorci în tine însuţi. Trebuie să faci tăcere şi să te dedici contemplaţiei. Imediat după înălţarea lui Isus, apostolii au rămas cu ochii aţintiţi în sus sperând să primească din cer cine ştie ce semn. Atunci le-au apărut doi bărbaţi în haine albe şi le-au spus: "Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer?” (Fap 1-11). Promisiunea lui Isus: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!” (Mt 28,20), adică prezenţa lui Dumnezeu se realizează când fiecare dintre noi se întoarce la el, priveşte la el, ajunge la comuniunea cu el.

Isus a purtat la împlinire revelaţia lui Dumnezeu, Tată şi Fiu şi Duh Sfânt. Acum nu ne rămâne decât să mergem şi să-l vestim pe Cristos tuturor pentru ca toţi să afle în el cuvântul de mântuire şi calea pentru a comunica cu Dumnezeu. El este cu noi mereu în Biserica sa care îl preamăreşte cântând: „Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, lui Dumnezeu care este, care era şi care vine!” (Ap 1,8).

8. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, Părinte ceresc, tu l-ai trimis în lume pe Fiul tău, Cuvântul adevărului, şi pe Duhul tău, izvorul sfinţeniei, pentru a le descoperi oamenilor misterul minunat al vieţii dumnezeieşti. Dă-ne, te rugăm, harul, ca, mărturisind adevărata credinţă, să recunoaştem slava veşnicei Treimi şi să adorăm unitatea celor trei persoane în mărirea puterii sale.

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 29 mai 2015)

Alte consideraţii explicative ce pot servi ca introducere în limbajul adoptat de tradiţia creştină pentru a vorbi despre Sfânta Treime.

1. Sfânta Treime: Cuvânt abstract?
Pornim de la un loc comun: „Spune-mi care este Dumnezeul tău şi îţi voi spune cine eşti”. Când un creştin încearcă să răspundă la întrebarea „Cine este Dumnezeu?”, va ezita poate să vorbească despre Sfânta Treime. Pentru mulţi Sfânta Treime nu pare decât o idee abstractă. Însă realitatea la care se referă această expresie nu este ceva abstract. Este adevărat că Sfânta Scriptură, când vorbeşte despre Dumnezeu, nu foloseşte cuvintele „treime, trinitate, triadă” şi nici cuvintele „persoană” şi „natură”. Mai târziu Tradiţia creştină a încercat să exprime prin denumirea „Sfânta Treime” curentul extraordinar de iubire care uneşte între ele „persoanele divine”. Părinţii Bisericii meditând Scripturile au formulat în puţine cuvinte răspunsul la întrebarea „Cine este Dumnezeul nostru?”. Au preluat din filozofia greacă termenii „persoană” şi „natură” şi i-au folosit pentru a vorbi despre realitatea intimă a lui Dumnezeu unu-întreit. Şi astăzi la întrebarea „Câţi Dumnezeu sunt?”, creştinul răspunde: „Este un singur Dumnezeu în trei persoane deosebite”. Vrem să spunem prin aceasta că există o singură natură divină comună celor trei persoane divine. Cuvântul „persoană” adoptat de tradiţia creştină s-a dezvoltat apoi în gândirea occidentală şi în teoria drepturilor omului. După ce lumea creştină a răspuns la întrebarea „Cine este Dumnezeu?”, a putut răspunde şi la întrebarea „Ce este omul?”. „Persoană” se referă la pronumele „eu” în relaţie cu alţii, cu alte „persoane”. Fiecare ştie că spunând „eu” se raportează, de fapt, la un „tu” şi la celelalte „pronume” personale. Pronumele este o noţiune gramaticală care ţine locul unui nume. Şi ştim că în limbajul biblic numele indică realitatea profundă a unei fiinţe sau a unui lucru. Chiar animalele primesc numele de la om, deoarece numele este definiţia esenţei lor pe care omul o deţine prin cunoaştere, prin ştiinţă. Toate numele vor să definească ceva real sau imaginar. Altminteri nu se poate comunica.

2. De la Noul la Vechiul Testament
Numai pornind de la categoriile prin care Dumnezeu este revelat în Noul Testament putem descoperi că deja Vechiul Testament conţine intuiţia unor elemente personale referitoare la Dumnezeu şi care sunt dezvăluite pe deplin în NT. Dintr-o lectură retrospectivă a Bibliei, de la Noul la Vechiul Testament, reiese imediat că Dumnezeul Scripturii este un Dumnezeu personal, deşi limbajul nu este biblic. Cum s-a spus deja, „natură” şi „persoană” sunt doi termeni din filozofia greacă şi intră în terminologia creştină începând cu primele concilii ecumenice, dar ideea de „persoană” este prezentă în mod implicit în Sfânta Scriptură. Dacă citim Biblia începând cu Noul Testament, Dumnezeu apare într-o persoană, are un chip concret care acţionează, vorbeşte, se mişcă, umblă. Este chipul Domnului nostru Isus Cristos. Atunce vom înţelege că deja în Vechiul Testament Dumnezeu se manifestă ca un „eu”.

Dacă îi întrebăm pe creştini să spună ce idee despre Dumnezeu se manifestă în Biblie, ei vor încerca să răspundă mişcându-se mereu în cadrul unor expresii ce conduc la persoană, la însuşiri personale, la un „eu” cu identitatea proprie, cu prezenţa sa, cu lucrarea sa. De pildă, pentru mulţi Dumnezeu este înainte de toate Tată. Cei care cunosc Scriptura într-un mod mai rafinat, ar putea răspunde că Dumnezeu este şi mamă. Pronumele „eu” referit la Dumnezeu nu este o ipoteză vagă, ceva suspendat în aer. Biblia vorbeşte despre Dumnezeu folosind imagini omeneşti (antropomorfe); de exemplu, spune că Dumnezeu are ochi, urechi, nas (cf. Ps 65/66,7). Dumnezeu este „Mire”, „Prieten”, „Aliat”, „Rege”, „Înţelepciune”, „Duh”. Desigur, cuvântul „persoană” nu se găseşte în Biblie, dar ideea există. Dumnezeu este un „eu”. Spus în limbaj biblic: Dumnezeu este un nume. Iar potrivit Bibliei numele este identitatea persoanei şi misterul său. De aceea, numele lui Dumnezeu nu trebuia să fie pronunţat, şi în mod paradoxal am putea spune că nu se cunoaşte. Mulţi biblişti consideră că fraza venită din rugul arzător şi anunţată lui Moise „eu sunt cel care sunt”, înseamnă în ultima analiză tăcerea lui Dumnezeu. Nu cunoaştem numele lui Dumnezeu, chiar dacă are un nume, adică are o identitate personală. Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu personal

3. Pentru ce spunem „Cuvântul Domnului” ?
Lecturile biblice proclamate la adunările liturgice, chiar cele din Vechiul Testament, se încheie mereu cu anunţul: Cuvântul Domnului! Adunarea credincioşilor răspunde: Mulţumim lui Dumnezeu. Creştinii cred că Dumnezeu vorbeşte şi prin cuvântul Vechilor Scripturi, deşi încă nu este revelat ca Sfânta Treime: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Este o pregătire a revelaţiei în Cristos. Cuvântul care s-a făcut trup şi a locuit între noi.

În Noul Testament găsim o definiţie a lui Isus Cristos chiar în deschiderea Evangheliei după Ioan: „La început era cuvântul” ( Ἐν ἀρχῇ ἦν ὁ λόγος – In principio erat verbum). Cine este Cuvântul (ὁ λόγος , verbum)? Ştim că este Isus Cristos. Deci evanghelistul Ioan foloseşte o imagine, o categorie, de această dată „cuvântul”, „lógosul” pentru a vorbi despre o persoană. De fapt, mai departe se spune că acest „lógos” a creat, a acţionat, a vorbit, s-a făcut trup. Ne întrebăm pentru ce a fost folosită categoria „cuvântului” (lógos, verbum).

În Vechiul Testament, cuvântul lui Dumnezeu capătă un rol foarte important. Fireşte, cuvântul lui Dumnezeu se deosebeşte de cuvântul nostru care iese, se multiplică şi apoi se pierde. Există unele cuvinte, chiar omeneşti, care au o forţă atât de mare încât par că există în sinea lor. Nu mai sunt un o suflare, nu mai sunt o mişcare a laringelor persoanei, a buzelor, a limbii şi a dinţilor. Este ceva diferit deoarece continuă să răsune înăuntrul nostru. De câte ori nu s-a întâmplat oamenilor în decursul istoriei că au rupt o relaţie pentru că au rostit o dată un cuvânt greşit şi cuvântul greşit a înveninat o prietenie. În Vechiul Testament avem aşa ceva. Se găseşte un cuvânt care nu este persoană dar care are în sine o aşa forţă încât este personificat. Este întocmai cuvântul lui Dumnezeu. Dăm doar un exemplu. Este o pagină renumită din cartea profetului Isaia: „Căci aşa cum ploaia şi zăpada coboară din ceruri şi nu se întorc acolo fără să ude pământul şi să-l facă să rodească, să încolţească şi să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui care mănâncă, la fel va fi cuvântul meu care a ieşit din gura mea: nu se va întoarce la mine zadarnic, fără ca să facă ceea ce îmi place şi să aibă succesul pentru care l-am trimis” (Is 55,10-11).

Pe baza cunoştinţele din Noul Testament pe care le avem, se întrevede aici reprezentarea simbolică a lui Cristos care iese din gura lui Dumnezeu ca „lógos, verbum”, umblă pe străzile lumii, împlineşte voinţa Tatălui şi se întoarce le el. În Evanghelie, mai ales în cea după Ioan, există multe fraze ale lui Isus, care sună ca un comentariu continuu la acest fragment. Se pot aduce şi alte exemple.

Putem conclude că în Vechiul Testament noţiunea de „cuvânt” capătă mereu noi semnificaţii, devenind treptat nu o persoană, dar o personificare, pregătind acel „lógos, verbum”, care este persoana lui Isus Cristos. Persoană în aşa măsură încât are un nume, o identitate a sa şi o prezenţă în istorie. În acest caz se poate spune că în Vechiul Testament există o pregătire a Noului Testament: o pregătire mult mai rafinată, omogenă şi continuă. Prin intermediul ideii de Cuvânt personificat se profilează chipul lui Dumnezeu. La fel se poate arăta în cazul altor categorii semnificative precum „Înţelepciunea” şi „Duhul lui Dumnezeu”.

4. Multiloquium
Când vorbim despre Dumnezeu, chiar dacă afirmăm ceva important, cele spuse rămân doar „o gângăvire”, aşa cum observa sfântul Augustin care îndemnă să depăşim „multiloquium”, vorbăria (de care am abuzat aici). Ştia bine asta înţeleptul din vechime: „Multe am putea spune, dar nu vom ajunge la capăt; Dar, ca final al cuvintelor: El este totul” (Sir,45,27). Sfântul Augustin a scris un mare tratat „De Trinitate” în cincisprezece cărţi, dedicat acestui dificil complex de adevăruri legate de viziunea trinitară a lui Dumnezeu. Ajuns la capătul cărţii, încheie cu o lungă rugăciune în care introduce această invocaţie:

„Libera me, Deus meus, a multiloquio quod patior intus in anima mea, misera in conspectu tuo et confugiente ad misericordiam tuam. Non enim cogitaţionibus taceo, etiam tacens vocibus” - „Liberează-mă, Dumnezeul meu, de mulţimea de cuvinte de care sufăr înlăuntrul sufletului meu mizer în prezenţa ta şi care se refugiază în milostivirea ta. De fapt, nu tace gândul chiar când îmi tace gura.”

Este reprezentarea căutării sale care nu se stinge niciodată şi care, chiar dacă aparent e blocată pe buze sau pe mâna care scrie, continuă în minte, în gând. Pe de altă parte, găsim aici convingerea că e mai bine să taci, pentru că altminteri această vorbire sau cugetare lungă devine multitudine de cuvinte sau de gânduri: multiloquium. Oricum, nu-i uşor să vorbeşti despre Dumnezeu. Dar Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre. Prin el strigăm: "Abba, Tată!"

(Radio Vatican - A. Lucaci, vineri 29 mai 2015)