2015-01-30 13:49:00

Consideraţii omiletice: Duminica a IV-a din Timpul de peste an (B)


(RV – 1 februarie 2015) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie duminicală cu o invocaţie din cartea Psalmilor: „Mântuieşte-ne, Doamne, Dumnezeul nostru, şi adună-ne dintre neamurile păgâne, ca să preamărim numele tău cel sfânt şi să ne mândrim lăudându-te pe tine! (Ps 105/106,47). Psalmistul constată că trecutul poporului său este o lungă istorie de infidelităţi şi răzvrătiri, de abateri de la credinţa în Dumnezeu şi închinări la idolii neamurilor păgâne. În viziunea psalmistului, răsplata păcatului este pedeapsa. Se aplică dreptatea potrivit legii talionului. Relaţia poporului cu Dumnezeu este marcată în mod constant de alternanţa dintre „crimă şi pedeapsă” pe de o parte, şi dintre „convertire şi iertare”, pe de alta. Rămâne mereu un fir de speranţă ce permite ca planul de mântuire să înainteze. Este ca o sămânţă căzută în terenul pietros al istoriei oamenilor şi pe care Dumnezeu o face să rodească. O rugăciune ebraică recitată la sărbătoarea Ispăşirii rezumă bine simţămintele acestui psalm biblic: „Tu vezi, nu suntem nici îndrăzneţi, nici încăpăţinaţi încât să spunem: O, Dumnezeul nostru, Dumnezeul părinţilor noştri, suntem nevinovaţi, nu am păcătuit! În adevăr mărturisim: Am păcătuit!”

Duminica oferă prilejul de a asculta glasul Domnului, ca păstor şi călăuză pe drumul istoriei. Să-i deschidem larg inimile noastre! Liturghia ne ajută să-l cunoaştem mai bine pe Isus. El este profetul adevărat anunţat de Dumnezeu prin Moise cu scopul de a asigura succesiunea la conducerea poporului său.

1. O promisiune de demult
În prima lectură  avem o promisiune foarte importantă ce străbate tot Vechiul Testament. În călătoria spre ţara promisă, Moise a spus poporului: "Domnul Dumnezeul vostru va ridica între voi, dintre fraţii voştri, un profet ca mine; voi să ascultaţi de el, căci voi l-aţi cerut Domnului Dumnezeului vostru pe muntele Horeb, în ziua adunării, când aţi spus: "Nu vreau să mai aud vocea Domnului Dumnezeului meu, nu vreau să mai văd acest mare foc, pentru că nu vreau să mor". Domnul mi-a spus atunci: "Au dreptate. Eu voi face să se ridice din mijlocul fraţilor lor un profet ca tine, voi pune cuvintele mele pe buzele lui şi el le va spune tot ce-i voi porunci eu. Dacă cineva nu va asculta cuvintele pe care acest profet le va rosti în numele meu, eu însumi îl voi trage la răspundere. Dar şi un profet care ar îndrăzni să spună în numele meu un cuvânt pe care nu i l-am poruncit, sau va vorbi în numele altor zei, acel profet va trebui să moară" (Deut 18, 15-20).

2. Un profet dintre voi
Această promisiune este complet diferită de speranţa mesianică a celorlalte cărţi ale Vechiului Testament. Promisiunea "Domnul Dumnezeul vostru va ridica între voi, dintre fraţii voştri, un profet ca mine” (Deut 18,15) este de o importanţă decisivă pentru a înţelege cine este Isus. Nu este promis un rege al lui Israel şi al lumii, sau un nou David, ci un nou Moise. Acesta este considerat profet. Spre deosebire de lumea religiilor din jur, categoria „profet” este văzută aici ca ceva particular şi diferit, care există ca atare numai în Israel. Toate religiile urmăresc să rezolve nu numai chestiunea privind provenienţa omului ci, într-un anume mod, „vor să ridice vălul care acoperă viitorul” său. Profetul adevărat anunţă cuvintele lui Dumnezeu.

3. Profetul, conştiinţa trează a unui popor
În istoria religioasă a lui Israel, profetul ocupă un loc important. În numele lui Dumnezeu, el se străduieşte nu atât să prevadă viitorul, cât să lumineze prezentul şi voinţa lui Dumnezeu astăzi, să descopere forţele tainice care influenţează cursul evenimentelor actuale. Nu posedă o luciditate înnăscută a minţii, dar se bucură de o comuniune particulară, de o prietenie strânsă cu Dumnezeu. Aceasta îi îngăduie să descifreze evenimentele în semnificaţia lor adevărată. Profeţii sunt sufletul istoriei biblice, păzitorii adevărului, tutorii dreptăţii şi ordinei morale. Între popor şi autorităţi, între cei din urmă şi cei dintâi, între mulţime şi conducătorii, politici şi religioşi, se ridică ei, profeţii, gata mereu să amintească tuturor datoriile proprii, să frâneze abuzurile, lipsa de moderaţie, să scuture din amorţeală şi nepăsare. Sunt conştiinţa trează a unui neam.

Ştim că după Moise, s-a ridicat Samuel, apoi Ilie, Elizeu, Amos, Isaia, Ieremia şi ceilalţi pentru a-i apăra pe compatrioţi de samavolniciile suveranilor şi de complicii lor. Oameni ai lui Dumnezeu, profeţii sunt totodată oameni ai poporului care ridică glasul în numele lui Dumnezeu, în apărarea văduvei, a orfanului şi străinului. Astfel, în apărarea lui Urie de patimile lui David se ridică profetul Natan, după cum Ilie se va ridica împotriva nelegiuirilor regelui Ahab şi ale soţiei sale Isabela.

4. Profeţi ai cuvântului lui Dumnezeu
Fragmentul Deut 18,15-20 este precedat de un avertisment împotriva pericolului idolatriei:  „După ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău, să nu te înveţi să faci după urâciunile neamurilor acelora” (Deut 18,9). Textul lecturii se concentrează pe acea promisiune fundamentală: „Domnul Dumnezeul tău va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un profet ca mine – să ascultaţi de el!” (Deut 18,15).

Popoarele păgâne se sforţau prin practici de tot felul să afle voinţa lui Dumnezeu sau să influenţeze evenimentele orientându-le în propria favoare. Oricine „face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului”(Deut 18,12), de aceea poporul lui Israel este îndemnat să nu recurgă la aceste practici: „Tu fii fără prihană înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Deut 18,13). Este astfel exclusă practica divinaţiei, ghicitul viitorului - preziceri, oracole, chiromanţie, astrologie - şi superstiţiile de orice fel. Israelul este poporul lui Dumnezeu. Ascultă de el şi nu are nevoie de magi. Are profeţii săi, oameni autorizaţi să vorbească în numele lui Dumnezeu.

5. Trăsăturile profetului adevărat
Israelul trebuie să fie atent căci profeţi falşi nu sunt doar practicanţii magiei şi ghicitorii păgâni. Profeţi falşi se pot ridica şi în poporul lui Dumnezeu, adevăraţi lupi în haină de miel (cf Mt 7,15). Cum să distingi un profet adevărat de unul fals, adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu de cuvântul omului?

Care sunt trăsăturile adevăratului profet? O caracteristică este indicată în mod explicit în acelaşi capitol al cărţii: „Dacă profetul vorbeşte în numele Domnului, dar cuvântul acela nu se va împlini şi nu se va adeveri, atunci nu grăieşte Domnul cuvântul acela, ci-l grăieşte profetul din îndrăzneala lui” (Deut 18,22).

Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat, se adevereşte. Acest criteriu va fi subliniat şi de Isus: „Pomul se cunoaşte după roade” (cf. Mc 7,16-20). Nu din cuvinte, ci după roadele pe care cuvintele le produc. Asta înseamnă că nu totdeauna se poate distinge imediat profetul adevărat de cel fals. E nevoie de timp, de răbdare. Cuvintele au nevoie de timp ca să  rodească.

A doua caracteristică a profetului consistă în ascultare şi fidelitate. Adevăratul profet „nu-şi permite” să spună „cuvintele” sale, nici ceea ce lumea doreşte. Spune cuvintele lui Dumnezeu şi are curajul să-şi asume riscul să devină nepopular. Falsul profet spune lucruri măgulitoare pe care oamenii le aşteaptă. Poate face chiar minuni. Ceea ce îl deosebeşte şi în acelaşi timp îl demască este faptul că atrage atenţia asupra sa şi abate poporul de a fi „total cu Domnul”.

În al treilea rând, există o serie de caracteristici ce se desprinde din textul lecturii. Adevăratul profet este ca Moise care nu doar a vorbit, dar a trăit. Mijlocirea sa între Dumnezeu şi popor nu a însemnat doar cuvinte, dar viaţă, exemplu şi suferinţă. A luat asupra sa destinul poporului. În acest sens larg, Moise este o prefigurare a lui Isus, profetul definitiv, ultimul profet.

6. Ascultaţi glasul Domnului!
Profetul ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl transmite poporului. În acest sens, răspunsul la prima lectură este un îndemn insistent la a asculta glasul Domnului nu doar cu urechile ci cu inima: ”Când auziţi glasul Domnului, deschideţi inimile voastre!” Este vorba de psalmul 94/95, cel mai recitat dintre toţi cei 150 care alcătuiesc Psaltirea. Vom vedea de ce. Fiind un fel de examen de conştiinţă cerut înainte de a se prezenta înaintea Domnului în templul din Ierusalim, psalmul 94/95 a devenit în iudaism una din rugăciunile „de intrare” în ziua sâmbetei. De aceea este recitat de evreii credincioşi în fiecare vineri seară la asfinţitul soarelui, adică la începutul sărbătorii. Înainte de a se prezenta în faţa lui Dumnezeu, poporul evreu simte nevoia de a face continuu marea alegere între fidelitate şi infidelitate, şi numai aşa poate intra în odihna Domnului reprezentată de momentul liturgic actual exprimat prin cuvântul „astăzi”.

Creştinismul a oferit o primă interpretare a acestui psalm prin autorul scrisorii către Evrei. Locul odihnei este deplina comuniune cu Dumnezeu în templul ceresc şi nu pământul Canaanului spre care poporul se îndrepta călătorind prin pustiu după ieşirea di Egipt. De aceea, psalmul 94/95 a devenit invitaţia zilnică la rugăciunea de dimineaţă cu care începe oficiul Liturgiei orelor. În numele Bisericii, preoţi, călugări şi călugăriţe, şi tot mai mulţi credincioşi laici se unesc în corul de preamărire a lui Dumnezeu, Creatorul a toate, Salvatorul şi Păstorul poporului său: „Veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm cu bucurie către stânca mântuirii noastre, să mergem înaintea lui cu cântece de laudă şi în cântări de psalmi să-l preamărim. Veniţi să ne închinăm şi să ne plecăm în faţa lui, să îngenunchem înaintea Domnului, creatorul nostru, căci el este Dumnezeul nostru, iar noi suntem poporul păstorit de dânsul, turma pe care mâna lui o povăţuieşte. O, de aţi asculta astăzi glasul lui: "Nu vă împietriţi inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Massa în pustiu, acolo m-au pus la încercare părinţii voştri, m-au pus la încercare, deşi au văzut lucrările mele."

7. Aşteptarea profetului anunţat de Moise
În grija pentru pregătirea succesiunii la conducerea poporului, Moise îi anunţase: "Domnul Dumnezeul vostru va ridica între voi, dintre fraţii voştri, un profet ca mine; voi să ascultaţi de el”(Dt 18,15). „…voi pune cuvintele mele pe buzele lui şi el le va spune tot ce-i voi porunci eu”(Dt 18,18b). La începutul Noului Testament se aştepta apariţia acestui profet. Amintim, în acest sens, episodul în care Ioan Botezătorul este întrebat de preoţii şi leviţii trimişi de autorităţile de la Ierusalim: „Cine eşti tu?... Eşti tu profetul? (cf In 1, 19.21). În chemarea la convertirea vieţii şi în atitudinea riguroasă de „pocăinţă” a lui Ioan, lumea vedea reaprinderea unui foc de demult, care niciodată nu s-a stins de tot în Israel. Fără îndoială, Isus din Nazaret a fost recunoscut repede ca o expresie tipică a acelui „profet” promis de Dumnezeu poporului său.

8. Isus în sinagoga din Cafarnaum
În acest climat de aşteptare şi în perspectiva celor de mai înainte se poate citi Evanghelia zilei luată de la sfântul Marcu, 1,21-28. Momentul este descris cu mare concizie şi extraordinară incisivitate: „Însoţit de ucenicii săi, Isus a sosit la Cafarnaum. Aici, fiind zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă şi a început să înveţe. Cei care îl ascultau erau uimiţi de învăţătura lui, căci el învăţa ca unul care are putere, şi nu în felul cărturarilor. În sinagoga lor era un om stăpânit de un duh necurat, care a început să strige: "Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Eu ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!" Atunci, Isus l-a dojenit cu asprime: "Taci şi ieşi din omul acesta!" Duhul necurat l-a scuturat cu putere şi a ieşit din el, scoţând un strigăt puternic. Toţi au rămas înmărmuriţi şi au început să se întrebe unii pe alţii: "Ce înseamnă aceasta? Iată o învăţătură nouă, vestită cu autoritate, el porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun!" Şi faima lui s-a răspândit cu repeziciune în toate împrejurimile Galileii”.

După botezul în râul Iordan, Isus parcurgea Galileea spunând că „Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. Patru pescari, considerând interesantă propunerea lui Isus, au lăsat imediat toate şi l-au urmat. Dar, înainte ca cititorii săi să se întrebe „care este relaţia dintre Isus şi ebraism, între Evanghelie şi străvechile tradiţii ale lui Israel?”, evanghelistul îl prezintă pe Isus care intră în sinagoga din Cafarnaum într-o zi de sâmbătă. Isus ia loc şi începe să înveţe. Marcu nu explică cum a ajuns la catedră, dacă a fost sau nu invitat, şi nici pasajul din Scriptură pe care l-a comentat, toate acestea părându-i ca fiind aspecte nesemnificative. Interesant pentru el era faptul că Isus stă la catedra lui Moise cu o autoritate foarte diferită de cea a cărturarilor, învăţătorii oficiali ai lui Israel. De fapt, Isus va dovedi că este învăţătorul prin excelenţă, unicul împuternicit de Dumnezeu Tatăl să interpreteze de acum înainte gândul său exprimat în Scripturile sacre şi să comunice oamenilor voinţa sa.

9. Isus, profetul anunţat de Moise
În începutul Evangheliei după Marcu vedem mulţimile uimite de faptul că Isus propune „o învăţătură nouă, vestită cu autoritate”: „cei care îl ascultau erau uimiţi de învăţătura lui, căci el învăţa ca unul care are putere, şi nu în felul cărturarilor.” (Mc 1,22); mai mult, „el porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun” (Mc 1,27).

În sinagoga din Cafarnaum Isus propune o învăţătură nouă, un mesaj diferit, răscolitor, pătruns de însăşi viaţa lui Dumnezeu. Un mesaj ce se impune prin forţa proprie, ce pătrunde în adâncul sufletelor, atinge conştiinţele, zguduie, mişcă inimile. El este învăţătorul, adevăratul profet anunţat de Moise: vorbeşte cu autoritate divină; cere credinţă, ascultare, supunere. Învaţă cu autoritate, unind cuvintele sale cu puterea care se manifestă în supunerea duhurilor necurate. Este adevăratul „profet puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor”, cum îl defineşte evanghelistul Luca (24,19), în episodul celor doi ucenici în drum spre Emaus. Preocuparea lui nu este aceea de a da oamenilor informaţii, asemenea unui maestru preocupat să formeze o şcoală de gândire, ci să-i salveze chiar şi de relele care par de neînvins.

Zguduit de cuvântul lui Isus, Satana se vede descoperit şi caută să pareze pronunţând numele adversarului. „Eu ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!”. Dar Isus îl reduce la tăcere, fără rugăminţi şi invocaţii prelungite, fără să recurgă la formule şi rituri complicate de exorcizare, ci cu un singur imperativ: Taci! Reuşita izgonirii duhurilor necurate confirmă învăţătura divină şi identitatea lui Isus. Dovedeşte putere asupra forţelor infernale iar poporul începe să vadă în el, profetul anunţat de Dumnezeu prin Moise. De altfel, după înmulţirea pâinilor, mulţimea va exclama: „Cu adevărat acesta este profetul care vine în lume” (In 6,14).

10. Izgonirea duhurilor necurate
Potrivit Evangheliei după Sfântul Marcu, primul semn al lui Isus este eliberarea de duhul necurat. Acesta este scopul venirii sale. Prin El, Dumnezeu „ne-a eliberat de puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale”, va spune apostolul Paul (Col 1,13). Ne-a smuls de sub puterea întunericului şi ne-a atras la sine. Verbul este identic cu cel din invocaţia finală a rugăciunii Tatăl nostru: ci ne mântuieşte, ci ne izbăveşte de cel rău (ἀλλὰ ῥῦσαι ἡμᾶς ἀπὸ τοῦ πονηροῦ). O lucrare ce presupune forţă, autoritate: a scoate, a smulge prada din ghearele răpitorului. Aceasta va fi şi misiunea pe care Isus o va încredinţa Bisericii.

Chemând mai mulţi ucenici, Isus a ales dintre ei 12 pentru ca să stea cu el, în comuniune cu el, şi pe care să-i trimită să predice vestea cea bună şi să-i izgonească pe diavoli. Este puterea exorcizatoare a Bisericii în lume. O comunitate creştină care nu frânează înaintarea satanei, care nu-l deposedează pe cel viclean de oamenii căzuţi pradă curselor sale, nu mai este Biserică, ci simplă asociaţie, societate de interese, club. Pentru ca să fie Biserică trebuie să aibă aceste însuşiri: să stea cu Cristos, să vestească Evanghelia mântuirii, să izgonească duhurile rele. „Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă. Cine vă dispreţuieşte pe voi pe mine mă dispreţuieşte, iar cine mă dispreţuieşte pe mine îl dispreţuieşte pe cel care m-a trimis”. La întoarcerea din misiune, cei şaptezeci şi doi de ucenici i-au spus cu bucurie lui Isus: "Doamne, chiar şi diavolii ni se supun în numele tău" (Lc 10,16-17).

În această perspectivă înţelegem sensul învăţăturii sfântului Paul din prima lectură (1Cor 7,32-35). Apostolul continuă să îndrepte gândul creştinilor din Corint spre ceva care întrece viaţa obişnuită de pe pământ, proclamând valoarea celibatului, care permite omului să se consacre fără rezerve slujirii Cuvântului întrupat. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ce sunt ale Domnului, cum să-i placă Domnului. Celibatul, fecioria au sens numai în perspectiva împărăţiei lui Dumnezeu. Sunt daruri care, trăite în mod coerent şi până la capăt, dobândesc autoritate profetică, devin o mărturie puternică a bunurilor viitoare.

11. Nevoia de repere
La fel ca la începutul vieţii publice a lui Isus, pretutindeni în lume  se constată o profundă nesiguranţă şi o dezorientare spirituală. Criza prin care trece societatea la nivel mondial este mai întâi una morală şi apoi economică: se aude repetându-se la diferite niveluri. Simt nevoia de repere sigure, de călăuze şi însoţitori de drum nu numai tinerii în căutarea identităţii, cum este şi firesc, dar şi cei vârstnici ajung să fie dezorientaţi. Dezorientarea pare generală şi pentru raţiuni diferite. Fiecare poate constata aceasta privind situaţia din jur.

12. Îndemn şi rugăciune
Preoţi şi credincioşi, bărbaţi şi femei, căsătoriţi  şi necăsătoriţi, fiecare trebuie să recuperăm adevărata trăire a Evangheliei vieţii. Atât timp cât cuvântul Domnului nu devine faptă, nu se poate spune că l-am primit în inimă. De aceea, încă o dată, să primim îndemnul: ”Când auziţi glasul Domnului, deschideţi inimile voastre!” Doamne Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, harul, să te adorăm cu suflet neîmpărţit şi să-i iubim pe toţi oamenii cu iubirea ta.

(Radio Vatican - A. Lucaci, material omiletic de vineri 30 ianuarie 2015)








All the contents on this site are copyrighted ©.