Vatican. A doua predică din Post: misterul Sfintei Treimi

RV 06 mar 2015. ”Orientul și Occidentul în fața misterului Sfintei Treimi” a fost tema celei de a doua predici din Post prezentată vineri în Capela «Redemptoris Mater» din Palatul Apostolic de pr. franciscan capucin Raniero Cantalamessa, predicatorul Casei Pontificale. Predica din Postul Mare a scos în evidență necesitatea de a pune în comun ceea ce îi unește pe creștinii celor două mari tradiții apostolice. La predica pr. Cantalamessa au luat parte papa Francisc și mai mulți membri ai Curiei Romane.

”Vizita recentă a papei Francisc în Turcia, încheiată cu întâlnirea cu patriarhul ortodox Bartolomeu, și mai ales îndemnul său de a împărtăși în plinătate credința comună a Răsăritului creștin și a Apusului latin”, a spus pr. Cantalamessa, ”m-au convins de oportunitatea de a folosi meditațiile din Postul acestui an pentru a da curs acestei dorințe a papei, care este și dorința întregii creștinătăți”.

”Această dorință de împărtășire nu este nouă. Deja Conciliul Vatican II, în (decretul) «Unitatis Redintegratio», îndemna la o considerație specială a Bisericilor Orientale și a bogățiilor lor (nr. 14). Sfântul Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea apostolică «Orientale lumen» din 1995 scria: «Cum credem că venerabila și antica tradiție a Bisericilor orientale este parte integrantă din patrimoniul Bisericii lui Cristos, prima necesitate pentru catolici este aceea de a o cunoaște pentru a se putea hrăni și a promova, după felul posibil fiecăruia, procesul unității» (nr. 1). Același Sfânt pontif a formulat un principiu care cred că este fundamental pentru drumul către unitate: «a pune în comun multele realități care ne unesc și care sunt cu siguranță mai numeroase decât cele care ne dezbină» (Tertio millennio adveniente, nr. 16). Ortodoxia și Biserica Catolică împărtășesc aceeași credință în Sfânta Treime, în întruparea Cuvântului, în Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat într-o singură persoană, care a murit și a înviat pentru mântuirea noastră, care ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt; credem că Biserica este trupul său însuflețit de Duhul Sfânt, că Euharistia este «izvorul și culmea vieții creștine», că Maria este «Theotokos», Maica lui Dumnezeu, că avem ca destin viața veșnică. Ce poate fi mai important decât toate acestea? Diferențele intervin în modul de înțelegere și de explicare a acestor mistere, așadar, sunt secundare, nu primare”.

”În trecut – a reluat pr. Cantalamessa – raporturile dintre teologia orientală și teologia latină erau marcate de o vizibilă tentă apologetică și polemică. Se insista mai ales (în vremuri recente, poate cu tonuri mai irenice) pe ceea ce deosebește și ceea ce fiecare credea că are diferit și mai just decât celălalt. A venit timpul de a inversa această tendință, încetând a insista obsesiv pe diferențe (deseori bazate pe o forțare, dacă nu chiar pe o deformare, a gândirii celuilalt) și a pune la un loc ceea ce avem în comun și ne unește într-o singură credință. O cere cu insistență datoria comună de a vesti credința unei lumi profund schimbate, cu întrebări și interese diferite de cele din timpurile în care au apărut divergențele și care, în cea mai mare parte, nici nu înțelege rostul atâtor distincții ale noastre și se află la o distanță de ani lumină de acestea.

Până acum, în efortul de a promova unitatea între creștini, a predominat o linie care se poate formula astfel: «mai întâi să se rezolve diferențele, pentru ca apoi să se împărtășească ceea ce avem în comun»; linia care își face drum tot mai mult în mediile ecumenice este: «să împărtășim ceea ce avem în comun pentru ca mai târziu să rezolvăm, cu răbdare și respect reciproc, diferențele».

Rezultatul cele mai surprinzător al acestei schimbări de perspectivă este că însăși diferențele doctrinare, în loc să ne apară ca o «eroare» sau o «erezie» a celuilalt, încep să ne apară tot mai mult drept compatibile cu propria poziție și, deseori, de a dreptul, ca un corector necesar și o îmbogățire a acesteia. Un exemplu concret, pe un alt versant, este acordul din 1999 între Biserica catolică și Federația mondială a Bisericilor luterane cu privire la îndreptățirea prin credință.

Un înțelept gânditor păgân din secolul IV, Quintus Aurelius Symmacus, amintea un adevăr care dobândește toată valoarea sa dacă este aplicat raporturilor dintre diferitele teologii ale Răsăritului și Apusului: «Uno itinere non potest perveniri ad tam grande secretum» (Relatio de arae Victoriae, III, 10) - «la un mister atât de mare nu se poate ajunge pe o singură cale». În aceste meditații vom încerca să arătăm nu doar necesitatea dar și frumusețea și bucuria de a ne întâlni unii cu alții în vârf pentru a contempla aceeași minunată panoramică a credinței creștine, chiar dacă am ajuns de pe versanți diferiți.

Marile mistere ale credinței, în care vom căuta să verificăm acordul de fond, deși în diversitatea celor două tradiții, sunt misterul Sfintei Treimi, persoana lui Cristos, cea a Duhului Sfânt, doctrina mântuirii. Doi plămâni, o singură suflare: aceasta va fi convingerea care ne va călăuzi pe drumul nostru de recunoaștere. Papa Francisc vorbește în acest sens de «diferențe reconciliate»: nu trecute sub tăcere sau banalizate, ci reconciliate”.

În continuarea predicii sale din Post, pr. Cantalamessa a vorbit pe larg despre unitatea și trinitatea lui Dumnezeu, misterul care printr-un limbaj simbolic, a spus că reprezintă ”muntele cel mai înalt, Everestul credinței creștine”.

(rv – A. Dancă)