Consideraţii omiletice la Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi: Un gând salutar
pentru cei vii şi pentru cei morţi
(RV - 1 noiembrie 2014) E Ziua Domnului. 2 noiembrie „Pomenirea Tuturor Credincioşilor
Răposaţi” coincide anul acesta cu sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Deci, pomenirea
morţilor în lumina Învierii lui Cristos. La începutul sfintei Liturghii ascultăm
cuvintele apostolului Paul: „După cum Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus,
Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el. Şi după cum toţi mor în Adam,
tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă” (cf. 1Tes 4,14; 1Cor 15,22).
În această speranţă creştinii fac să se scrie pe crucea de la căpătâiul celor dragi:
„Odihneşte în Domnul” sau „Aşteaptă învierea morţilor”. Ştim bine însă că „pentru
a învia împreună cu Cristos, trebuie să murim împreună cu Cristos. Trebuie "să ieşim
din acest trup şi să ne mutăm la Domnul" (2 Cor 5, 8). În această "plecare" (Fil 1,
23) care e moartea, sufletul e despărţit de trup. El va fi unit iarăşi cu trupul său
în ziua învierii morţilor” (CBC 1005). Este credinţa pe care o mărturisim în
Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni”.
1.
Marea procesiune. La 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor ne-a făcut să
contemplăm “cetatea Cerului, Ierusalimul ceresc care este mama noastră” (Prefaţa
Tuturor Sfinţilor). Astăzi, cu sufletul îndreptat încă spre realităţile din urmă,
îi pomenim pe toţi credincioşii răposaţi care “au plecat înaintea noastră cu semnul
credinţei şi dorm somnul păcii” (Rugăciunea euharistică I). Este tabloul Bisericiica o imensă mulţime de oameni în mers,cao procesiune
neîntreruptă în care unii sunt pe drum, alţii în pragul casei Domnului
iar alţii ajunşi deja în Ierusalimul ceresc contemplă
cu nesaţ faţa Domnului.
La 1 noiembrie, în sărbătoarea Tuturor Sfinţilor
contemplăm în lumina credinţei bucuria şi fericirea sufletelor ajunse în fericirea
cerească. Nu pierdem însă din vedere faptul că o altă mulţime de fraţi şi surori în
Cristos aşteaptă să intre în cer dar se simt încă nevrednicidin cauza urmelor păcatelor ce le mai poartă din călătoria de pe pământ. Aceştia
formează acea parte a Bisericii care se numeşte „Biserica pătimitoare”. Ei
suferă de dorul după casa Tatălui, îi chinuieşte conştiinţa că nu se pot ajuta singure
şi suferă de durerea ce le-o produce focul tainic rânduit de bunătatea divină să le
redea puritatea desăvârşită, prin arderea impurităţilor aduse din viaţa trecătoare.
2.
Misterul Împărtăşirii Sfinţilor. Grija şi rugăciunea pentru cei răposaţi
se întemeiază pe învăţătura creştină despre existenţa unei stări intermediare între
Biserica triumfătoare a sfinţilor din cer şi Biserica luptătoare de pe pământ: este
Biserica suferinţei curăţitoare. La bază se află învăţătura despre Împărtăşirea
Sfinţilor, în temeiul căreia energia vitală a Trupului Mistic circulă de la
părţile sănătoase la cele suferinde şi le oferă ajutor. Mijlocirea sfinţilor şi
rugăciunile credincioşilor de pe pământ, îndeosebi participarea la celebrarea Jertfei
euharistice oferite pentru sufletele celor răposaţi, ajută la desăvârşirea purificării
lor „în sângele Mielului” (Ap 7,18).
"Cât de frumoasă şi mângâietoare
este Împărtăşirea Sfinţilor! Este o realitate care transmite o dimensiune diferită
întregii noastre vieţi.Nu suntem niciodată singuri!”, spunea Papa duminică
1 noiembrie 2009 la rugăciunea Îngerul Domnului, şi continua: „Facem parte dintr-o
„companie” spirituală în care domneşte o profundă solidaritate: binele
fiecăruia trece în avantajul tuturor şi, invers, fericirea comună iradiază asupra
fiecăruia individual. Este un mister care, în oarecare măsură, îl putem trăi deja
în această lume, în familie, în prietenie, mai ales în comunitatea spirituală a Bisericii.
3. Rugăciunea pentru cei răposaţi. Catehismul Bisericii Catolice învaţă
că cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificaţi, deşi
sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească
sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. Tradiţia Bisericii, făcând referinţă
la texte biblice vorbeşte despre un foc purificator. Această învăţătură se întemeiază
şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi, despre care vorbeşte Sfânta Scriptură:
„De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfă de ispăşire
ca să fie dezlegaţi de păcat (2 Mac 12,45).
Încă din primele timpuri,
Biserica a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei. Îndeosebi,
Jertfa euharistică, pentru ca purificaţi de urmele păcatelor să poată ajunge la vederea
fericitoare a lui Dumnezeu. Totodată recomandă şi pomana, indulgenţele şi faptele
de pocăinţă în favoarea celor răposaţi. Astfel, într-o predică a sa, sfântul Ioan
Gură de Aur îndeamnă: „Să le dăm ajutor şi să le facem pomenirea. Dacă fiii lui Iob
au fost purificaţi de jertfa tatălui lor, de ce să ne îndoim că ofrandele noastre
pentru cei morţi le aduc mângâiere? Să nu şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat
şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei” (Hom. in 1Cor 41,5).
Jertfa
euharistică este oferită şi pentru credincioşii răposaţi "care au murit în Cristos
şi nu sunt încă purificaţi pe deplin” (Cc. Tridentin: DS 1743) ca să poată intra în
lumina şi pacea lui Cristos. Înainte de moarte, Sf. Monica, mama Sf. Augustin le recomanda
celor îngrijoraţi de boala ei când se găsea în oraşul Ostia de lângă Roma: „Îngropaţi
acest trup oriunde! Nu vă faceţi griji pentru el! Tot ce vă cer este să vă aduceţi
aminte de mine la altarul Domnului oriunde aţi fi” (Conf. 9, 11, 27). Unul din
Părinţii Bisericii Orientale menţionează rugăciunea care se făcea la sfânta Liturghie:
„Apoi, în anaforă, ne rugăm pentru sfinţii părinţi şi episcopi adormiţi, şi în
general pentru toţi cei care au adormit înaintea noastră, crezând cu tărie că va fi
de foarte mare folos sufletelor în favoarea cărora este oferită implorarea în timp
ce e prezentă Victima sfântă şi înfricoşătoare. (...) Înfăţişând lui Dumnezeu implorările
noastre pentru cei care au adormit, chiar dacă au fost păcătoşi, (...) îl înfăţişăm
pe Cristos cel jertfit pentru păcatele noastre, ca să dobândim, pentru ei şi pentru
noi, bunăvoinţa Dumnezeului iubitor de oameni” (CBC 1371; Sf. Ciril de Ierusalim,
Catech. myst. 5, 9. 10).
4. Un gând salutar: pomenirea morţilor.
Este foarte important ca noi, creştinii, să trăim legătura cu cei răposaţi în
adevărul credinţei, şi să privim la moarte şi la cele de dincolo în lumina Revelaţiei.
Apostolul Paul, scriind primelor comunităţi, îndemna credincioşii “să nu se întristeze
ca cei care nu au speranţă. Căci dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel,
prin Isus, Dumnezeu îi va aduna pe cei adormiţi împreună cu El” (cf. 1Tesaloniceni
4,13-14). Este necesar şi astăzi să se evanghelizeze realitatea morţii şi a vieţii
veşnice, realităţi supuse în mod special credinţelor superstiţioase şi unor forme
de sincretism, pentru ca adevărul creştin să nu se amestece cu tot felul de mitologii.
Pomenirea
credincioşilor răposaţi, căreia îi este dedicată ziua de mâine, 2 noiembrie, oferă
prilejul să-i amintim pe cei dragi ai noştri care ne-au lăsat, şi toate sufletele
în drum spre plinătatea vieţii. Încă din primele timpuri ale credinţei creştine, Biserica
de pe pământ, recunoscând comuniunea întregului trup mistic al lui Isus Cristos, a
cultivat cu mare pietate amintirea celor răposaţi şi a oferit jertfe pentru ei. Rugăciunea
noastră pentru cei morţi este de aceea nu numai utilă ci şi necesară, întrucât ea
poate nu numai să îi ajute, ci şi să facă eficientă mijlocirea lor în
favoarea noastră (cf. CBC 958). Chiar şi vizita la cimitire, în timp ce menţine
legăturile de afecţiune cu cei care ne-au iubit în această viaţă, ne aminteşte
să toţi tindem spre o altă viaţă, dincolo de moarte. Plânsul, din cauza despărţirii
pământeşti, să nu prevaleze, de aceea, asupra certitudinii învierii, asupra speranţei
de a ajunge la fericirea veşniciei, “momentul plin de satisfacţie, în care totalitatea
ne îmbrăţişează şi noi îmbrăţişăm totalitatea” (Enciclica Spe salvi 12). Obiectul
speranţei noastre este a ne bucura în prezenţa lui Dumnezeu în veşnicie. Isus le-a
promis ucenicilor săi: “Vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura,
iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16,22).
5. Viaţa
veşnică şi lumea modernă. În enciclica sa despre speranţă, papa Benedict al XVI-lea
se întreabă asupra misterului vieţii veşnice (cf. Spe salvi, 10-12): Credinţa
creştină este şi pentru oamenii de astăzi o speranţă ce le transformă şi le susţine
viaţa?Omul modern mai aşteaptă încă viaţa veşnică?
Sau reţine că ea aparţine unei mitologii de acum depăşite? Şi în mod mai radical:
bărbaţii şi femeile din epoca noastră doresc încă viaţa veşnică? Sau poate existenţa
pământească a devenit singurul lor orizont? Omul modern îndepărtează, alungă adesea
însuşi gândul morţii trăind ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. În timpul nostru, mai
mult decât în trecut, oameni sunt atât de absorbiţi de lucrurile pământeşti, încât
uneori cu greu reuşesc a se gândi la Dumnezeu ca protagonist al istoriei şi al vieţii
noastre înseşi (Audienţa generală din 2 noiembrie 2005).
În realitate,
cum observa deja Sf. Augustin, toţi vrem `viaţa fericită`, fericirea. Nu ştim bine
ce este şi cum este, dar ne simţim atraşi spre ea. Aceasta este o speranţă universală,
comună oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile. Expresia `viaţa veşnică`
doreşte să dea un nume acestei aşteptări de nesuprimat: nu o succesiune fără sfârşit,
ci cufundarea în oceanul infinitei iubiri, în care timpul, înainte şi după, nu mai
există. O plinătate de viaţă şi de bucurie: aceasta este ceea ce sperăm şi aşteptăm
de la a fi cu Cristos (cf. Spe salvi 12).
6. Trenul vieţii
are o destinaţie. Suntem de mult în trenul vieţii, ne-am obişnuit cu mersul
şi nu mai ştim poate că, de fapt, suntem în călătorie. Am uitat de unde am plecat
şi unde ne ducem. Avem, oricum, o destinaţie. Să zicem: „Gara Termini”. Există
anotimpuri şi în viaţa omului. Deşi există în noi dorinţa şi voinţa ca nimic să nu
se distrugă, ca nici o privire, nici o faptă, nici o intuiţie, nici o întâlnire şi,
mai ales, nici o relaţie să nu se piardă. Există în omul sănătos o dorinţă profundă
de răscumpărare a timpului iar răscumpărarea cere recapitularea, cere mântuirea. Punctul
în care omul face experienţa cea mai dureroasă a pierderii şi a încetării este moartea.Şi tocmai aici Fiul lui Dumnezeu intervine ca Răscumpărător. Isus afirmă că
cel care trăieşte în credinţa în El, e unul care îi este dat de Tatăl iar Fiul nu
lasă să se piardă nimic din ceea ce Tatăl i-a dat. Spune Isus: „Toţi cei
pe care mi-i dă Tatăl vor veni la mine; şi pe cel care vine la mine nu-l voi izgoni
afară, pentru că m-am coborât din cer nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-a
trimis. Or, aceasta este voinţa celui ce m-a trimis, ca din cei pe care mi i-a dat
să nu pierd pe nici unul, ci să-i învii în ziua de apoi. Aceasta este voinţa Tatălui
meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi eu îl voi învia
în ziua de apoi"(In 6,37-40).
Pomenirea tuturor credincioşilor
răposaţi îndeamnă la a privi cu seninătate la misterul morţii luminaţi de credinţa
învierii. Să reînnoim astăzi speranţa în viaţa veşnică întemeiată realmente
pe moartea şi învierea lui Cristos.“Am înviat şi acum sunt cu tine”,
ne spune Domnul, “şi mâna mea te susţine.Oriunde ai putea să
cazi, vei cădea în mâinile mele şi voi fi prezent chiar la uşa morţii. Unde
nimeni nu te mai poate însoţi şi unde tu nu poţi purta nimic, acolo Eu te aştept
pentru a transforma pentru tine întunericul în lumină”.
7. Speranţa
creştină. Virtutea speranţei creştine nu este însă niciodată doar individuală,
ci este mereu şi speranţă pentru alţii. Existenţele noastre sunt profund legate unele
de altele, iar binele şi răul pe care fiecare îl face se răsfrânge întotdeauna şi
asupra altora. Astfel rugăciunea unui suflet peregrin în lume poate ajuta unui alt
suflet care stă şi se purifică după moarte.
„Viaţa veşnică pentru noi creştinii
nu indică doar o viaţă care durează pentru totdeauna, ci o nouă calitate de existenţă,
scufundată total în iubirea lui Dumnezeu care liberează de rău şi de moarte şi ne
pune în comuniune fără sfârşit cu toţi fraţii şi surorile care sunt părtaşi la
aceeaşi Iubire” (Benedict al XVI-lea, Angelus, 1 noiembrie 2006).
Astăzi
Biserica ne invită să ne rugăm pentru răposaţii noştri dragi şi să ne oprim la mormintele
lor în cimitire. Pentru toţi, ruga fierbinte: Adu-ţi aminte, Doamne,
de fraţii noştri care au adormit în speranţa învierii şi de toţi cei care au răposat
în milostivirea ta şi primeşte-i să se bucure de lumina feţei tale.
Maria,
steaua speranţei, să facă mai tare şi mai autentică credinţa noastră în viaţa veşnică
şi să susţină rugăciunea noastră de mijlocire pentru toţi cei răposaţi. Fecioarei
Maria, Regina tuturor Sfinţilor, să îi încredinţăm pelerinajul spre patria cerească,
în timp ce invocăm pentru răposaţi noştri mijlocirea sa maternă. Tuturor, o zi
binecuvântată!
(RV – A. Lucaci, material omiletic de duminică 1 noiembrie 2014)