2015-03-21 11:30:00

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a din Postul Mare (B)


(RV  22 martie 2015) ”Bobul de grâu căzut în pământ moare și aduce rod”. E Ziua Domnului. „Judecă-mă, Dumnezeule, şi apără-mi cauza în faţa unui popor lipsit de credinţă; scapă-mă de omul perfid şi trădător, pentru că tu eşti Dumnezeul meu şi locul meu de refugiu” (cf. Ps 42/43,1-2). În rugăciunea stăruitoare a psalmistului, Părinţii Bisericii au identificat strigătele lui Isus în timpul pătimirii. Autorul scrisorii către Evrei afirmă că „în zilele vieţii sale pământeşti, Cristos a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui.  Şi, deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârşit, a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el (Ev 5,7-9). Liturghia Postului Mare ne invită să-l urmăm pe Cristos în fidelitatea sa filială până la sfârşit în certitudinea că Dumnezeu nu este absent în cruce, dar că în ea se manifestă în mod diferit decât ne aşteptăm.

1. Dorul după Dumnezeu
Psalmul 42/43 este o continuare a celui precedent. Autorul se gândeşte cu nostalgie la templul din Ierusalim şi tânjeşte după locul prezenţei lui Dumnezeu. Este vorba de tragedia unui exilat, probabil un preot sau un levit, „excomunicat” de la izvorul de viaţă care pentru evreul credincios este templul de pe muntele Sionului. Imaginea cerbului însetat devine emblema mistică a setei de Dumnezeu. Psalmistul se află în nordul Galileii la izvoarele râului Iordan. Apă există din belşug, curge în cascade, dar alta este setea lui. E constrâns să trăiască într-un teritoriu locuit de păgâni, în mijlocul unui „popor lipsit de credinţă”, viclean şi perfid.

Orizontul vieţii începe să se lumineze. Timpul domiciliului obligatoriu se termină. Însoţit de cele două virtuţi divine personificate de Lumină şi de Adevăr va fi călăuzit la muntele Sionului în „locuinţa” lui Dumnezeu. Se vede deja cu harpa în mâini înaintând spre altarul de jertfă într-o procesiune de sărbătoare. Cântă psalmistul: „Introibo ad altare Dei… Voi merge la altarul lui Dumnezeu, la Dumnezeul bucuriei şi veseliei mele, şi te voi lăuda cu harpa, Dumnezeule, Dumnezeul meu” (v.4). Altarul este locul în care se săvârşesc misterele mântuirii şi centrul adunării credincioşilor. Pentru creştini, altarul este semnul lui Cristos.

În momente de zbucium sufletesc credincioşii se roagă cu psalmistul şi recapătă seninătatea inimilor: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce gemi înlăuntrul meu? Aşteaptă-l pe Dumnezeu, căci iarăşi îl voi lăuda pe el, care este mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu!” (v.5). Timp de secole, Biserica a început cu psalmul 42/43 celebrarea Liturghiei cerând eliberarea de duşmanii săi spirituali şi de păcat. Înainte de ultima reformă liturgică, acest psalm era recitat în şoaptă (în latină) de preotul slujitor împreună cu ministranţii, jos, lângă treptele altarului ca pregătire pentru celebrarea sfintei Liturghii. Mărturisirea continua cu gestul „mea culpa” prin întreita bătaie a pieptului şi abia apoi, preotul urca la altarul Domnului.

2. Promisiunea unui nou Legământ
În a doua parte a Postului Mare continuăm reflecţia despre istoria mântuirii. Profetul Ieremia anunţă un legământ nou (Ier 31,31-34); prevede o epocă în care poporul ales va trăi într-un raport de intimitate cu Domnul. Dumnezeu va ierta infidelităţile poporului şi-l va face să practice legea dreptăţii nu din constrângere, ci în mod liber, impulsionat de o „pornire lăuntrică”. Legământul de la poalele Muntelui Sinai va fi substituit cu un legământ nou care va fi veşnic şi a cărui lege nu va mai fi scrisă pe table de piatră ci întipărită în adâncul inimii. La baza acestui legământ nou vor sta iubirea şi iertarea.

Primul legământ a fost rupt în mod iremediabil. Nu mai poate fi restaurat. Este ca urciorul pe care profetul l-a spart în ochii locuitorilor Ierusalimului. Cioburile nu mai pot fi recuperate şi nici reasamblate (cf. Ier 19,11). Noul legământ va fi rezultatul unei noi intervenţii prin care Dumnezeu însuşi va produce convertirea, căci va schimba inima omului. Legea lui Dumnezeu nu va mai fi pusă înaintea ochilor, ci va fi sculptată în adâncul inimii omului. Caracteristica noului legământ este în interioritatea sa. Iată noutatea: „Voi pune legea mea înlăuntrul lor şi în inima lor o voi scrie; eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu. Nimeni nu-l va mai învăţa pe aproapele său şi nimeni, pe fratele său, zicând: „Cunoaşte-l pe Domnul!”, pentru că toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare – oracolul Domnului. Căci eu le voi ierta nelegiuirile şi de păcatele lor nu-mi voi mai aduce aminte” (Ier 31,33-34).

Ce se înţelege prin legământ sau alianţă? Înţelegerea, alianţa sau legământul este un raport de apartenenţă reciprocă între Dumnezeu şi oameni: „eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu” (Ier 31,33).  Relaţia dintre Dumnezeu şi popor nu este o simplă legătură precum cea dintre doi aliaţi, ci raportul care îl leagă pe soţ de soţie, pe tată de fiu. Este o legătură vitală. Este un legământ viu.  Al doilea element al legământului este cunoaşterea Domnului: „pentru că toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare” (Ier 31,34b). De aceea, „nimeni nu-l va mai învăţa pe aproapele său şi nimeni pe fratele său zicând: „Cunoaşte-l pe Domnul!” (Ier 31,34a). Nu este o cunoaştere oarecare, superficială sau simplu intelectuală, ci este o cunoaştere intimă, o trăire ce implică toată existenţa.

3. Fidelitatea faţă de legământ
Legământul nou şi definitiv reprezintă culmea legămintelor anterioare. Dumnezeu este credincios făgăduinţelor sale iar ultimul său cuvânt în privinţa noului legământ este iertarea. În timpul Postului Mare devenim tot mai conştienţi că Dumnezeu Tatăl este credincios legământului său de iubire şi iertare. Să ne întoarcem deseori în cămara intimă a sufletului şi acolo îl vom găsi pe Dumnezeu care ne iubeşte şi ne aşteaptă mereu. Pe ruinele legământului „rupt”, Dumnezeu ridică din propria iniţiativă un „nou legământ”. Este nou nu pentru că îl înlocuieşte pe cel vechi reînnoit deja în repetate rânduri, ci pentru că este diferit de primul. Nu-i scris pe table exterioare de piatră, ci este întipărit în inimă. Asta înseamnă o legătură intimă, personală a fiecărui om cu Dumnezeu. Cunoaşterea adevărată, trăirea lui Dumnezeu şi  religia spirituală sunt anunţate de Isus în convorbirea cu samariteana la fântâna lui Iacob (cf. In 4,24). Isus realizează „noul legământ în sângele său” (cf 1Cor 11,25; Lc 22,20). La baza noului legământ stă „porunca nouă” care îi leagă într-o singură iubire pe oameni cu Dumnezeu. Când vom trăi acest nou legământ în adevăratul său spirit?

4. Creează în mine inimă curată
Câteva versete din psalmul 50/51 formează răspunsul la prima lectură. Este cel mai cunoscut dintre psalmii de pocăinţă. Încă de la primele cuvinte, psalmistul îi cere lui Dumnezeu să-i şteargă păcatul deoarece se încrede în milostivirea sa. Apoi, îl roagă pe Dumnezeu să intervină cu lucrarea sa creatoare şi să-i dea o inimă nouă şi un duh nou: Creează în mine, Dumnezeule, o inimă curată! Îl roagă să înfăptuiască în păcătos o nouă creaţie: „Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate, şi, după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţă-mă de păcatul meu! Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi un duh statornic înnoieşte înlăuntrul meu! Nu mă alunga de la faţa ta şi duhul tău sfânt nu-l lua de la mine! Dă-mi înapoi bucuria mântuirii tale şi întăreşte-mă cu duh binevoitor! Atunci voi învăţa pe cei fărădelege căile tale şi cei păcătoşi la tine se vor întoarce” (Ps 50/51, 3-4.12-15)

5. Realizarea legământului
Profeţia despre noul legământ îşi găseşte împlinirea şi semnificaţia în ultimul discurs public rostit de Isus (cf. In 12, 20-33). Evanghelia zilei anunţă adunarea universală a tuturor oamenilor prin asumarea crucii până la dăruirea totală de sine. Se deschide cu câţiva greci care îşi manifestă dorinţa să-l vadă pe Isus. Cu toată probabilitatea nu sunt iudei, dar păgâni. Ei devin simbolul şi anticiparea acelei universalităţi a Bisericii care va fi rodul crucii.  Vor să-l vadă pe Isus nu din simplă curiozitate, ci din dorinţa de a cunoaşte şi de a crede. Aveau de rezolvat probleme vitale. Acesta este sensul verbului „a vedea” în Evanghelia după Ioan. Înseamnă a vedea în profunzime dincolo de aparenţe sau de explicaţiile superficiale pentru a înţelege semnificaţia adevărată şi tainică. Fiecare om ar trebui să ceară la fel ca aceşti greci: „Vrem să-l vedem pe Isus!” (In 12,21). Vrem să stăm de vorbă cu Isus căci avem multe de rezolvat. 

6. Grecii şi Isus
Venirea unor greci la Isus este un eveniment important. De fapt, ce voiau?  Pe vremea lui Isus, Grecia se afla în centrul Imperiului. Istoricii romani au scris că, după cucerirea Greciei, poporul roman învingător a fost cucerit sub aspect cultural de poporul învins. „Graecia capta ferum victorem cepit”, observa poetul latin Horatius: „Grecia cucerită, l-a cucerit pe învingătorul barbar”. Roma nu a mai fost aceeaşi după cucerirea Greciei. Cultura cu care creştinismul antic a trebuit să se confrunte, este cultura greacă devenită patrimoniul întregului Imperiu roman. Confruntarea dintre această cultură şi viziunea creştină a durat circa patru secole. Impactul a fost puternic nu numai în domeniul teologiei (Dumnezeu sau divinităţi?) dar şi în cel al antropologiei. Ce este omul, ce valoare are raţiunea umană, care sunt valorile sale, ce sens au pentru om evenimentele pământeşti, mai cu seamă viaţa şi moartea?

7. Poziţia grecilor
Idealul suprem al grecilor era  „kalokagathìa”, omul „καλὸς καὶ ἀγαθός, frumos şi bun, iscusit şi inteligent, care însă la sfârşit este răpus de un soartă potrivnică. Pentru ce se întâmplă mereu aşa?  Pentru ce acest destin implacabil? Pentru a da o interpretare speranţelor iluzorii ale oamenilor, grecii au inventat tragedia. Între marii scriitori de tragedii a fost Eschil, cu cinci secole înainte de Cristos. Tragediile descriau suferinţele popoarelor, durerea celui nevinovat, moartea tragică a eroului, vremelnicia celor mai sfinte sentimente, fatalitatea ce apasă asupra istoriei, şi incapacitatea absolută a omului de a rezolva „marile” sale probleme. Din acest motiv, adesea în finalul tragediilor intra în scenă o divinitate (deus ex machina) care declara că evenimentele omeneşti sunt supuse destinului (fatum, moira) inexorabil, împotriva căruia nici oamenii, nici zeii nu pot face nimic.

8. Răspunsul lui Isus
Aceasta era cultura din care proveneau acei greci care s-au adresat lui Isus. Au vorbit cu Isus dar nu se ştie ce i-au zis sau ce l-au întrebat. Se poate însă deduce din structura textului Evangheliei de azi care constituie răspunsul dat de Isus acestor greci. Probabil l-au întrebat: „Tu care vorbeşti mereu despre moarte, ce idee ai despre acest eveniment care spulberă toate speranţele omului? Tu îi îndemni pe ucenicii tăi să creadă într-un Dumnezeu-iubire. Cum se poate împăca această idee religioasă a ta cu moartea certă şi inevitabilă în care se stinge orice fel de legătură dintre Dumnezeu şi om?”

Răspunsul lui Isus poate fi înţeles având în vedere prima lectură despre legământul nou promis pentru timpurile mesianice, când Dumnezeu va scrie legea sa în inima omului. Ţinând cont de noul legământ, vedem că răspunsul lui Isus dat grecilor cuprinde trei puncte. În primul rând, Isus le-a spus că moartea nu are un sens în ea însăşi, pentru că sensul morţii este viaţa, potrivit asemănării cu sămânţa care căzută în pământ pare că moare dar pregăteşte o nouă viaţă. „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24).  În al doilea rând, vorbind despre Dumnezeu-iubire, a spus că, deşi era tulburat de „ceasul” morţii sale de-acum aproape, el era sigur că Tatăl nu-l va abandona ci îl va preamări. „Acum sufletul meu este tulburat şi ce să spun: «Tată, salvează-mă de ceasul acesta!»? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, glorifică numele tău!” Atunci a venit o voce din cer: „L-am glorificat şi iarăşi îl voi glorifica” (In 12,27-28). Al treilea punct al răspunsului dat de Isus grecilor se referă la sensul pozitiv al morţii sale: „Iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12, 32).

9. Crucea: semnul glorificării
Observăm că dialogul lui Isus cu grecii este absorbit în teologia lui Ioan. Aceasta este absolut diferită de orice idee pe care nu numai grecii, dar toate popoarele şi toate religiile necreştine, inclusiv din timpurile noastre, o au despre Dumnezeu, despre moarte şi despre destinul omului după moarte.

Isus pare la prima vedere că evită întrebarea grecilor, dar nu este aşa. Isus consideră împrejurarea ca fiind moment de manifestare a slavei „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat” (In 12,23). De aceea, Isus merge direct în miezul chestiunii şi răspunde cu o scurtă parabolă care ilustrează sensul întregii sale vieţi. El este ca o sămânţă care zace în pământ, adică se dăruieşte până la moarte pentru a aduce rod. Rodul este descris puţin mai departe: „iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32). Isus se dăruieşte şi moare pentru ca să-i adune din nou pe oameni. Acesta este rodul.

Grecii care voiau să vadă cine este Isus sunt invitaţi să înţeleagă misterul crucii. Pentru a se face cunoscut, pentru a revela persoana şi semnificaţia sa, Isus vorbeşte despre cruce, vorbeşte despre viaţa sa ca un plan continuu de dăruire. De fapt, la întrebarea „Cine este Isus?”, primii creştini nu răspundeau cu o definiţie (nu-i de-ajuns să spui că este „Dumnezeu adevărat şi Om adevărat”) ci povesteau viaţa şi moartea lui Isus. Misterul care trebuie aprofundat este deci crucea. Sensul genuin al acestui mister poate fi uneori ofuscat, redus şi banalizat. Crucea a devenit uneori sinonim cu povară, suferinţă, faliment. În lumina Paştelui, Crucea este mult altceva.

10. Crucea: semnul iubirii
Crucea este manifestarea iubirii lui Dumnezeu, a comuniunii sale şi solidarităţii cu noi. Acesta este sensul principal din care derivă toate celelalte, cum spune Evanghelistul: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Şi mai departe: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13).

În cea de-a patra Evanghelie Isus vorbeşte despre cruce în sensul de slavă: „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat” (In 12,23). Nu este un paradox. Crucea este slava iubirii şi nu slava puterii. Pe cruce vedem o iubire puternică, pasionată pe care oamenii încearcă să o descurajeze, dar care nu se dă abătută din cale pentru că este o iubire mare, puternică şi glorioasă. Pe cruce s-a arătat puterea iubirii şi nu iubirea puterii.

11. Crucea: semnul comuniunii totale
Crucea este şi calea solidarităţii şi comuniunii, a solidarităţii până la capăt. Alţii te pot marginaliza sau trăda, tu însă trebuie să fii solidar cu ei, printr-o fidelitate ce merge dincolo de refuzul pe care-l întâmpini. Este calea solidarităţii rezistente şi universale imitându-l pe Cristos care a murit pentru cei care l-au răstignit. Pe lângă revelarea iubirii lui Dumnezeu crucea este şi un plan de viaţă pe care Cristos l-a trăit şi pe care fiecare ucenic trebuie să-l împărtăşească.

Crucea conţine şi un alt aspect: slăbiciunea iubirii. Cristos nu a coborât de pe cruce cu cete de îngeri pentru a-şi impune ideea sa. Nu a folosit puterea de Fiu al lui Dumnezeu pentru a se sustrage maltratărilor. S-a încredinţat libertăţii oamenilor lăsându-le posibilitatea să spună da şi să spună nu. Dumnezeu a preferat să parcurgă calea iubirii şi a libertăţii, acceptându-i până la capăt partea riscantă de a fi refuzat. Asta înseamnă că iubirea pare învinsă, dar în realitate este victorioasă, pare incapabilă să facă istorie şi totuşi se impune în istoria lumii, pare slabă dar e puternică. Calea crucii este calea învierii. Este drumul bobului de grâu care murind aduce rod.

La sfârşitul acestor consideraţii ajungem la două concluzii foarte simple, deschise spre diferite posibilităţi. Prima este aceasta: a trăi crucea înseamnă a duce o viaţă zilnică ce permite iubirii lui Dumnezeu să se manifeste din interior. Nu ajunge simpla osteneală sau suferinţă. Trebuie să practicăm solidaritatea, primirea, fraternitatea şi slujirea. În al doilea rând, crucea ne invită să-l vedem pe Dumnezeu nu doar acolo unde sunt semnele puterii, forţa geniului sau farmecul frumuseţii, ci acolo unde se află iubirea. Acolo unde se găseşte sămânţa care moare pentru a da rod.

12. Rugăciunea Bisericii
”Te rugăm, Doamne, ca, ajutaţi de tine, să trăim şi noi în dragostea care l-a făcut e Fiul tău să-şi dea viaţa din iubire pentru lume”.

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 21 martie 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.