(RV 28 martie 2015) „Actori în drama patimii lui Cristos”. E Ziua Domnului. Itinerarul Postului Mare de convertire şi de pocăinţă ne călăuzeşte pe culmea istoriei lui Isus. Cu această duminică intrăm în marea săptămână „sfântă” în care comemorăm solemn patima, moartea şi învierea Domnului Isus după Sfintele Scripturi. Cristos s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume (cf. Fil 2,8-9).
1. Duminica Floriilor şi a Patimii Domnului
Liturghia acestei duminici celebrează, pe de o parte,
intrarea „regească” a lui Isus în Ierusalim în aclamaţiile mulţimii iar, pe de alta,
povesteşte momentele dramatice ale patimii şi morţii sale. Denumirile „Duminica Floriilor”
şi „Duminica Patimii” nu se exclud. Intrarea lui Isus în Ierusalim (cf. Mc 11,1-10)
are la bază un oracol profetic: „Veseleşte-te mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie,
fiică a Ierusalimului! Iată, regele tău vine la tine: el este drept şi mântuit, umil
şi călare pe un măgar, pe un mânz, puiul unei măgăriţe” (Zah 9,9). În scena „triumfului”
acordat învingătorului se vorbeşte despre un rege umil, blând şi sărac care înaintează
pe drumul crucii. Acest contrast redă sensul pătimirii şi mai în general al vieţii
lui Isus, care devine inteligibil în momentul pătimirii.
2. Tronul crucii
Intrarea „triumfală” a lui Isus în Cetatea Sfântă
provoacă reacţia violentă a conducătorilor poporului iudeu, care dintr-un instinct
de apărare decid moartea lui Isus. Evangheliile arată că Isus cucereşte adevărata
„regalitate” mesianică urcând pe lemnul crucii. Motivul oficial al răstignirii (titulus
crucis) a fost scris pe tăbliţa pusă deasupra capului celui condamnat: „Regele Iudeilor”.
Nu este o ironie, nu este o simplă formalitate juridică, deoarece, murind pe cruce,
Isus a devenit „rege”. „Tronul” său de glorie de dimensiuni cosmice este Crucea. Cristos
este cu adevărat rege, dar un rege răstignit. Domneşte de pe înălţimea crucii.
Momentul culminant al liturghiei Cuvântului este lectura întregii povestirii a Patimilor Domnului, care anul acesta urmează versiunea evanghelistului Marcu (cf. Mc 14,1-15,47). Povestirea Patimii nu trebuie comentată, ci contemplată. Propunem totuşi câteva indicaţii menite să-i ajute pe ascultători să pătrundă mai adânc sensul povestirii.
3. Tăcerea lui Isus
Observăm mai întâi că în timpul patimii Isus vorbeşte
puţin. A spus deja tot ce trebuia să spună, iar acum poate asculta în tăcere. Totuşi
patima Domnului este grăitoare, căci vorbeşte de la sine. Ea dezvăluie trăsăturile
cele mai profunde ale lui Isus. Ele s-au manifestat în toată viaţa sa dar acum devin
mai clare: nevinovăţia, ascultarea necondiţionată faţă de Tatăl, solidaritatea cu
cei păcătoşi, abandonarea fără rezerve în trăirea iubirii.
4. Solitudinea lui Isus
În povestirea răstignirii, evanghelistul pare preocupat
să scoată în relief solitudinea lui Isus. Îl insultă trecătorii, preoţii, cei doi
tâlhari răstigniţi cu el. Nici unul dintre ucenici nu este aproape de el. Solitudinea
sa este atât de profundă încât devine strigăt rugător: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,
pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34). Isus se adresează Tatălui cu o cerere, dar Dumnezeu
tace. Glasul Tatălui care s-a auzit la botezul în râul Iordan şi la schimbarea la
faţă pe Muntele Tabor, tace când Fiul e pe cruce. Vedem în această rugăciune umanitatea
profundă a lui Isus care nu a fugit de neliniştile noastre dar le-a asumat pe toate.
Cel care a venit să-i elibereze pe cei săraci şi suferinzi cunoaşte înfrângerea, tăcerea
lui Dumnezeu, moartea. „Bunul păstor” devine „mielul jertfit”. Semănătorul devine
bobul de grâu care moare. Domnul devine slujitorul suferind anunţat de profeţi (Is
50,4-7). Răstignitul de pe Calvar apare ca un învins. În ochii celor prezenţi „cel
spânzurat este blestemul lui Dumnezeu” (Dt 21,23).
5. Isus în compania drepţilor
Cu toate acestea, Isus nu este singur. Evanghelistul
a presărat în povestire diferite referinţe la vechile Scripturi (cf. Ps 21/22, Ps
68/69 şi Is 53). Pasajele povestesc experienţa drepţilor şi a profeţilor, a unor oameni
smeriţi, luaţi în derâdere şi acuzaţi pe nedrept. În acest sens Isus nu este singur.
El face parte dintr-o istorie, se află în compania tuturor drepţilor şi a profeţilor
de demult. Privind crucea, înţelegem că uneori iubirea lui Dumnezeu pare tăcută, silenţioasă,
aproape absentă sau undeva departe. Isus moare singur, dar abia mort, totul se răstoarnă.
Dumnezeu nu-l abandonează pe Unsul său (Mesia, Cristos). Vălul templului care s-a
sfâşiat în două, de sus până jos, este un simbol. Templul şi-a încheiat menirea. Isus
avea dreptate. Se deschide o nouă epocă. Căci un păgân, văzându-l murind, recunoaşte
în el pe Fiul lui Dumnezeu. Povestea vieţii lui Isus nu s-a terminat, dar reîncepe.
6. Isus tăgăduit în identitatea sa
Isus este refuzat şi tăgăduit în atitudinea de dăruire
de sine până la capăt: „Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se poate salva. Cristos, regele
Israelului, să coboare acum de pe cruce ca să vedem şi să credem! Îl insultau şi cei
răstigniţi cu el” (Mc 15,31-32). La picioarele crucii vedem două moduri de a crede.
Înaintea crucii Domnului gândurile oamenilor se ciocnesc şi se despart. Pe de o parte
sunt cei care pretind să creadă doar dacă Mesia abandonează crucea şi face minuni
(cf. Mc 15,32).
7. Isus recunoscut de sutaşul roman
Pe de altă parte, sunt cei care cred tocmai pentru
că Isus rămâne pe cruce. Între aceştia din urmă se află sutaşul roman care văzând
cum Isus şi-a dat sufletul, a spus: „Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!”
(Mc 15,39). Isus este primit şi recunoscut de un străin, de un păgân. Centurionul
roman îl recunoaşte pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mesia tocmai pentru că acceptă
să moară şi nu se salvează pe sine.
8. Actorii patimii Domnului
Nu trebuie să ascultăm povestirea patimii lui Isus
ca nişte spectatori care asistă la o dramă în care actorii sunt alţii. Trebuie să
ne considerăm protagonişti. Toţi suntem personaje în povestirea patimii Domnului.
Care este rolul nostru? Să încercăm a ne identifica puţin.
9. Sunt autorităţile
Arhiereii şi cărturarii poporului au decis să-l elimine
pe Isus şi caută pretextul rezonabil ca să-l condamne la moarte. Urmăresc să-l prindă
prin viclenie ca să-l ucidă. Toţi l-au condamnat ca fiind vinovat de moarte. Unii
au început să-l scuipe şi, acoperindu-i faţa, îl loveau spunându-i: „Profeţeşte!”
Iar servitorii îi dădeau palme. Dis de dimineaţă, făcând consiliu, arhiereii, împreună
cu bătrânii şi cărturarii şi tot Sinedriul, legându-l, l-au dus şi l-au predat pe
Isus lui Pilat. Evangheliştii notează că în timpul procesului, mai marii poporului
căutau mărturii false împotriva lui Isus. Deşi mărturiile nu se potriveau, îl condamnă
nevinovat. Îl luau în râs şi spuneau sarcastic: „Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se
poate salva. Cristos, regele Israelului, să coboare acum de pe cruce ca să vedem şi
să credem!”
10. Este Ponţiu Pilat
Guvernatorul roman al Iudeii se prezintă cu pretenţia
de a fi imparţial şi obiectiv. Judecă şi recunoaşte nevinovăţia lui Isus. Dar imparţialitatea
sa este mărginită. Are o limită. El nu-i dispus să se compromită pe sine. Este obiectiv
cât timp nu-i în joc viaţa proprie. Dragostea lui pentru adevăr nu merge până la dăruirea
de sine. Preferă raţiunea de stat şi apărarea propriilor interese. De fapt, îl părăseşte
pe Isus în voia sorţii.
11. Este mulţimea
Sunt oameni buni care îl stimează pe Isus. Lui Isus
îi era milă de oameni, căci erau ca o turmă fără păstor. Dar mulţimea e schimbătoare
şi uită repede binele ce i s-a făcut. Este veşnic indecisă şi lesne de manevrat. La
sfârşit se lasă instigată de arhierei. Mulţimea îl preferă pe Baraba, un răzvrătit
care săvârşise omor, şi cere condamnarea lui Isus: „Răstigneşte-l!”
12. Sunt soldaţii
Nu sunt doar simpli executanţi de ordine primite de
sus. „Toată cohorta” se dedă la acte de mojicie. Degradarea omului nu cunoaşte limită.
Se distrează pe seama unui condamnat: L-au îmbrăcat pe Isus cu o haină de purpură
şi, împletind o coroană de spini, i-au pus-o pe cap. Apoi au început să-l salute:
„Bucură-te, rege al iudeilor!” Şi-l loveau peste cap cu o trestie, îl scuipau şi,
căzând în genunchi, se prosternau înaintea lui. Şi, după ce şi-au bătut joc de el,
l-au dezbrăcat de haina de purpură şi l-au îmbrăcat cu hainele lui.
13. Sunt trecătorii
Simplii trecători pot fi indiferenţi, dar la ocazie
nu dau înapoi şi devin complici. Purtaţi de valul opiniei publice lunecă de partea
gloatei. Orice zvon este de ajuns. Cei care treceau rosteau blasfemii împotriva lui
Isus, clătinând din cap şi spunând: „Hei, tu, care dărâmi templul şi-l construieşti
în trei zile, salvează-te pe tine însuţi coborând de pe cruce!”
14. Sunt ucenicii
Dintre ei, unul îl trădează şi-l vinde pe Isus pentru
arginţi. În timp ce Isus îşi trăieşte agonia în Grădina Măslinilor, ucenicii dorm.
Apoi fug, dispar complet de pe scenă. Se vorbeşte de Petru care îl urma „de departe”
şi care apoi îl tăgăduieşte. Se leapădă de Învăţătorul său deşi, într-un moment de
zel, nu cu mult înainte declarase că este gata să meargă la moarte împreună cu el.
Îi găsim pe ucenici abia la înviere. Verbele care descriu comportamentul lor în timpul
patimii lui Isus sunt semnificative şi dau de gândit: a trăda, a dormi, a părăsi,
a tăgădui, a privi de la distanţă.
15. Suntem noi
Sunt de partea lui Isus mai multe femei care îl urmau
de când era în Galileea şi îl slujeau. Urcaseră cu Isus la Ierusalim iar acum priveau
de departe. Toţi ceilalţi fie că-i sunt ostili, fie că l-au abandonat. Sunt, desigur,
personaje istorice, dar atitudinea lor este mereu actuală. Noi, în care din ele ne
recunoaştem? Tu, în care personaj te regăseşti? Răspunde sincer şi vei face Paştele
învierii cu Cristos.
16. Rugăciunea zilei
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat neamului
omenesc un exemplu de umilinţă în Mântuitorul nostru, care s-a făcut om şi a îndurat
moartea pe cruce: dă-ne harul să învăţăm a-l urma în răbdare, şi astfel, să ne învrednicim
a fi părtaşi de învierea sa.
(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 26 martie 2015)
All the contents on this site are copyrighted ©. |