Considerații omiletice: solemnitatea ”Cristos, regele universului” (A)

(RV - 23 noiembrie 2014) E Ziua Domnului, ultima Duminică din Anul bisericesc şi sărbătoarea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului. Am celebrat încă o dată misterele mântuirii călăuziţi de Duhul Sfânt care lucrează necontenit în inima Bisericii pentru ca noi să trăim viaţa lui Cristos cel înviat. 

1. În întâmpinarea Domnului. La începutul sfintei şi dumnezeieştii Liturghii spunem cu mulţimea imensă a îngerilor şi a sfinţilor din cer: „Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat, să primească puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea. Lui să-i fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor” (Ap 5,12; 1,6). Cristos, Mielul înjunghiat, este glorificat şi constituit Domn, pentru că s-a umilit pe sine până la moartea pe Cruce dându-şi viaţa din iubire pentru răscumpărarea lumii. 

În liturghia pământească noi participăm deja prin pregustare la liturghia cerească. Adunarea noastră liturgică îşi dobândeşte unitatea din "împărtăşirea Duhului Sfânt" care îi adună pe fiii lui Dumnezeu în unicul Trup al lui Cristos, depăşind afinităţile umane, rasiale, culturale şi sociale. De fapt, Duhul Sfânt uneşte Biserica cu viaţa şi misiunea lui Cristos. Duhul Sfânt pregăteşte Biserica să-l întâmpine pe Domnul ei care „iarăşi va veni cu mărire să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. În acelaşi Duh Sfânt ne rugăm cu încredere filială: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ai voit să refaci totul în Fiul tău preaiubit, Regele universului, dă-ne, te rugăm, harul ca toată făptura, eliberată din robie, să slujească maiestăţii tale  şi să te laude într-un glas, fără încetare.

2. Simbolul regal. Pe fundalul Liturghiei se înalţă Cristos, aşa cum este reprezentat în centrul absidelor multor bazilici din antichitatea creştină şi deasupra portalurilor catedralelor romanice. Este Cristos Pantocrator, o figură maiestoasă cu mâinile întinse, ţinând în una evangheliarul deschis iar alta ridicată în gest ce de instruire şi binecuvântare dar şi de suverană judecată.

 Deşi sărbătoarea lui Cristos Regele Universului a fost înfiinţată abia în secolul trecut (Pius XI în 1925), simbolul regal aplicat lui Dumnezeu este unul clasic în Biblie pentru a exprima misterul Domnului care, aşezat pe tronul ceresc, poate să îmbrăţişeze, să călăuzească şi să guverneze cosmosul întreg. „Domnul stăpâneşte îmbrăcat în maiestate, Domnul s-a îmbrăcat, s-a încins cu putere” – cântăm cu Psalmii. „Domnul stăpâneşte, să se bucure pământul, norii şi negura îl înconjoară, dreptatea şi judecata sunt temelia tronului său” (cf. Ps 93,1; 97,1).

3. Simbolul pastoral. Simbolul regal este în strânsă legătură cu cel al păstorului. Simbolul pastoral a fost preferat de autorii biblici, adesea în polemică cu regii şi conducătorii politici care în Orient erau numiţi „păstori”. Epitetul regal al lui Hammurabi, rege babilonian (sec. 18 î.d.C.) era „păstorul benefic” iar despre faraonul egiptean în general se spunea că era „păstor al tuturor oamenilor”, în timp ce la greci Homer îi numea pe suverani „păstori ai naţiunilor”. 

 4. Păstorul biblic. De aceea, lecturile biblice de azi se deschid cu pagina luminoasă din cartea lui Ezechiel, profetul exilului babilonean (sec. VI î.d.C.), în care Domnul apare ca Păstorul poporului său. Spre deosebire de conducătorii pământului, Dumnezeu este păstor drept, atent la oile slabe, adevărat tovarăş de călătorie. Spune Domnul la Ezechiel 34,11-12.15-17: „De acum eu însumi voi căuta oile mele şi voi veghea asupra lor! Cum se îngrijeşte păstorul de turma sa, atunci când oile sunt risipite, aşa voi avea eu grijă de oile mele şi le voi aduna din toate locurile, în care au fost risipite în zilele înnorate şi întunecate. Eu voi paşte oile mele şi le voi conduce la odihnă, spune Domnul Dumnezeu. Voi merge în căutarea oii pierdute, pe cea rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi pansa şi pe cea bolnavă o voi îngriji; o voi păzi pe cea grasă şi puternică; le voi paşte aşa cum se cuvine. Ţie însă, turma mea, îţi spune Domnul Dumnezeu: Iată, eu voi face dreptate între oaie şi oaie, între berbeci şi ţapi".

Iată imaginea unui păstor care nu se comportă ca un suveran rece şi detaşat sau simplu profitor. Profetul denunţă conduita rea a „păstorilor”, adică a capilor poporului lui Israel şi anunţă venirea Păstorului bun care este Isus Domnul. Grija păstorului este exprimată prin seria de verbe: va căuta oile, va avea grijă de ele, le va aduna, le va conduce la păşuni, le va face să se odihnească, la va readuce la staul pe cele rătăcite, le va pansa pe cele rănite, le va trata pe cele bolnave. Imaginea anunţă că Isus va avea faţă de noi, poporul său, aceleaşi simţăminte de iubire pe care le are Dumnezeu. 

5. Cristos, rege-păstor-judecător. Fraza finală din textul profetului pregăteşte scena grandioasă a regelui-păstor-judecător din Evanghelia zilei de la Matei 25,31-46: „Ţie însă, turma mea, îţi spune Domnul Dumnezeu: Iată, eu voi face dreptate între oaie şi oaie, între berbeci şi ţapi" (Ez 34,17). În psalmul 23/24, după prima lectură, Domnul este prezentat ca păstorul care conduce oile la ape liniştite, la împărăţie, după ce va fi supus ultimul vrăjmaş care este moartea. Păstorul iubitor de turmă şi grijuliu, nu omite să dezvăluie fiecăruia cine este. În lectura profetului Ezechiel judecata este menită să-i scoată la lumină pe conducătorii buni ai Israelului în contrast cu cei răi.  În relatarea judecăţii finale după versiunea grandioasă transmisă de Evanghelistul Matei în capitulul 25, 31-46, judecata se extinde la toate neamurile pământului. Sunt astfel pregătite cele două tablouri ale povestirii evanghelice, două tablouri paralele şi antitetice, unul întunecos şi sumbru iar altul luminos. În timpul acela Isus a spus ucenicilor săi: "Când va veni Fiul Omului în slava sa, împreună cu toţi îngerii, se va aşeza pe tronul său de mărire. Înaintea lui vor fi adunate toate popoarele, dar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum desparte păstorul oile de capre, şi va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga sa. Atunci împăratul va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi m-aţi primit; am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine». Atunci cei drepţi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut noi flămând şi ţi-am dat să mănânci? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? Sau când te-am văzut noi străin şi te-am primit? Sau gol şi te-am îmbrăcat? Sau când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?». Împăratul le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut». Apoi va spune celor din stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor săi! Căci am fost flămând şi voi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi nu mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi nu m-aţi primit; am fost gol şi voi nu m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi voi nu m-aţi vizitat». Atunci îi vor răspunde şi ei: «Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?». El le va răspunde: «Vă spun adevărul: Ori de câte ori nu aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie nu mi-aţi făcut». Şi vor merge aceştia în osânda veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică»" (Mt 25, 31-46).

6. Regalitate şi slujire. Pe timpul lui Isus existau mulţi domnitori de popoare. Istoria a cunoscut mereu despoţi şi tirani. Purtau sceptre şi coroane, trăiau în palate străjuite de gărzi înarmate. Lor li se datorau slujire şi supunere. Isus se distanţează categoric de acest gen de persoane şi de autorităţi. În Evanghelia după Matei Isus le spune apostolilor: „Ştiţi că cei care conduc neamurile le domină şi cei mari îşi fac simţită puterea asupra lor. Între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul vostru, aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20,25-28).  De aceea, a accepta stăpânirea lui Dumnezeu înseamnă a deveni cu iubire ucenici ai Fiului său făcând bine semenilor, fraţilor şi surorilor noastre. 

7. Judecata Domnului. La sfârşitul timpurilor, Cristos va judeca toţi oamenii asupra gesturilor de iubire dăruite altora. Momentul final al ducerii la împlinire a tainelor răscumpărării lumii cunoaşte judecata universală, bazată pe iubire şi îndurare dar şi pe dreptatea celor care strigă la cer. Dumnezeu este ocrotitorul celor săraci, al văduvei, orfanului şi străinului.  Le face dreptate.

Biserica şi întreaga omenire se îndreaptă spre acest moment al adevărului, în care regalitatea lui Cristos nu va mai putea fi umbrită şi contestată de nesocotinţa oamenilor, atacată de puterile răului. Între timp, Biserica se aseamănă cu un ogor în care creşte grâu bun şi neghină; se aseamănă cu un năvod cu tot felul de peşti, buni şi răi. Acest amestec este suportat cu răbdarea Fiului omului care a venit să caute ce era pierdut. Este situaţia în care păstorul cel bun lasă cele 99 de oi şi se duce după oaia rătăcită în pustiu spre a o readuce la staul.

Isus a vorbit mereu despre o mare judecată. Încă de la începutul predicării, şi-a îndreptat mereu privirea dincolo de viaţa pământească. Astfel în parabola despre neghină prefigurează judecata finală (Mt 13,30).

8. Materia de examen. Dar despre ce vom fi judecaţi? În alte pagini ale Evangheliei Isus le-a spus ucenicilor că vor fi judecaţi asupra fidelităţii în urmarea lui. Celor care îl ascultau în oraşele şi satele Palestinei le-a spus că Dumnezeu avea să le ceară cont de felul în care primeau cuvântul său. Fariseilor şi învăţătorilor legii le-a spus că vor trebui să dea socoteală de ipocrizia şi de falsitatea lor. 

Însă în marele discurs cuprins în Evanghelia după Matei 25,31-46, în care este descrisă marea judecată, Isus extinde privirea asupra tuturor oamenilor. Toţi cei care au avut în dar viaţa, chiar dacă nu au auzit niciodată vreun cuvânt al Evangheliei, au auzit glasul imposibil de suprimat al inimii şi al conştiinţei care le sugera să facă binele. Este cuvântul lui Dumnezeu scris în trupul şi în inteligenţa fiecărei persoane. Şi cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om pentru a face mai explicită această poruncă pe care orice persoană, în orice timp şi în orice loc, o poartă în fiinţa sa. Multitudinea de fiinţe umane care se vor afla înaintea Fiului lui Dumnezeu, va fi judecată asupra iubirii pentru fraţii noştri.

Deci este o singură materie de examen, viaţa de pe pământ în relaţiile cu semenii noştri. De felul cum a trăit, depinde viitorul nu numai al ucenicilor lui Isus ci al fiecărui om. Iar prin felul cum a trăit fiecare se înţelege atitudinea concretă avută faţă de cel flămând, însetat, gol, bolnav, deţinut…Atitudine concretă în sensul de a da pâine, apă, ospitalitate, haine, vizită…Acesta este postul plăcut lui Dumnezeu, potrivit profetului Isaia, cu faptele de pocăinţă, despre care tradiţia rabinică spune: „Acela care nu vizitează un bolnav este ca şi cum ar vărsa sânge” (Rabi Aqiba).

9. Faptele bune şi faptele rele. Lista faptelor bune şi a faptelor rele pe care le găsim în Evanghelia zilei - a da sau a nu da demâncare celor flămânzi, a da sau a nu da de băut celor însetaţi, a îmbrăca sau a-i lăsa în ger pe cei ce tremură de frig, a-i vizita pe cei din închisoare, a-i mângâia pe cei bolnavi, sunt câteva exemple între multe altele. Trebuie să le adaptăm la ziua de azi: cei mici cer educaţie, tinerii caută de muncă şi posibilitatea unei fericire adevărate, departe de droguri. Natura cere forme speciale de apărare a resurselor. Familia cere armonie, uniune. Dragostea începe cu recunoaşterea nevoii altuia.

10. Mie mi-aţi făcut. Ceea ce este absolut nou şi revoluţionar în această pagină este afirmaţia că Isus este unul şi acelaşi lucru cu fraţii săi şi surorile sale mai sărace. Isus spusese deja că „oricine primeşte un copil în numele meu, pe mine mă primeşte” (Mt 18,5). Acum, Isus afirmă: Ori de câte ori aţi ajutat şi iubit, sau ignorat şi dispreţuit unul dintre fraţii mei care se aflau la nevoie, pe mine m-aţi ajutat şi iubit, sau ignorat şi dispreţuit. Acum ştim că Dumnezeu nu este o persoană inaccesibilă. Se face cunoscut de către cine îl caută. Faţa, chipul său se ascunde în chipul şi înfăţişarea tuturor celor pe care îi întâlnim, mai cu seamă a celor mai slabi şi neajutoraţi. Dacă Dumnezeu are un templu, acesta este umanitatea suferindă. El este prezent în Euharistie, dar se află şi în foamea şi în frigul barăcilor, în boală şi în singurătate, în munca inumană şi în şomaj, în asuprire şi în lagărele de concentrare.
În pagina evanghelică de azi surprinde de asemenea ieşirea, din partea lui Isus, dincolo de hotarele vizibile ale Bisericii pentru a intra în dimensiunea universală a umanităţii răscumpărate în care toţi oamenii au o singură origine, Creatorul, şi o singură poruncă, cea a iubirii. Trasând, într-un fel, liniile unui ecumenism neactivat de noi încă îndeajuns, Cristos învaţă că cine va fi avut milă de cei mai nefericiţi dintre oameni, a intrat fără să ştie în istoria mântuirii înfăptuite de Dumnezeu. O vom descoperi în ziua cea din urmă.

Vom fi judecaţi cu toţii asupra iubirii dovedite prin fapte, asupra slujirii dezinteresate pe care am avut-o faţă de Isus, recunoscut în cei infirmi, abandonaţi, oropsiţi. Ferice de noi, dacă vom putea auzi în momentul adevărului acel „mie mi-aţi făcut”, şi de aceea „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” (Mt 25,34). Acest adevăr fundamental al credinţei noastre creştine să ne însoţească săptămâna aceasta care încheie anul nostru bisericesc, deja în aşteptarea acelui Copil care va începe din nou, în pregătirea Crăciunului, să ne înveţe bunătatea şi duioşia.

(RV – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 22 noiembrie 2014)