2015-01-23 13:41:00

Consideraţii omiletice: Duminica a III-a din Timpul de peste an (B)


25 ian 2015. E Ziua Domnului. „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, cântaţi-i Domnului, toţi locuitorii pământului!” (cf. Ps 95/96,1). La începutul Liturghiei duminicale psalmistul ne invită să-l preamărim pe Dumnezeu împreună cu toate făpturile prin imnul de slavă ce se înalţă ca o profesiune de credinţă: „Toţi zeii popoarelor sunt deşertăciune, Domnul însă a făcut cerurile. Strălucirea şi maiestatea sunt înaintea feţei sale, tăria şi frumuseţea sunt în sanctuarul său” (vv.5-6).

1. Un cântec nou
Să dăm glorie lui Dumnezeu printr-un „cântec nou”, desăvârşit în armonie şi fără dezacorduri cu întregul univers. Cântecul este „nou”, când recunoaştem că Dumnezeu este creatorul, regele, judecătorul şi mântuitorul omului de-a lungul istoriei. Natura însăşi suspină împreună cu omul şi „aşteaptă cu nerăbdare să fie eliberată de sclavia stricăciunii spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (cf. Rom 8,19-21). „Nou” este cântecul în lumina învierii lui Cristos, biruitorul păcatului şi al morţi, ştiind că Dumnezeu ne-a rânduit să fim asemenea chipului Fiului său, aşa încât el să fie primul născut între mulţi fraţi” (cf. Rom 8, 29). Îl avem deja pe Duhul Sfânt ca prim dar al lui Dumnezeu, dar suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea şi răscumpărarea trupului nostru; căci în speranţă am fost mântuiţi (cf. Rom 8, 23-24). Suntem chemaţi să trăim viaţa nouă în libertatea fiilor lui Dumnezeu.

2. Începutul Evangheliei
Cristos ne cheamă pe toţi la convertirea vieţii pentru a dobândi mântuirea promisă. Evanghelia zilei (Mc 1,14-20) povesteşte chemarea primilor patru ucenici ai Domnului. Lecturile liturgice pun însă accentul nu atât pe „sensul”, cât mai degrabă pe „urgenţa” chemării lui Dumnezeu. Răspunsul la chemare nu admite întârziere, trebuie să fie dat cât mai repede. S-a petrecut ceva nou ce nu admite amânare. Ce s-a întâmplat? După ce Ioan Botezătorul a fost închis, Isus a venit în Galileea predicând evanghelia lui Dumnezeu. Începe cu o semnalare şi un apel: „Timpul s-a împlinit şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” (Mc 1, 15). Cuvinte greu de înţeles. Ce înseamnă împlinirea timpului? Ce vrea să spună împărăţia lui Dumnezeu? Evanghelistul însă nu a găsit oportun să le explice. Le va ilustra prin chemarea primilor patru ucenici. Oricum, este vorba de o ocazie prielnică ce nu va mai fi oferită. Cine o lasă să treacă, riscă să piardă posibilitatea de a deveni altul, mai fericit, mai bogat, mai deschis spre iubirea şi spre viaţa cu Dumnezeu.

3. Timpul este scurt
„Urgenţa” chemării lui Dumnezeu se percepe încă din prima lectură (Iona 3,1-5.10) care descrie predica profetului Iona. Nu este o carte de istorie, ci o povestire didactică ce transmite o învăţătură de credinţă pentru viaţă. Apelul la convertire trebuie anunţat fără întârziere cetăţii Ninive. Răutatea locuitorilor ei s-a ridicat înaintea lui Dumnezeu. Profetul trimis să poarte mesajul are anumite reţineri personale. El însuşi trebuie să-l cunoască mai bine pe Dumnezeul lui Israel. După multe peripeţii, Iona se duce şi predică în marea metropolă asiriană: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus” (Iona 3,4). Este cea mai scurtă predică înregistrată de istorie. Şi cu ce rezultat? La semnalul de alarmă transmis de profet o sută douăzeci de mii de oameni fac post şi pocăinţă. Tocmai pentru că nu era timp de pierdut, cetăţenii oraşului Ninive au luat în serios avertismentul, au crezut în Dumnezeu şi s-au întors de la calea lor cea rea. Au acceptat la timpul potrivit chemarea profetului şi s-au salvat.

4. Istoria unui profet fără voie
Dar învăţăturile parabolei sunt mai multe. Ne oprim pe larg asupra acestei cărţi biblice cu un singur oracol profetic: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus” (Iona 3,4).  Dumnezeu îi porunceşte lui Iona să meargă în oraşul asirian Ninive (astăzi Mosul, în Irak) şi să anunţe că cetatea va fi distrusă din cauza răutăţii locuitorilor ei. „Ridică-te şi mergi la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei, căci răutatea lor s-a ridicat înaintea mea!” (Iona 1,2). Faptul că în decursul istoriei asirienii atacaseră şi cuceriseră o parte din Israel, explică motivul pentru care Iona a refuzat iniţial să se ducă în metropola antică, simbol al păgânismului. Nu vrea să-i prevină pe aceşti păgâni de pericolul pedepsei divine. Bănuieşte că Dumnezeu vrea să-i ierte pe niniviteni. De aceea Iona fuge din faţa Domnului, se urcă pe o corabie şi se îndreaptă spre localitatea Tarşiş. Dar nu poate scăpa de Domnul. O furtună puternică pune în primejdie corabia iar marinarii, deşi cu regret, îl aruncă în mare pe fugarul care îşi recunoscuse vina. Un peşte uriaş îl înghite, dar după trei zile îl lasă teafăr pe ţărm.

Istoria se reia de la capăt. Chemat din nou de Dumnezeu, Iona se duce şi străbate oraşul o zi întreagă strigând: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus” (Iona 3,4). Dumnezeu avertizează, dar lasă o perioadă de timp pentru schimbarea vieţii. La predica profetului, „oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu: au vestit un post şi s-au îmbrăcat cu sac de la cel mai mare până la cel mai mic dintre ei. Dumnezeu a văzut faptele lor, că s-au întors de la calea lor cea rea, şi i-a cruţat. Mai mult, „a regretat răul pe care spusese că li-l va fi făcut şi nu l-a mai făcut” (cf. Iona 3,5.10).

Istoria s-ar putea termina aici, odată cu întoarcerea ninivitenilor şi iertarea lui Dumnezeu. Dar Iona nemulţumit şi indignat face o colibă la marginea oraşului şi aşteaptă să vadă ce va fi cu cetatea Ninive. Ca răspuns, Dumnezeu a făcut să crească un ricin care să-i facă umbră deasupra capului. Însă la revărsatul zorilor un vierme a ros rădăcina plantei de ricin şi aceasta s-a uscat. Lovit de soarele dogoritor, Iona a leşinat şi dorea să moară.

5. Milostivirea lui Dumnezeu
Iona era dezamăgit că Dumnezeu îi avertizează şi îi previne pe cei răi. Povestirea se încheie cu o întrebare prin care Dumnezeu arată care este atitudinea sa faţă de oameni: „Ţie îţi este milă de un ricin pentru care nu ai muncit şi pe care nu l-ai crescut, care într-o noapte a răsărit şi într-o noapte a pierit. Iar mie să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care sunt mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni care nu ştiu care-i stânga şi care-i dreapta, şi animale multe?” (cf. Iona 4,1-11).

Acestea este învăţătura parabolei. Harul şi milostivirea lui Dumnezeu nu cunosc hotare, nu se mărginesc la poporul lui Israel, dar sunt în beneficiul tuturor celor care dau semne concrete de căinţă şi de convertire. Ninivitenii au luat în serios ameninţarea şi au văzut în ea un mesaj ce venea cu adevărat de la Dumnezeu.

Dacă Iona se preocupă de o simplă plantă de ricin pentru care nu a trudit, cu atât mai mult Dumnezeu trebuie să se preocupe de destinul a mii de oameni şi de animale. Contradicţia este clară. Iona recunoaşte că Dumnezeu este „îngăduitor şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi regretă răul” (Iona 4,2), dar apoi se înfurie, când constată că Dumnezeu îi iartă pe niniviteni. Crede că îl cunoaşte pe Dumnezeu, dar în realitate nu-l înţelege şi îl cunoaşte doar în abstract.

Marele oraş asirian Ninive, simbol al societăţii civilizate, distrată şi indiferentă, pângărită şi închinătoare la idoli, devine la predica lui Iona, simbolul cetăţii care se întoarce de la calea cea rea. Din oraş al păcatului şi al indiferenţei religioase Ninive devine cetate deschisă la cuvântul lui Dumnezeu.

Cristos însuşi a propus disponibilitatea ninivitenilor ca model de convertire şi a indicat incredulitatea iudeilor ca avertisment pentru alte generaţii. În convertirea şi pocăinţa lor sinceră locuitorii oraşului Ninive sunt un model permanent nu numai pentru Israel (cf. Ez 3,4-7), dar şi pentru biserică, pentru creştini. Reproşul lui Isus: „Adevăr vă spun că la nimeni în Israel nu am găsit o astfel de credinţă” (Mt 8,10; cf. Mt 12,41) este prezent deja în această povestire al cărei ecou ajunge până la noi.

6. Dificultatea predicării
Slujirea cuvântului lui Dumnezeu presupune o viaţă coerentă şi conştiinţa clară că toţi avem nevoie de convertire. În vestirea cuvântului lui Dumnezeu nu este în joc doar convertirea păgânilor, dar şi întoarcerea celor care se cred „drepţi”. Toţi suntem chemaţi să aderăm la practica milostivă a lui Dumnezeu şi la iubirea sa fără margini. Asemenea lui Iona, oamenii nu sunt dispuşi să accepte planurile lui Dumnezeu, nu caută în mod sincer voinţa sa. Rigizi în gândirea lor îngustă îşi fac iluzia că urmează voia lui Dumnezeu, dar în realitate ţin obiceiurile lor, urmează formarea pe care au primit-o, rămân închişi în mentalitatea proprie şi nu se lasă călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu.

Aceasta este şi astăzi dificultatea celui chemat să vestească Evanghelia unor oameni despre care crede dinainte că nu-l vor asculta. De multe ori, asemenea lui Iona, predicatorul este ispitit să fugă dinaintea lui Dumnezeu. Experienţa îl face uneori să creadă că totul este zadarnic, de aceea încetează să mai vorbească lumii despre iubirea lui Dumnezeu. Nu le mai indică oamenilor calea poruncilor lui Dumnezeu. Tace sau face altceva. Este mereu ocupat cu treburi ce revin altora şi pe care alţii le pot face mai bine.

7. Arată-ne, Doamne, căile tale!
Fericiţi cei care gândesc înainte de a face ceva şi se roagă înainte de a gândi. Şi câte inepţii se fac pentru că nu gândim! Şi mai multe, pentru că nu ne rugăm. De aceea, ca răspuns la prima lectură din cartea profetului Iona, spunem cu psalmistul: „Arată-mi, Doamne, căile tale, condu-mă pe cărările tale! Povăţuieşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele! Aminteşte-ţi, Doamne, de bunătatea şi îndurarea ta, pentru că ele sunt veşnice. Adu-ţi aminte de mine în îndurarea ta, pentru bunătatea ta, Doamne! Domnul este bun şi drept, el arată păcătoşilor calea. El conduce pe cei umili în dreptate şi învaţă pe cei smeriţi căile sale” (Ps 24/25,4-5ab.6-7bc.8-9).

8. Timpul s-a împlinit
Ninivitenii au acceptat la timpul oportun avertismentul lui Dumnezeu transmis prin profetul Iona şi oraşul întreg s-a salvat. Câteva clipe pot decide soarta întregii vieţi! Urgenţa răspunsului la chemarea lui Dumnezeu apare şi în lectura a doua, un scurt fragment din prima Scrisoare a sfântului Paul către Corinteni. 

Apostolul subliniază valoarea „fecioriei” ca alegere radicală care îl face pe creştin să adere la Domnul încă din acest moment şi „cu inimă neîmpărţită”. Pentru a-i face pe creştini să înţeleagă aceasta, sfântul Paul aminteşte că toată viaţa are ceva „provizoriu” şi „trecător” ce nu admite amânare în decizia pentru Dumnezeu: „Fraţilor, trebuie să vă spun: timpul este scurt. Pe viitor, cei ce au soţii să trăiască în aşa fel ca şi cum nu le-ar avea; cei ce plâng ca şi cum n-ar plânge, cei ce se bucură ca şi cum nu s-ar bucura, cei ce cumpără ca şi cum n-ar stăpâni, cei ce se folosesc de această lume ca şi cum nu a s-ar folosi de ea, căci lumea, aşa cum o vedem noi, este trecătoare” (1Cor 7,29-31).

Nu e vorba de neglijarea îndatoririlor stării sau de a nu ţine cont de realitatea din jur. Nu este o invitaţie la fugă şi dispreţ faţă de realitatea lumii, ci îndemn la chibzuinţă, la a nu acorda lucrurilor trecătoare o importanţă absolută sau mai mare decât trebuie. Plăcerea vieţii, bucuria şi plânsul, îndeletnicirile pământeşti îşi au rostul lor dar nu epuizează experienţa şi vocaţia omului. Fac parte din lumea trecătoare în care fiecare îşi joacă propriul rol. Suntem ca pe scenă unde actorii apar, îşi îndeplinesc rolul cât mai bine şi apoi se retrag. Dar ţinta, orizontul vieţii noastre rămâne portul luminos al noii creaţii înfăptuite de Dumnezeu prin moartea şi învierea lui Cristos.

Familia, bucuria, comerţul, munca au importanţa lor, dar aceste valori nu trebuie să-l facă pe om să amâne adeziunea totală, afectivă şi efectivă, la iubirea milostivă a lui Dumnezeu manifestată nouă în Cristos.

Harul lui Dumnezeu s-a arătat la împlinirea timpului. Dumnezeu a semănat semnele prezenţei sale şi intervenţiile mântuirii sale în istoria popoarelor lumii, dincolo de poporul ales. Acum timpul „se umple” cu toate etapele istoriei şi se concentrează în Isus Cristos. Este momentul decisiv nu în ordine cronologică ci în conţinutul său plin de semnificaţie. Este momentul prielnic pentru mântuirea oamenilor prin vestirea şi primirea Evangheliei. Trăirea deplină a vieţii în Cristos înseamnă „împărăţia lui Dumnezeu” despre care vorbeşte Evanghelia.

9. S-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu
Confirmat de Duhul lui Dumnezeu care coborâse asupra lui la botezul în râul Iordan, Isus s-a dus în Galileea neamurilor păgâne şi a început să predice evanghelia lui Dumnezeu. Nu anunţă pedepsirea lumii aşa cum a făcut profetul Iona: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus” (Iona 3,4). Isus anunţă vestea bună a mântuirii şi îi cheamă pe oameni să o primească. Ocazia este prielnică: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu”. Timpul este scurt iar răspunsul la chemarea lui Isus trebuie dat repede: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” (cf. Mc 1,14-15).

Evanghelstul Marcu nu explică ce înseamnă  convertirea dar ilustrează răspunsul neîntârziat dat de primii patru ucenici la chemarea lui Isus: „Trecând pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari. Isus le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face să deveniţi pescari de oameni!” Lăsând îndată năvoadele, l-au urmat. Şi, mergând puţin mai departe, i-a văzut pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, reparându-şi năvoadele în barcă. El i-a chemat îndată, iar ei, lăsându-l pe tatăl lor, Zebedeu, în barcă, împreună cu zilierii lui, s-au dus după el” (Mc 1,16-20).

Chemarea lui Isus cere un răspuns imediat (v.18), o detaşare (ucenicii lasă năvoadele, îl lasă pe tatăl lor în barcă), o voinţă de a-l urma pe Învăţătorul lor şi curajul de a se angaja într-o misiune: „vă voi face să deveniţi pescari de oameni!”

10.Convertiţi-vă: Veniţi după mine!
Imperativul „convertiţi-vă” nu este o invitaţie la o „ajustare”, la o schimbare vagă a vieţii, nu vrea să fie o invitaţie la pocăinţă în sensul de renunţare, ci înseamnă ceva diferit şi mai mult. Înseamnă „veniţi după mine!”, rămâneţi cu mine, gândiţi ca mine, faceţi ca mine. Totul stă în „a-l urma” pe Cristos. În loc să spună că ucenicul este chemat să înveţe, Evanghelia spune că este chemat să urmeze. Verbul, care în mod obişnuit însoţeşte cuvântul ucenic sau discipol, este „a învăţa”. Folosind verbul „a urma”, Evanghelia arată că pe primul loc nu este o doctrină, o învăţătură, ci un mod de a trăi. „Nu învăţăm pentru şcoală dar pentru viaţă” – „Non scholae sed vitae discimus”, spuneau latinii.

Convertirea evanghelică este o schimbare interioară şi radicală, nu este o competiţie dictată de criteriul „convenabil şi neconvenabil”. Convertirea evanghelică este religioasă, în sensul că este un răspuns la un anunţ: „Timpul s-a împlinit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape”. Înseamnă că trebuie să concepem viaţa ca dăruire şi slujire; să o trăim ca un dar primit gratuit şi care se întoarce în mod gratuit la Dumnezeu şi la semenii noştri, cum învaţă Isus: „ Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10,45).

La aceasta ne cheamă Domnul când spune „Veniţi după mine!”. Ne cheamă să mergem cu El, ieşind din spaţiul îngust al intereselor noastre şi deschizându-ne iubirii sale. Acesta este cântecul „nou” în lumina învierii lui Cristos, biruitorul păcatului şi al morţii, căci Dumnezeu ne-a rânduit să fim asemenea chipului Fiului său, primul născut între mulţi fraţi” (cf. Rom 8, 29).

(Radio Vatican – A. Lucaci, material omiletic de vineri 23 ianuarie 2015) 








All the contents on this site are copyrighted ©.