Papa: când omul se crede ”dumnezeu” distruge întreaga creație

RV 01 nov 2014. ”Când omul ia locul lui Dumnezeu, distruge creația, cerul, pământul și toate făpturile create de Dumnezeu”: a spus Papa Francisc la Sfânta Liturghie celebrată sâmbătă seară, 1 noiembrie, la cimitirul Verano din Roma. În solemnitatea Tuturor Sfinților, alături de imaginea Maicii Domnului au fost depuse spre venerație relicvele papilor Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea, proclamați sfinți la 27 aprilie anul curent. 

Referindu-se la prima lectură biblică proclamată la Sfânta Liturghie, luată din Apocalipsul sfântului Ioan (7,2-4.9-14), papa Francisc a subliniat faptul că îngerul de la răsărit a cerut oprirea devastării din partea celor patru îngeri, cărora le-a fost acordată puterea de a dăuna pământului și mării. 

”Mie – a spus Pontiful la predica sa spontană - mi-a venit în gând o frază care nu face parte din text, dar se află în inima fiecăruia dintre noi: «oamenii sunt în stare să facă mai rău decât voi». Noi suntem în stare să distrugem pământul mai rău decât îngerii (din Apocalips). Este ceea ce facem în aceste timpuri: distrugem creația, devastăm viața, distrugem culturile, dăunăm valorilor, devastăm speranța. Cât de mult avem nevoie de puterea Domnului ca să sigileze cu iubirea și puterea sa, să oprească această carieră nebună de distrugere! Distrugerea a ceea ce El ne-a dăruit, a celor mai frumoase lucruri pe care El le-a făcut spre binele nostru pentru ca noi să le continuăm, să le facem să crească și să aducă roade. Când am văzut în sacristie fotografiile de acum 71 de ani (de la bombardamentul care a distrus cartierul San Lorenzo din Roma – n.r.), mă gândeam: «Așa ceva a fost atât de grav, atât de dureros. Dar este nimic în comparație cu ceea ce se întâmplă astăzi». Omul pune stăpânire pe orice, se crede Dumnezeu, se crede rege. Războaiele. Războaiele care continuă nu să arunce semințe de viață, ci să distrugă. Este industria distrugerii. Este un sistem de viață care atunci când lucrurile nu se pot aranja, sunt aruncate la deșeuri: sunt aruncați copiii, sunt aruncați bătrânii, tinerii fără un loc de muncă, etc. Este devastarea făcută de această cultură a deșeurilor. Se aruncă popoare. Aceasta este prima imagine care mi-a venit când am ascultat această lectură. 

A doua imagine, din aceeași lectură: această mulțime imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, din toate națiunile, triburile, popoarele și limbile. Popoarele, mulțime de oameni… Acum vine frigul: atâția săraci care trebuie să fugă pentru a-și salva viața, trebuie să fugă din casele lor, din națiunile lor, din satele lor și să meargă în pustiu. Ajung să trăiască în corturi, suferă din cauza frigului, fără medicamente, înfometați, pentru că omul care se crede Dumnezeu a pus stăpânire pe creație, pe tot ceea ce este frumos și creat de Dumnezeu pentru noi. Dar cine plătește banchetul? Ei, cei mici, cei săraci, cei care din persoane au ajuns să fie considerați deșeuri. Acest fapt nu este o poveste din bătrâni: se întâmplă astăzi. Unii ar putea să spună: «Părinte, sunt fapte care se întâmplă departe de noi». Se întâmplă chiar și aici – a reluat Papa – în toate părțile. Se întâmplă astăzi. Am să spun mai mult: se pare că această mulțime de oameni, acești copii înfometați, bolnavi, se pare că nu au nicio importanță, ca și cum ar fi dintr-o altă specie, n-ar fi umani. Această mulțime de oameni se află înaintea lui Dumnezeu și cere: «Te rugăm, mântuire! Te rugăm, pace! Te rugăm, pâine! Te rugăm, un loc de muncă! Te rugăm, copii și bunici! Te rugăm, tineri cu demnitatea celui care are de muncă!”. Dar cei prigoniți dintre ei, cei prigoniți pentru credință… «Unul dintre bătrâni – se citește în Apocalips - a luat cuvântul şi m-a întrebat: "Cine sunt aceştia, care poartă haine albe, şi de unde vin?" I-am răspuns: "Domnul meu, tu ştii!" El mi-a zis: "Aceştia vin din strâmtorarea cea mare; ei şi-au spălat veşmintele, le-au curăţat în sângele Mielului"». Iar astăzi, fără a exagera, în ziua Tuturor Sfinților, aș dori să ne gândim la toți acești oameni, la sfinții necunoscuți. Păcătoși asemenea nouă, poate mai rău decât noi, dar distruși. La acești oameni atât de numeroși care au trecut prin Strâmtorarea cea mare. Marea majoritate a umanității trece prin strâmtorare. Domnul îl sfințește pe acest popor, păcătos ca noi, dar îl sfințește prin încercare. 

În fine, a treia imagine, Dumnezeu. Prima era distrugerea. A doua, victimele. A treia, Dumnezeu. «Noi încă de pe acum suntem fii ai lui Dumnezeu», după cum am ascultat la cea de a doua lectură biblică (1 Ioan 3,1-3). «Dar ce vom fi nu s-a arătat încă. Știm însă că atunci când se va arăta Fiul lui Dumnezeu vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este». Cu alte cuvinte, speranța. Aceasta este binecuvântarea Domnului pe care încă o mai avem: speranța. Speranța că va avea îndurare față de poporul său, că-i va fi milă de cei care trec prin marea strâmtorare. Că-i va fi milă, totodată, de cei care distrug și că se vor converti. În acest fel, sfințenia Bisericii merge înainte: cu acești oameni și cu noi, care îl vom vedea pe Dumnezeu așa cum este. Care trebuie să fie atitudinea noastră dacă vrem să facem parte din acest popor și să mergem spre Dumnezeu Tatăl, în această lume de distrugere, în această lume de război, în această lume de strâmtorări? Atitudinea noastră, am auzit la Evanghelie, este atitudinea Fericirilor (Matei 5,1-12a). Numai această cale ne va conduce la întâlnirea cu Dumnezeu. Numai această cale ne va salva de la distrugere, de la distrugerea pământului, creației, moralei, istoriei, familiei și a celorlalte. Numai această cale, dar această cale ne va face să trecem prin necazuri. Ne va crea probleme, prigoană. Dar numai această cale ne va duce mai departe. Și astfel, acest popor care astăzi suferă atât de mult din cauza egoismului celor care distrug, al fraților noștri distrugători, acest popor merge înainte cu Fericirile, cu speranța de a se găsi în Dumnezeu, de a se afla față în față cu Domnul, cu speranța de a deveni sfinți, în acel moment al întâlnirii definitive cu El. 

Domnul să ne ajute și să ne dea harul acestei speranțe, dar și harul curajului de a ieși din tot ceea ce înseamnă distrugere, devastare, din relativismul vieții, excluderea celorlalți, a valorilor și a tot ceea ce Domnul ne-a dăruit, din excluderea păcii. Să ne elibereze de toate acestea și să ne dăruiască harul de a păși cu speranța că ne vom afla într-o zi față în față cu El. Această speranță, frați și surori, nu dezamăgește”. 

(rv – A. Dancă)