2015-03-28 13:28:00

Consideraţii omiletice la solemnitatea Paştelui 2015


(RV 5 aprilie 2015) „Morţi pentru păcat, să trăim pentru Dumnezeu în Isus Cristos” E sărbătoarea anuală a Paştelui. Postul celor patruzeci de zile ne conduce la celebrarea patimii, morţii şi învierii Domnului. În sărbătorile Paştelui (festa paschalia), să trăim cu adâncă credinţă şi evlavie misterele centrale (divina mysteria) ale mântuirii noastre în Cristos!

1. Aniversare şi celebrare
Comemorăm evenimente din trecut ale căror roade se actualizează şi pentru generaţia noastră. Nu este o simplă aniversare, ci o celebrare a misterelor lui Cristos. Un eveniment din viaţa lui Cristos are calitatea de „mister”, dacă ceea ce „s-a petrecut în Cristos” capătă o semnificaţie mântuitoare pentru tot Trupul său. Moartea şi învierea lui Cristos au valoare exemplară şi produc efecte salutare concrete în Biserică de-a lungul istoriei. Simpla „aniversare” se deosebeşte de celebrarea „în formă de mister” sau sacramentală. Pentru aniversarea unui eveniment este de-ajuns să marchezi printr-un gest sau cuvânt revenirea periodică a zilei în care acel eveniment s-a întâmplat. În schimb, într-o celebrare de tip sacramental, trăim înrâurirea concretă pe care un atare eveniment o are astăzi în viaţa noastră. Ea presupune aportul nostru la actualizarea acestui eveniment.

2. Postul Mare: Morţi pentru păcat, vii pentru Dumnezeu
Apostolul Paul vorbeşte despre autorul mântuirii şi despre evenimentul prin care mântuirea a fost înfăptuită. Am fost mântuiţi de Tatăl prin compasiunea sa şi de Isus Cristos prin patima şi moartea sa potrivit afirmaţiei aceluiaşi apostol: „Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi [prin faptul] că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,8). Apostolul precizează conţinutul mântuirii, specificând elementele sale constitutive. Acest conţinut are un aspect negativ care este eliberarea de păcat şi de lege (cf. Rom 6-7) şi un aspect pozitiv care este darul Duhului Sfânt (cf. Rom 8). De fapt, aşa este descrisă lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu de către profeţii care au anunţat noul şi veşnicul Legământ: „Vă voi stropi cu apă curată şi vă veţi curăţi; vă voi curăţi de toate întinările voastre şi de toţi idolii voştri vă voi purifica. Vă voi da o inimă nouă şi un duh nou voi pune în voi; voi îndepărta inima de piatră din trupul vostru şi vă voi da o inimă de carne” (Ez 36,25-26). Isus a înfăptuit primul aspect al mântuirii prin misterul Paştelui său iar pe cel de-al doilea prin misterul Rusaliilor.

Aceste două aspecte sunt interdependente între ele. Eliberarea de păcat este  condiţia prealabilă pentru venirea Duhului Sfânt; a se elibera de sub stăpânirea păcatului este premisa pentru a intra sub domnia lui Cristos care se realizează în Duhul Sfânt. Înţelepciunea nu pătrunde în sufletul care face răul şi nici nu locuieşte în trupul dedat păcatului (cf. Înţ 1,4). Isus învaţă că nimeni nu pune vinul nou în burdufuri vechi (cf. Mt 9,17). Dumnezeu nu pune vinul nou al Spiritului său în burduful vechi care este inima încă sclavă a păcatului. „Tu trebuie să fii reumplut cu bine; eliberează-te de rău. Imaginează-ţi că Dumnezeu vrea să te umple cu miere; dacă eşti plin cu oţet unde vei pune mierea? Trebuie să arunci conţinutul vasului şi să îndepărtezi din el orice crustă încât să devină apt să primească noua realitate” (Sf. Augustin).

Apostolul Paul propune ca ghid pe drumul eliberării de păcat capitolul 6 al scrisorii sale către Romani şi în special următoarele expresii: „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu Isus Cristos, pentru ca trupul păcatului să fie nimicit, aşa încât să nu mai fim sclavii păcatului… Tot aşa şi voi, consideraţi că sunteţi morţi pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus… Nu puneţi mădularele voastre ca instrumente ale nedreptăţii în slujba păcatului, ci oferiţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu ca înviaţi din morţi” (cf. Rom 6,1-13).

Asta comportă un adevărat „exod” şi o „măreaţă emigrare” din Egiptul păcatului (cf. Înţ 18,3). Celebrarea Paştelui creştin, „a face Paştele” înseamnă „a curăţi aluatul cel vechi pentru a fi o frământătură nouă”, a trece de la „aluatul răutăţii şi al nelegiuirii, la azimele sincerităţii şi ale adevărului” (cf. 1Cor 5,7-8).

3. Misterul Paştelui: Trecerea Domnului şi trecerea omului
Îndată ce în Israel a luat naştere o sărbătoare a Paştelui s-a născut şi întrebarea referitoare la semnificaţia ei: „Ce înseamnă ritul acesta?” (Ex 12,26). Întrebarea va însoţi istoria sărbătorii solicitând o înţelegere din ce în ce mai profundă. Întrebarea se găseşte şi în izvoarele creştine: „Ce comemorăm în această noapte?”, „Pentru ce priveghem în această noapte” (Sf. Augustin). Întrebarea este importantă pentru că ne face să descoperim evenimentul mântuitor care stă la originea Paştelui. În alte cuvinte: „De care eveniment ne aducem aminte?”

În Vechiul Testament sunt date două răspunsuri diferite, deşi complementare. Potrivit celei mai vechi explicaţii, sărbătoarea Paştelui aminteşte în primul rând „trecerea lui Dumnezeu”. Însuşi numele „Pascha” derivă de la lucrarea lui Dumnezeu care „trece dincolo”, în sensul că „protejează” sau „cruţă” casele evreilor, în timp ce îngerul exterminator loveşte pe cele ale duşmanilor. „Când vă vor întreba fiii voştri: «Ce înseamnă ritul acesta?», să le răspundeţi: „Este jertfa de Paşte pentru Domnul care a trecut pe lângă casele fiilor lui Israel în Egipt atunci când a lovit Egiptul şi a cruţat casele noastre” (Ex 12,26-27).

Paştele comemorează trecerea mântuitoare a lui Dumnezeu: Pascha, pentru că Dumnezeu a trecut! Este explicaţia teologică sau teocentrică, pentru că protagonistul Paştelui este Dumnezeu. Accentul este pus pe iniţiativa divină, pe cauză mai mult decât pe efect.

În cartea Deuteronomului şi în alte părţi ale Exodului, atenţia se deplasează de la actul sacrificării mielului la cel al ieşirii din Egipt ca trecere de la sclavie la libertate (cf. Dt 16 şi Ex 13-15). Se schimbă protagonistul sau subiectul Paştelui. Nu mai este Dumnezeu care trece şi salvează, dar omul sau poporul care trece şi este salvat. Aceasta este interpretarea numită antropologică sau atropocentrică. Răspunsul este complementar, nu exclusiv. De fapt, şi în această perspectivă omul este văzut în dependenţă de Dumnezeu. Exodul are în vedere Legământul de pe Sinai! Este vorba despre o eliberare în primul rând religioasă şi nu politică. Poporul este eliberat pentru ca să slujească lui Dumnezeu, cum se spune repetat în izvoarele biblice: „Lasă-l pe fiul meu să plece ca să mă slujească” (Ex 4,23);  „Lasă poporul meu să plece ca să celebreze o sărbătoare în cinstea mea în pustiu” (Ex 5,1).

4. Misterul Paştelui: Jertfirea Mielului şi cina pascală
„Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit”. La împlinirea timpurilor, Euharistia nu mai este ca prezentă ca imagine, ci ca realitate. Nu este pierdut sau uitat conţinutul antic al Paştelui, dar peste el se suprapune un altul infinit mai important care „îl adevereşte” şi stă peste cel dintâi. Marea noutate este cuprinsă în exclamaţia apostolului Paul: „Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit!” (1Cor 5,7). Euharistia poate fi numită „misterul vechi şi nou: vechi prin prefigurare, nou prin realizare” (Meliton din Sardes).

Dar în ce consistă cu adevărat evenimentul care pune baza Euharistiei şi care realizează noul Paşte? Evangheliile dau două răspunsuri diferite dar complementare care permit să avem o viziune mai cuprinzătoare a misterului. Paştele evreiesc se desfăşura în două momente şi în două locuri diferite: sacrificarea mieilor în templu şi cina în case. Evanghelistul Ioan priveşte de preferinţă momentul jertfirii. Pentru el Paştele creştin, şi prin aceasta Euharistia, a fost instituită pe cruce, în momentul în care Isus, adevăratul Miel al lui Dumnezeu, a fost jertfit. În Evanghelia sa, Ioan subliniază mereu apropierea Paştelui iudeilor şi concomitent apropierea „ceasului” preamăririi lui Isus, adică al morţii sale. Există o apropiere „temporală” a unei zile şi a unui „ceas” precis, şi o apropiere „spaţială” de Ierusalim, până când aceste două mişcări converg şi se intersectează pe Calvar. Este momentul în care în templu începea înjunghierea mieilor de Paşti. Pentru a sublinia mai clar această coincidenţă, Ioan pune în evidenţă că lui Isus răstignit pe cruce „nu i se va zdrobi nici un os” (In 19,36). Evanghelistul reia aici cuvintele lui Ioan Botezătorul: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (In 1,29).

Ceilalţi trei evanghelişti, sinopticii, privesc de preferinţă la momentul cinei pascale. De fapt, la cină, în momentul instituirii Euharistiei, se împlineşte, în viziunea lor, trecerea de la vechiul la noul Paşte. În aceste Evanghelii un loc important îl are pregătirea ultimei cine pascale celebrate de Isus înainte de a muri: „Unde este camera în care să mănânc Paştele cu discipolii mei?” (Lc 22,11). Putem spune că „cina” evangheliştilor sinoptici anticipează şi conţine deja evenimentul pascal al jertfirii lui Cristos, aşa cum gestul simbolic anticipează în profeţi evenimentul anunţat. Acelaşi eveniment este privit din două diferite puncte de observaţie: „La cină Isus s-a oferit singur ca jertfă; pe cruce a fost jertfit de către alţii” (Sf. Efrem Sirul).

5. Misterul Paştelui: „Trecerea” prin „Patima” Domnului
„Trecerea” şi „Patima” sunt cele două principale tradiţii pascale care au înflorit la originea Bisericii. La întrebarea: „Ce înseamnă ritul acesta?”, unii dintre vechii Părinţi răspundeau: „Patima lui Cristos!”; alţii răspundeau: „Trecerea eliberatoare a omului!” Se prelungeau cele două concepţii prezente deja în Vechiul Testament: un Paşte al lui Dumnezeu (de acum al lui Cristos), bazat pe ideea de jertfă, şi un Paşte al omului, bazat pe ideea de trecere la libertate. Cele două viziuni pună în evidenţă pe cei doi protagonişti şi cei doi poli ai mântuirii: iniţiativa lui Dumnezeu şi răspunsul omului.

Sf. Grigore Illibertanul (din Elvira-Granada) interpretează Paştele ca Pătimire potrivit Scripturii. Este „Paştele Domnului”, nu este scris „al poporului”. Numele „Pascha” derivă de la Pătimire. De aceea se spune „Paştele Domnului” pentru că nu a fost al poporului, ci al Domnului care în Paştele său a fost jertfit sub chipul mielului”. Această idee va rămâne în prefaţa Liturghiei romane şi a celei ambroziene, în care Paştele este definit „ziua în care Cristos a fost jertfit”. Sf. Ambrozie, însă, cunoscând limba greacă, a făcut să ajungă în Occident ideile lui Filon şi ale lui Origen, în care Paştele indica tocmai trecerea omului de la vicii la virtuţi, de la păcat la har. Sf. Ieronim traducând Biblia din textele originale a învăţat că „Pascha” înseamnă, desigur, „trecere”, dar trecerea lui Dumnezeu, nu trecerea omului. Paştele care în ebraică se spune „phase”, nu derivă acest nume de la cuvântul Pătimire, cum consideră cei mai mulţi, ci de la trecere… în sensul că Domnul însuşi „a trecut dincolo” şi a venit în ajutorul poporului său. Sf. Augustin a abordat şi el problema semnificaţiei Paştelui creştin şi a rezolvat contrastul între cele două explicaţii ce păreau de nereconciliat: „Fericitul evanghelist, explicându-ne, ca să spun aşa, nouă acest nume al Paştelui, care tradus în latină înseamnă „trecere” a spus: „Înainte de sărbătoarea Paştelui, Isus, ştiind că sosise ceasul ca să treacă din această lume la Tatăl”… „Iată trecerea! De la ce spre ce? Din această lume la Tatăl”.

Plecând de la acest text s-a obţinut, în sfârşit, echilibrul şi sinteza dintre „pătimire” şi „trecere”, dintre Paştele lui Dumnezeu şi Paştele omului, dintre Pătimirea şi Învierea lui Cristos, dintre Paştele liturgic-sacramental şi Paştele moral-ascetic. Oare numai Isus face Paştele? Numai Isus trece din această lume la Tatăl? Iată o altă sinteză elaborată de sf. Augustin care vorbeşte despre Paştele Capului şi Paştele Bisericii, trupul lui Cristos: „În Capul (Bisericii) le-a fost dată mădularelor o speranţă de a-l urma cu certitudine pe El care a trecut de la moarte la viaţă”. La Paşti s-a născut Biserica, Trup mistic al lui Cristos, ca spicul crescut pe mormântul lui Cristos!

6. Paştele Învierii: Domnul a înviat cu adevărat
E nevoie de un har special pentru a putea vorbi despre Înviere. Nimeni nu poate să spună „Isus este Domnul” sau „Isus a înviat”, ceea ce este acelaşi lucru, decât prin Duhul Sfânt (cf. 1Cor 12,3). În faţa Învierii încetează orice cuvânt. Cine trece de la vestirea Crucii la cea a Învierii, se aseamănă cu unul care aleargă până ce ajunge la ţărmul mării. Acolo trebuie să se oprească brusc. Picioarele nu-l mai ajută să continue şi să meargă pe apă. Trebuie să se mulţumească doar cu aruncarea unei priviri dincolo de mare, rămânând cu trupul dincoace.

Cine ar putea spune cum arătau chipurile, ochii, glasurile şi gesturile femeilor, când au intrat în cenaclu şi s-au găsit înaintea lui Petru şi a celorlalţi apostoli? Înainte ca ele să vorbească, Petru a înţeles că se întâmplase ceva nemaiauzit şi a fost străbătut de un fior din cap până în picioare. Şi împreună cu el toţi cei prezenţi. S-a petrecut atunci ceva ce nu se poate descrie dar nu este greu de imaginat cum s-au derulat lucrurile. Femeile, mai întâi în mod confuz şi toate împreună, iar apoi tot mai clar încep să strige: „E gol! Mormântul, mormântul este gol… Îngeri, am văzut îngeri! Viu, viu, Învăţătorul e viu! Vestea era mult mai mare decât mijloacele omeneşti de care dispuneau pentru a o cuprinde. Era vinul nou care rupe burdufurile vechi şi se varsă în toate părţile.

Despre învierea lui Cristos trebuie să se spună ceea ce în imnul „Lauda Sion” se spune despre Euharistie: „Cât de mult poţi, atât de mult cutează, pentru că este dincolo de orice preamărire, şi nu o vei preamări niciodată prea mult”.  O, dacă cel puţin o dată în an ne-ar cuprinde şi pe noi fiorul Învierii, făcându-ne să „ardem şi să vibrăm deopotrivă de iubire şi de cutremur” (Sf. Augustin în Confesiunile sale.

Dar cum să tresalţi de bucurie, când lumea este zguduită şi tulburată, căci „se frământă neamurile şi regii pământului se răscoală?” E adevărat, dar Cristos a înviat: „De aceea, nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi ar cădea munţii în mijlocul mării; chiar de-ar clocoti şi ar spumega apele ei şi munţii s-ar zgudui la furia ei. Un râu cu braţele sale înveseleşte cetatea lui Dumnezeu, locuinţa sfântă a Celui Preaînalt…Veniţi şi vedeţi lucrările minunate ale Domnului, faptele uimitoare pe care le-a făcut pe pământ!” (Ps 45/46, 3-5.9). Nimic nu poate împiedica Biserica să repete la fiecare Liturghie: „Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni”.

7. Învierea lui Cristos şi misterul pascal
Ceea ce pentru noi azi este prima semnificaţie a cuvântului „Paşte”, adică învierea lui Cristos, nu s-a afirmat imediat în Biserică. În Noul Testament, cuvântul „Paşte” nu se referă la învierea lui Cristos, ci doar la cina sa pascală sau la jertfa sa. În secolul al II-lea s-a început să se spună „Paştele este Cristos”, sau „Misterul Paştelui este Cristos” (Sf. Iustin şi Meliton din Sardes). Deoarece în Cristos moartea şi învierea sunt inseparabile, treptat a fost înţeles prin cuvântul „Paşte” şi învierea lui Cristos, deşi cu unele rezistenţe şi dificultăţi.

Paştele era o instituţie preexistentă pe care creştinii o moşteneau din Vechiul Testament. Simbolismul ei indica jertfă, sânge, sacrificiu. Nu a fost greu pentru creştini să facă transferul acestui simbolism şi să-l aplice Patimii lui Cristos. În accepţia creştină numele a fost folosit mai întâi cu sensul de jertfire a Mielului pascal: „Paştele nostru, Cristos, a fost jertfit” (1Cor 5.7). În tradiţia greacă asemănarea dintre cuvântul ebraic „Pascha” şi verbul grecesc „paschein” (a suferi), a făcut ca multă vreme să se repete că „Pascha” înseamnă „Pătimire”. Abia prin sfântul Augustin se ajunge la depăşirea acestor dificultăţi. Episcopul din Hipona subliniază că evanghelistul Ioan a dat o nouă interpretare termenului „Pascha”, şi anume aceea de trecere a lui Cristos „din această lume la Tatăl” (In 13,1). Prin pătimire Domnul a trecut de la moarte la viaţă, deschizând calea pentru noi care credem în învierea sa, ca să trecem şi noi de la moarte la viaţă.

Moartea şi învierea constituie împreună misterul pascal. Avem aici dinamismul mântuirii ca trecere de la moarte la viaţă. Este devenirea unei realităţi ce se petrece fără oprire. Mântuirea se realizează şi se împlineşte doar în Înviere ca trecere înainte şi nu simplă întoarcere la viaţă de dinainte. Paştele Pătimirii fără Înviere ar fi ca o întrebare fără răspuns şi o noapte ce nu cunoaşte aurora unei noi zile. Ar fi sfârşitul şi nu începutul a toate. Importanţa învierii lui Cristos pentru credinţă este atât de mare încât fără ea credinţa noastră ar fi „goală”, fără fundament (cf. 1Cor 15,14). Scrie sf. Augustin: „Credinţa creştinilor este învierea lui Cristos. Toţi cred că Isus Cristos a murit; dar numai creştinii cred că a înviat, şi nu e creştin cine nu crede”. Să ne manifestăm credinţa spunând unii altora: Cristos a înviat! Adevărat a înviat! Χριστός ἀνέστη! Ἀληθῶς ἀνέστη! Christus surrexit! Vere resurrexit!

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic în vederea Paştelui 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.