Fericitul Paul al VI-lea în memoria papei emerit Benedict XVI

RV 20 oct 2014. Audio: ”În timp ce se profila o societate secularizată și ostilă, Paul al VI-lea a știut să conducă cu înțelepciune clarvăzătoare – și, uneori, în solitudine – cârma bărcii lui Petru fără să-și piardă niciodată bucuria și încrederea în Domnul”: a spus Papa Francisc la predica Sfintei Liturghii cu beatificarea papei Paul al VI-lea, duminică, în Piața Sfântul Petru. Fericitul Paul al VI-lea va fi comemorat anual în calendarul Bisericii la 26 septembrie, ziua sa de naștere.

Zecile de mii de pelerini, în special din Brescia și Milano, care au venit duminică la Roma au participat luni, în bazilica Sfântul Paul în Afara Zidurilor la celebrarea euharistică de mulțumire pentru beatificarea lui Paul al VI-lea. Sfânta Liturghie a fost prezidată de cardinalul Angelo Scola, arhiepiscop de Milano.

După ”duminica celor patru papi”, de la 27 aprilie anul curent, în care Papa Francisc, în prezența papei emerit Benedict XVI, i-a ridicat la cinstea altarelor pe Sfântul Ioan Paul al II-lea și Sfântul Ioan al XXIII-lea, s-ar putea spune că duminică, 19 octombrie, va rămâne în memoria Bisericii drept ”duminica celor trei papi”, în care Paul al VI-lea a fost proclamat Fericit de Papa Francisc în prezența lui Benedict al XVI-lea.

Este sugestivă și plină de semnificație prezența lui Benedict al XVI-lea la beatificarea lui Paul al VI-lea, față de care pontiful de origine germană se simțea atașat prin afinitate culturală și comuniune bisericească. Printre altele, Paul al VI-lea a fost cel care, în 1977, l-a creat cardinal pe teologul Joseph Ratzinger pe când era arhiepiscop de München și Freising.

Cotidianul L’Osservatore Romano a publicat recent omilia pe care cardinalul, pe atunci, Joseph Ratzinger a ținut-o la 10 august 1978 la Sfânta Liturghie de pomenire a lui Paul al VI-lea, care murise la 6 august, sărbătoarea Schimbării la Față.

”Paul al VI-lea”, spunea cardinalul Ratzinger, ”a fost chemat în casa Tatălui în seara sărbătorii Schimbarea la Față a Domnului, la scurt timp după ce a ascultat Sfânta Liturghie și a primit Sfintele Taine. «E frumos pentru noi să rămânem aici», afirmă apostolul Petru pe muntele Schimbării la Față. Voia să rămână. Ceea ce i-a fost negat atunci apostolului, i-a fost în schimb acordat lui Paul al VI-lea în sărbătoarea Schimbării la Față din 1978: nu a mai trebuit să coboare în vremelnicia istoriei. A putut să rămână acolo unde Domnul stă la masă pentru totdeauna cu Moise, Ilie și atâția alții care vin de la răsărit și de la apus, de la miazăzi și de la miazănoapte. Drumul său pământesc s-a încheiat”.

”Transformarea făgăduită de credință ca metamorfoză a omului”, continua atunci cardinalul Ratzinger, ”este mai presus de toate un drum de purificare, un drum de suferință. Paul al VI-lea a acceptat slujirea papală tot mai mult ca pe o metamorfoză de credință în suferință. Ultimele cuvinte ale Domnului înviat adresate apostolului Petru, după ce l-a constituit păstor al turmei sale, au fost acestea: «Când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile și te va încinge un altul și te va duce unde nu vei voi» (Ioan 21,18). Era o referință la crucea care îl aștepta pe Petru la încheierea vieții lui. Era, în general, o referință la natura acestei slujiri. Paul al VI-lea s-a lăsat dus tot mai mult într-acolo unde, omenește vorbind, de unul singur, nu voia să meargă. Pontificatul său a însemnat din ce în ce mai mult un «a se lăsa încins de un altul» și un a fi răstignit pe cruce. Știm că înainte de a împlini 75 de ani, și la fel înainte de a 80-a aniversare, a luptat mult cu ideea de a se retrage. Ne putem închipui cât de greu trebuie să fi fost gândul de a nu-ți mai aparține ție, de a nu mai avea un moment privat, de a fi legat până la sfârșit, cu trupul care începe să cedeze, de o datorie care cere, zi după zi, folosirea deplină și vie a tuturor energiilor pe care un om le poate avea. «Nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim» (Romani 14, 7-8). Aceste cuvinte din Scrisoarea către Romani au marcat efectiv viața lui. El a vrut să dea o nouă valoare autorității ca slujire, purtând-o ca pe o suferință. Nu simțea nicio plăcere în putere, în poziție, în cariera reușită, și tocmai de aceea, fiind autoritatea o povară suportată - «te va duce unde tu nu vrei» - aceasta a devenit mare și credibilă”.

”Paul al VI-lea”, se mai citește în predica pronunțată de cardinalul Ratzinger, ”și-a îndeplinit slujirea sa din credință. De aici provin atât fermitatea sa cât și disponibilitatea sa de a cădea de acord. Pentru ambele a trebuit să accepte critici, și nici în unele comentarii după moarte nu a lipsit prostul gust. Dar un papă care astăzi nu ar fi criticat ar greși în misiunea lui în fața acestui timp. Paul al VI-lea a rezistat la ispita telecrației și a demoscopiei, cele două puteri dictatoriale ale prezentului. A reușit să o facă pentru că nu lua ca parametru succesul și aprobarea, ci conștiința, care se măsoară după adevăr, după credință”.

”Paul al VI-lea era, în profunzime, un papă spiritual, un om de credință. Nu întâmplător un ziar l-a definit diplomaticul care a lăsat la spate diplomația. În cursul carierei sale curiale a învățat să stăpânească în mod virtuos instrumentele diplomației. Dar acestea au trecut tot mai mult pe planul doi în metamorfoza credinței la care s-a supus. În inima sa a găsit din ce în ce mai mult propriul drum în simpla chemare a credinței, în rugăciune, în întâlnirea cu Isus Cristos. În acest fel a devenit tot mai mult un om de bunătate profundă, curată și matură. Cine l-a întâlnit în ultimii ani a avut ocazia să simtă în mod direct metamorfoza extraordinară a credinței, puterea ei de transformare. Se putea vedea cât de mult omul, care prin natura sa era un intelectual, se lăsa luat zi după zi de Cristos, cum se lăsa schimbat, transformat, purificat de Cristos, și cum aceasta îl făcea tot mai liber, tot mai profund, tot mai bun, perspicace și simplu. Credința este o moarte, dar și o metamorfoză pentru a intra în viața autentică, spre schimbare. Toate acestea, în papa Paul al VI-lea, erau vizibile. Credința i-a dat curaj. Credința i-a dat bunătate. Și în el era lămurit că credința convinsă nu închide, ci deschide. În cele din urmă, amintirile noastre păstrează imaginea unui om cu mâinile larg deschise. A fost primul papă care a mers pe toate continentele, fixând astfel un itinerar al Spiritului, care a început la Ierusalim, nucleul întâlnirii și al separării dintre cele trei mari religii monoteiste; apoi, călătoria sa la Națiunile Unite, drumul până la Geneva, întâlnirea cu cea mai mare cultură religioasă non monoteistă a umanității, India, și pelerinajul la popoarele suferinde din America Latină, Africa și Asia. Credința înseamnă mâinile larg deschise. Credința deschide mâinile. Semnul ei nu este pumnul închis, ci mâna deschisă. (…) Să lăsăm ca exemplul său să fie un apel și să aducă roade în sufletele noastre”.

(rv – A. Dancă)