2015-02-27 08:20:00

Considerații omiletice la Duminica a II-a din Postul Mare (anul B)


1 martie 2015. E Ziua Domnului. La începutul Liturghiei duminicale ne îndreptăm inimile spre Dumnezeu şi repetăm cu psalmistul biblic: „Ţie îţi spune inima mea: Am căutat faţa ta! Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi ascunde faţa de la mine, nu îndepărta cu mânie pe slujitorul tău” (Ps 26/27,8-9). Înaintea lui Dumnezeu suntem în siguranţă. La el aflăm primire şi ascultare.

1. Slujitori ai lui Dumnezeu
Rugătorul este un om pasionat de locul prezenţei divine şi de serviciul liturgic care se celebrează în casa Domnului. Se defineşte pe sine ca „slujitor al lui Dumnezeu”, titlu de mare cinste în Orient. Sub influenţa biblică, numele „Abdullah” în limba arabă indică o demnitate maximă de adeziune şi intimitate cu Dumnezeu. În rugăciunea psalmilor  până şi fiul slujitoarei adoptat de stăpân este onorat să facă parte din familia sa: „Ascultă-mă, Doamne, căci sunt slujitorul tău, eu, slujitorul tău şi fiul slujitoarei tale!” (Ps 114-115/116,16). Titlul capătă conotaţii mesianice în renumitele cânturi despre servitorul lui Jahve (cf. Is 42; 49; 50; 53). În comuniunea intimă cu Dumnezeu, rugătorul pronunţă minunata profesiune de încredere: „Chiar tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit la sine (Ps 26/27, 10). Credinţa psalmistului vine de departe. Se păstrează şi astăzi o teracotă antică (cilindrul A) cu inscripţia despre regele sumerian din Lagaş, Gudea  (2150-2130 a.Ch.) care, prezentându-se, exclamă: „Eu nu am mamă, tu îmi eşti mamă; eu nu am tată, tu îmi eşti tată”. Textul cel mai apropiat sub aspect spiritual de psalmistul biblic este cel din cartea profetului Isaia: „Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita” (Is 49,15).

2.  Ascultători ai Cuvântului
Deoarece modelul după care am fost creaţi este Dumnezeu, să ne dăm silinţa de a-l imita. Modelul original este Cristos, icoana Tatălui. Postul Mare este timpul special destinat ascultării cuvântului lui Dumnezeu pentru îndreptarea vieţii. În rugăciunea liturgică se aude ecoul glasului din cer care a răsunat pe muntele schimbării lui Isus la faţă. Dumnezeu Tatăl ne cere să ascultăm de Fiul său iubit pentru a fi transfiguraţi cu el de lumina Învierii: „Dumnezeule, care ne chemi să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău, ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura de vederea gloriei tale”.

3. Abraham, icoana omului credincios
Lecturile biblice ilustrează continuu credinţa în Dumnezeu prin exemple luate din istorie. Astăzi, episodul evanghelic al schimbării lui Isus la faţă este pus în legătură cu jertfa patriarhului Abraham. În toată tradiţia biblică Abraham, slujitorul lui Dumnezeu (Gen 26,25) este figura credinciosului adevărat şi părintele nostru în credinţă. Domnul i s-a adresat dându-i o poruncă şi făcându-i o promisiune: „Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău spre ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un popor mare, te voi binecuvânta şi voi face mare numele tău; şi vei fi o binecuvântare” (Gen 12,1-2).

Porunca şi promisiunea cer ascultare şi încredere. Acestea sunt componentele credinţei. Dumnezeu intră în viaţa lui Abraham, pe care o împarte în două: îl cheamă la o alegere radicală, fără compromisuri şi fără regrete. Vrea de la el o schimbare a vieţii, să lase orice formă de siguranţă omenească şi să trăiască bazându-se numai pe cuvântul Dumnezeului său. Asta este credinţa. Credinţa nu este o alegere ce se face odată pentru totdeauna, ci este tot timpul în mişcare şi supusă încercării. Anii trec, copiii nu vin, promisiunile lui Dumnezeu pentru care Abraham a riscat totul, par tot mai departe de a se realiza. Dumnezeu nu se grăbeşte să-şi menţină făgăduinţele. Pare că le amână mereu.

4. Încercarea supremă: jertfirea singurului fiu
Cea mai mare încercare la care Abraham a fost supus, este porunca de a-l jertfi pe Isaac, speranţa bătrâneţilor sale. Dumnezeu i-a poruncit lui Abraham să i-l sacrifice pe singurul său fiu. O poruncă teribilă, agravată de faptul că fiind deja înaintat în vârstă, nu putea spera să aibă alţi moştenitori. Deci nu înţelegea, cum Dumnezeu îşi poate menţine promisiunea de a-i da mulţi urmaşi. Cu toate acestea, Abraham a ascultat prompt de porunca primită şi era gata să-l jertfească pe micul Isaac. Dumnezeu însă l-a oprit: „Să nu-ţi ridici mâna asupra tânărului şi să nu-i faci niciun rău, căci acum ştiu că te temi de Dumnezeu şi nu l-ai cruţat pe unicul tău fiu pentru mine!” (Gen 22,12).

Subliniem câteva aspecte din povestirea jertfei patriarhului Abraham (Gen 22,1-2.9a.10-13.15-18). Înainte de toate acel „iată-mă!” prin care Abraham răspunde la glasul lui Dumnezeu. Un „iată-mă” care deschide (v.1) şi încheie (v.11) povestirea. Statura morală a lui Abraham este rezumată în acest „iată-mă!” ce redă ascultarea promptă şi credinţa sa nelimitată. Apoi, sublinierea faptului că Isaac era singurul său fiu, „fiul pe care îl iubeşti” (v.2). Urcând pe muntele Moria, băiatul poartă lemnele, dar focul şi cuţitul, instrumentele cele mai periculoase, le poartă tatăl. Iată, cât este atent şi grijuliu omul acesta care se pregăteşte să-l piardă pe singurul fiu! Notăm apoi duioşia schimbului de cuvinte: „Tată!”… „Iată-mă, fiul meu”… „Iată focul şi lemnele, dar unde este animalul pentru jertfă?”… „Dumnezeu va avea el grijă de mielul jertfă, fiul meu!” (Gen 22,7-8). Tatăl nu-i răspunde fiului în mod evaziv, ci spune adevărul. Este ca şi cum ar zice: „Să-l lăsăm pe Domnul să facă ce vrea!” În ascultarea necondiţionată faţă de Dumnezeu, Abraham spune ceva mai adevărat chiar decât el însuşi putea înţelege în acel moment. Fără să-şi dea seama, făcea o profeţie ce se va împlini în mod fericit, după ce va fi trecut până la capăt prin marea încercare. Dumnezeu a avut grijă: „Abraham a ridicat ochii, a privit şi, iată, un berbec în spatele lui încurcat cu coarnele într-un tufiş. Abraham s-a dus, a luat berbecul şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său” (Gen 22,13).

5. Încercarea credinţei
Deci, nu numai că Dumnezeu nu pare grăbit să-şi menţină promisiunea, ci pare să o dezmintă. Îi promite lui Abraham mulţi urmaşi, şi acum i-l cere pe singurul fiu. E un Dumnezeu misterios. Mântuirea sa merge dincolo de schemele omului şi căile lui nu sunt ale noastre. Aceasta este lecţia la care poporul lui Israel trebuie să mediteze continuu. Israel trebuie să-şi aducă aminte de acest fapt în situaţii asemănătoare, ca de pildă în timpul exilului, când Dumnezeu pare să se contrazică până la limita insuportabilului: i-a promis lui Abraham mulţi urmaşi, dar i-l cere pe singurul fiu; a promis poporului o patrie, iar acum îl face să se risipească printre străini. În realitate, Dumnezeu împlineşte făgăduinţele în mod neaşteptat. Sunt situaţii prin care Dumnezeu pune la încercare credinţa. În acest sens, istoria lui Abraham conţine o lecţie pentru credincioşii din toate timpurile. În viaţa primului patriarh se dezvăluie modul mai profund, derutant, al fidelităţii lui Dumnezeu. Domnul este fidel, dar fidelitatea lui are în vedere planuri mai mari decât cele concepute de oameni.

6. Reînnoirea promisiunii
După încercarea supremă, Dumnezeu premiază credinţa lui Abraham şi îi reînnoieşte promisiunea cu jurământ: Îngerul Domnului l-a chemat din cer a doua oară pe Abraham şi i-a zis: „Mă jur pe mine însumi – oracolul Domnului – pentru că ai făcut lucrul acesta şi nu l-ai cruţat pe unicul fiul tău, te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi descendenţa, ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării, şi descendenţa ta va stăpâni cetăţile duşmanilor săi. Prin descendenţa ta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului, pentru că ai ascultat de glasul meu” (Gen 22,15-18).

Ascultarea de porunca lui Dumnezeu de a-l jertfi pe Isaac, singurul fiu, constituie centrul povestirii despre Abraham. Ea dezvăluie totodată miezul credinţei poporului lui Dumnezeu şi a oricărui adevărat credincios. Experienţa lui Abraham pregăteşte în profunzime „scandalul crucii”. Drumul crucii apare ca semnul părăsirii absolute de către Dumnezeu, dar în lumina învierii lui Isus din morţi este semnul fidelităţii şi iubirii sale.

7. Nu l-a cruţat pe propriul său Fiu
Episodul despre jertfa patriarhului Abraham duce gândul la jertfa Crucii. Dumnezeu l-a cruţat pe Isaac, fiul lui Abraham, dar pe Cristos, propriul său Fiu, şi el primul-născut, nu l-a cruţat! A făcut-o din dragoste faţă de noi, cum aminteşte apostolul Paul. Scriind creştinilor din Roma, apostolul trage din acest fapt o consecinţă extrem de confortantă ce depăşeşte orice fel de argumentare bazată pe criteriile înţelepciunii umane: „Fraţilor, dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el?  Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică! Cine îi va condamna? Cristos Isus, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi” (Rom 8,31b-34).

7. Transfigurarea lui Isus
Perspectiva deschisă de istoria lui Abraham este reluată şi aprofundată de pericopa evanghelică despre schimbarea lui Isus la faţă pe muntele Tabor (cf. Mc 9,2-10). Biserica celebrează evenimentul luminos al schimbării la faţă la 6 august, dar şi în a doua duminică a Postului Mare ca pregătire la sărbătoarea Paştelui.

Transfigurarea a avut loc după ce Petru mărturisise că Isus este Cristos, adică Mesia. În drum spre Ierusalim, Isus începuse să înveţe că Fiul omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, să fie ucis şi a treia zi să învie (cf. Mc 8,31). Pentru ucenici această idee era greu de înţeles, inacceptabilă şi de neconceput. Resping ideea despre un Mesia maltratat. Răspunsul ferm în care Isus îl numeşte pe Petru „Satana”, crease o adevărată criză în comunitatea celor Doisprezece. Nu puteau accepta ideea că Mesia trebuie să sufere multe. Apoi, presimţeau că asta îi priveşte personal pe fiecare. Ucenicul merge în urma învăţătorului şi condiţiile urmării erau clare (cf. Mc 8,34-38). Au înţeles că Isus este Mesia (Cristos) şi s-au convins că drumul său duce la cruce, dar nu reuşesc să înţeleagă faptul că în cruce se ascunde gloria. De aceea, au nevoie de o garanţie, de o experienţă chiar numai de câteva clipe şi provizorie în care vălul să fie ridicat. Şi Isus îi pregăteşte.

Atunci „Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus deoparte, pe un munte înalt numai pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor” (Mc 9,2). Timp de câteva clipe Isus le arată la trei dintre apostoli ceea ce în el rămânea, de obicei, ascuns: dumnezeirea, strălucirea gloriei şi comuniunea cu Tatăl ceresc. „Hainele lui Isus au devenit strălucitoare, atât de albe cum niciun albitor de pe pământ nu le putea albi. Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Isus” (Mc 9,3-4).

Transfigurarea lui Isus este menită să dezvăluie ucenicilor derutaţi sensul profund şi ascuns al crucii. Misterul transfigurării imprimă în mintea ucenicilor o imagine a lui Isus, glorioasă şi măreaţă în stare să arate că în sărăcie, în suferinţă, în pătimire Dumnezeu înfăptuieşte planul său de mântuire, chiar dacă omeneşte apare imposibil. Aceasta este semnificaţia transfigurării pe drumul de credinţă al ucenicului. Trei dintre ucenici au contemplat, pentru o clipă, gloria Fiului lui Dumnezeu. Evenimentul de pe muntele Tabor anticipează Paştele şi îi face pe ucenici să înţeleagă că drumul lui Dumnezeu nu este închis ci deschis. Moartea nu este ultimul cuvânt.

Acum Biserica propune şi generaţiei noastre episodul transfigurării lui Isus, vrând să ne spună: îl veţi vedea pe Mântuitorul răstignit, veţi trăi o groază de nedescris văzându-l însângerat, suferind în agonie, strivit de duşmani. Ca să nu vă scandalizaţi, ca să nu-l trădaţi şi să nu-l părăsiţi în ceasul acela mare şi amar, priviţi acum cu atenţie misterul transfigurării lui Isus pe Tabor, înţelegeţi cine este cel plin de strălucire şi ce poate face: Ascultaţi de el!

8. Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!
Petru şi ceilalţi doi apostoli stăteau fericiţi înaintea lui Isus care se revelează în toată strălucirea divină. Apostolul Petru voia să prelungească la infinit acea viziune neaşteptată. Dorind să facă trei colibe (Mc 9,5), dovedeşte însă că nu a înţeles evenimentul. Credea că-i începutul unei situaţii definitive. Nu era însă ţinta finală, ci doar o anticipare ei de scurtă durată. Lumina se stinge, dispar Moise şi Ilie şi rămâne Isus singur, un om îndreptat spre umbrele patimii şi morţii: „A venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor a fost un glas: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei ( Mc 9,7-8).

Punctele de referinţă ale credinţei nu se găsesc în minune. Singurul miracol ce ne-a fost dat este cel al Cuvântului lui Dumnezeu. Slava luminoasă care apare pe munte este garanţia prezenţei şi aprobării lui Dumnezeu, dar la sfârşit rămâne Isus singur, în forma sa umană şi de toate zilele. Ucenicii trebuie să aleagă. Binele nu stă în a rămâne pe munte fugind de lume, dar în a trăi în istoria oamenilor cu stilul ales de Dumnezeu.

Pe drumul credinţei nu lipsesc momente luminoase, de bucurie, în mijlocul ostenelilor vieţii creştine. Să ştim a le primi şi trăi, fără a uita că sunt trecătoare şi provizorii. Pentru ucenic viaţa de credinţă continuă să fie un drum al crucii. Experienţele luminoase, puţine şi de scurtă durată, îi sunt oferite doar ca o pregustare. Asta ne este de-ajuns. Pentru a cunoaşte mai mult, trebuie să ascultăm de „Fiul iubit” (Mc 9,7).

Ucenicul este prin definiţie unul care ascultă. El nu pretinde să fie original, ci slujitor al adevărului în poziţie de ascultare. Ascultarea înseamnă primirea şi împlinirea cuvântului, înseamnă convertire şi speranţă. Cere nu doar inteligenţă pentru a pricepe, dar şi curajul de a se decide. Ceea ce ascultăm este de fapt un cuvânt care ne implică şi ne dezrădăcinează din patria propriului egoism şi ne strămută încă de acum împreună cu Fiul în împărăţia Tatălui.

9. Amintirea Transfigurării
„Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” Este impresionat acest glas venit din nor în care freamătă tot cerul. Cei trei apostoli, surprinşi de faptul că întreaga creaţie participă la eveniment, au fost cuprinşi de frică. Cad la pământ şi îşi ascund faţa fără să îndrăznească să-şi oprească ochii pe viziune. Dintr-o dată simt că cineva îi atinge. Este Isus, revenit la înfăţişarea obişnuită de totdeauna. Privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. Învăţătorul le-a poruncit: Să coborâm, de acum, dar să nu spuneţi nimic din ceea ce aţi văzut, până în ziua în care Fiul Omului va fi înviat din morţi. Cuvinte de neînţeles atunci pentru cei trei care însă nu aveau să uite niciodată acea scenă extraordinară. N-au povestit nimănui decât după învierea lui Isus.

Sfântul Petru, mult mai târziu, poate după treizeci de ani, evocă evenimentul transfigurării lui Isus ca unul „din spectacolele măreţiei lui”, în cea dea doua Scrisoare, ce pare să fi fost redactată la Roma: „De fapt, noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea lui pe baza unor basme bine ticluite, ci pentru că am fost [martor]i oculari ai măreţiei lui. El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi mărire, atunci când din partea gloriei măreţe a venit acest cuvânt: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care mi-am găsit plăcerea”. Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt” (2Pt 1,16-18).

10. Ajunge Evanghelia
Sfântul Ioan al Crucii obişnuia să afirme că de când pe Tabor a spus  să ascultăm de Isus: „Ascultaţi de el!”, Dumnezeu a devenit, într-un anume fel, mut. A spus totul, nu mai are alte lucruri noi de revelat. Cine îi cere noi revelaţii, sau răspunsuri la curiozităţi, îl ofensează, ca şi cum nu s-ar fi explicat îndeajuns de clar. Dumnezeu continuă să ne repete la toţi acelaşi cuvânt: „Ascultaţi de el!” Citiţi Evanghelia: veţi găsi în ea mai mult, şi nu mai puţin decât căutaţi”.

Evanghelia duminicii l-a pus în faţa ochilor noştri pe Cristos în toată măreţia sa, ca Învăţător al Bisericii şi al omenirii. Să coborâm şi noi de pe micul nostru Tabor purtând în inimă ecoul puternic al invitaţiei Tatălui: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!”  Vorbeşte în Evanghelie.

La aceasta se referă Apostolul Petru când scrie că „avem şi mai sigur cuvântul profetic la care faceţi bine că luaţi aminte ca la un candelă ce străluceşte în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2Pt 1,19). Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău, ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura de vederea gloriei tale.

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 27 februarie 2015) 








All the contents on this site are copyrighted ©.