Consideraţii omiletice la Duminica a XXIX-a de peste an (A): Tributul Cezarului şi
chipul lui Dumnezeu
(RV - 19 octombrie 2014) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală începe astăzi
cu o serie de invocaţii: „Strig către tine, căci Tu mă auzi, Dumnezeule: pleacă-ţi
urechea şi ascultă cuvintele mele! Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor, la umbra
aripilor tale adăposteşte-mă!”(Ps 16/17,6.8). 1. Rugătorul.La începutul Liturghiei euharistice creştinii stau în faţa Domnului ca rugătorul
din catacombele Romei antice, reprezentat prinfigura „Orante” cu mâinile
ridicate spre cer. Invocaţiile sunt din psalmul 16/17 care cuprinde un jurământ de
nevinovăţie şi o lamentaţie personală. Psalmistul strigă insistent către Dumnezeu:
„pleacă-ţi urechea, ascultă, păzeşte-mă, adăposteşte-mă”. Este rugăciunea de
autoapărare a unui om nevinovat care se vede încercuit de răufăcători ca de nişte
bestii înfometate gata să-l sfâşie. Situaţia este dramatică, aşa cum i se poate întâmpla
oricui în viaţă.
2. Dumnezeu, apărătorul omului. Rugătorul, nedreptăţit
de judecătorii săi îl implică direct pe Dumnezeu care îi ia apărarea. Este sigur că
Dumnezeu îi va sigila nevinovăţia şi-l va lua sub protecţia sa personală, îl va ocroti
ca pepupila propriilor ochişi îl va adăposti la
umbra aripilor sale. Prima imagine evocă templul din Ierusalim şi chivotul
legământului protejat de aripile a doi heruvimi. Cea de-a doua se referă la momentul
istoric când Dumnezeu, asemenea unui vultur, a purtat pe aripi poporul evreu
la ieşirea din Egipt şi apoi în călătoria prin pustiu (cf. Deut 32,11). Este
un loc comun în toată Scriptura că Dumnezeu iubeşte adevărul şi dreptatea,
dovedindu-se apărătorul omului.
În lumina credinţei, ne amintim că
am fost creaţi în mod minunat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
şi răscumpăraţi într-un mod şi mai minunat prin jertfa lui Isus adusă pe altarul Crucii.
Să-i dăm slavă lui Dumnezeu în dorinţa profundă de a împlini voinţa sa sfântă şi de
a-i sluji din toată inima. O facem cu rugăciunea zilei prin Cristos Domnul nostru:
Dumnezeule atotputernic şi veşnic, dă-ne, te rugăm, harul să voim
întotdeauna ceea ce voieşti Tu şi să slujim măririi tale cu inimă
neîmpărţită.
Trăind astfel, creştinii sunt „sare şi lumină a lumii”
după cuvântul lui Isus: "Aşa să strălucească lumina voastră, ca să vadă faptele
voastre bune şi să-l slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt 15,6).
În
versetul dinaintea proclamării Evangheliei, apostolul Paul ne îndeamnă pe toţi: Străluciţi
ca nişte luminători în lume;ţineţi cu tărie cuvântul vieţii! (cf.
Fil 2,15d.16a).
Lecturile acestei Liturghii duminicale oferă o învăţătură de
mare actualitate despre respectarea demnităţii omului pe plan politic
şi social. Este în joc imaginea lui Dumnezeu. Nerecunoaşterea lui Dumnezeu duce
treptat la degradarea omului. Lecţia vine de departe, din istorie. Dumnezeu cheamă
să contribuie la istoria mântuirii oameni care nu-l cunosc.
3. Cirus, unsul
lui Dumnezeu. Astfel, în fragmentul din cartea profetului Isaia 45,1.4-6 (azi
prima lectură) Dumnezeu spune despre Cirus, regele Persiei: „Te-am
chemat pe nume, ţi-am dat un titlu de cinste când tu nu mă cunoşteai.
Eu sunt Domnul şi nu mai este altul, în afară de mine nu este Dumnezeu. Eu te-am încins,
deşi tu nu mă cunoşteai, ca să se ştie de la răsăritul
soarelui până la apus că nu este nimic în afară de mine: eu sunt Domnul
şi nu este altul” (Is 45,4b-6).
Iată contextul. În anul 597
înainte de Cristos, regele Nabucodonosor a cucerit Ierusalimul, a jefuit templul şi
a deportat poporul evreu, ca pe o turmă de sclavi, la fluviile Babilonului. Poporul
biblic a rămas aproape cincizeci de ani în exil, departe de templu şi de patrie. Dar
în anul 539, Cirus, regele Persiei, înfrânge regatul Babilonului şi lasă ca populaţiile
robite să se întoarcă libere în ţara lor. Astfel evreii pot să se întoarcă în Palestina
şi să reconstruiască Ierusalimul.
Cirus, un păgân, ia
o decizie „justă” prin care dispune eliberarea prizonierilor de război. De aceea este
văzut de profet ca un „trimis al lui Dumnezeu” cu o conotaţie aproape mesianică:
„Aşa vorbeşte Domnulcătre unsul său, Cirus,
pe care l-am luat de mâna dreaptă, pentru ca să înjosesc
înaintea lui neamurile,să dezleg coapsele regilor,ca
să deschid uşile şi porţile să se închidă” (Is 45,1).
Înţelegem
din acest text că un rege păgân este „uns” ca să slujească planului lui Dumnezeu.
Prin el, Dumnezeu „deschide uşile” şi „închide porţile” popoarelor.
Este prima datăîn Biblie când găsim această afirmaţie importantă
referitoare la un personaj păgân. Dacă autoritatea politică – nu importă care sunt
convingerile religioase ale persoanelor care o reprezintă – se pune în serviciul popoarelor
şi acţionează pentru binele celor mai slabi, devine instrument al lui Dumnezeu.
4.
Politica în vremea lui Isus. În capitolul 22 al Evangheliei după Matei se arată
că autorităţile religioase din Ierusalim sunt hotărâte să-l elimine pe Isus şi să-l
scoată de pe scena societăţii. De aceea îl presează public punându-i întrebări tot
mai riscante despre chestiuni politice şi religioase în scopul de a-l discredita înaintea
poporului şi compromite în faţa autorităţilor romane care ocupau Palestina. Una dintre
aceste chestiuni se referea la tributul plătit ocupanţilor, adică împăratului
Romei.
Amintim că pe timpul lui Isus era foarte puternică şi câştiga simpatizanţi
în popor mişcarea zeloţilor. Membrii acestei facţiuni evreieşti erau cunoscuţi
mai ales prin opoziţia agresivă faţă de stăpânirea romană, dar şi faţă de politeism.
Potrivit zeloţilor, faptul de a plăti tributul împăratului Romei era un act de
idolatrie, în contrast cu legea lui Moise care cere credincioşilor să-i slujească
numai lui Dumnezeu. În schimb, preoţii acceptau sau tolerau stăpânirea romană şi colaborau
cu ocupanţii. De fapt, ofereau în fiecare zi în templul din Ierusalim o jertfă în
numele împăratului Romei.
Încă de la începutul misiunii sale Isus a respins
violenţa ca mijloc pentru realizarea împărăţiei lui Dumnezeu. Vede în mişcarea zeloţilor
o iniţiativă ce se opune radical misiunii sale.
5. Tributul Cezarului.
În acest climat de conflict deschis, fariseii şi adepţii lui Irod trimit câţiva
dintre discipolii lor ca să-l întrebe pe Isus dacă este permis sau nu a da tribut
împăratului Romei. Formulată în alţi termeni, întrebarea este aceasta: Tu, cu cine
stai, cu Israel sau cu Roma? Isus nu se tulbură, nu se descumpăneşte şi îi invită
pe toţi să iasă din ipocrizie.
Evanghelia zilei este după sfântul Matei
22,15-21:În acel timp, fariseii s-au dus să ţină sfat,ca
să-l prindă pe Isus în vorbă.Şi i-au trimis la el pe discipolii lor
împreună cu adepţii regelui Irod, ca să-i spună: „Învăţătorule, ştim
că eşti sincerşi înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu:nu
ţii seamă de nimeni,căci nu te uiţi la faţa omului.Spune-ne,
aşadar, ce părere ai:este permis sau nu a da tribut Cezarului?”Dar Isus, cunoscând răutatea lor, le-a zis: „Ipocriţilor,
de ce mă ispitiţi?Arătaţi-mi moneda tributului!” Iar ei
i-au adus un dinar. El le-a zis: „Ale cui sunt imaginea aceasta şi inscripţia?”
I-au zis: „Ale Cezarului”. Atunci le-a zis: „Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea
ce este al Cezaruluişi lui Dumnezeu ceea ce este al lui
Dumnezeu!”
Este singura dată când Isus tratează o temă politică.
Nu putem uita cărăspunsul dat de Isus a marcat toată istoria Occidentului
creştin şi a Europei. Porunca "Daţi, aşadar, Cezarului ce este al Cezarului şi
lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!" a împiedecat de-a lungul secolelor amestecul
celor două orânduiri, civilă şi religioasă; a rezistat idolatrizării formelor politice
şi statele (precum regimurile totalitare cu liturgia neantului) şi subordonării
Bisericii puterilor lumeşti. Stabilind primatul lui Dumnezeu, Isus a stabilit totodată
necesitatea realistă de a ţine seamă de autoritatea politică.
O primă
întrebare. Pentru ce i s-a cerut lui Isus să se pronunţe dacă trebuie plătit sau
nu tribut împăratului? Evangheliştii Matei şi Marcu spun că „pentru a-l prinde
în vorbă” iar Luca adaugă: „şi ca să-l dea pe mâna autorităţii şi a puterii
guvernatorului” (cf. Lc 20,20). Se urmărea deci implicarea lui Isus într-un scandal
politic de amploare. O explicaţie: tributul împăratului, în greacăkensos,
în latină census, era o taxă pro capite, pe cap de locuitor, corespunzătoare
unui dinar roman de argint.
A doua întrebare. „Pentru ce atât interes
faţă de tributul impus de Imperiul Roman?Trebuie precizat că toţi evreii din
orice grupare religioasă sau politică ar fi fost, suportau cu greu acest impozit,
şi nu doar pentru faptul că alimenta visteria ocupanţilor romani, ci şi pentru faptul
că pe dinarul de argint în care trebuia plătit, era reprezentat chipul împăratului
Tiberiu. Moneda purta inscripţia latină prescurtată: „Tiberius Caesar divi Augusti
filius Augustus”, adică „Tiberiu Cezar Augustus fiul divinului Augustus”.
Inscripţia cu numele divinizat al împăratului a fost mereu considerată
de evrei ca o blasfemie împotriva poruncii din decalog: „Să nu ai alţi dumnezei
afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui
lucru din câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ jos, şi din câte sunt în
apele de sub pământ!” (Ex20,3-4).
6. Daţi lui
Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Văzândimaginea împăratului de pe monedă,
gândul lui Isus se îndreaptă imediat la cuvântul Scripturii care spune că Dumnezeu
l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa. Vrea să amintească acest lucru şi interlocutorilor
săi. De aceea pune problema proprietăţii: „Ale cui sunt chipul şi inscripţia?”
Răspunsul lui Isus la întrebarea dacă este permis sau nu a plăti tributul
are la bază restituirea proprietăţii:„Daţi-i, aşadar, Cezarului
ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!”Nu este un răspuns polemic împotriva Cezarului. Semnificaţia este mult mai
înaltă. Răspunsul subliniază coerenţa lui Isus cu toată Scriptura care denunţă idolatrizarea
omului dar şi degradarea demnităţii lui prin reducerea în starea de sclavie. Dumnezeu
este apărătorul demnităţii omului. Omul poartă imprimat chipul lui Dumnezeu.
Semnificaţia frazei este una strict religioasă ce nu diferă de porunca din
Lege: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul
tău şi din toată puterea ta” (Deut 6,5).
Prin acest răspuns, Isus a calificat
înainte de toate aşteptarea mesianică în sens religios eliberând-o de orientările
de ordin politic. Aşa se explică admiraţia pe care a trezit-o în cei prezenţi, cărora
nu le plăcea să vadă rezolvarea problemelor religioase pe criterii politice, doar
prin opoziţia sistematică faţă de autoritatea romană. În al doilea rând, Isus a reaşezat
în dimensiunile sale exacte raportul dintre Dumnezeu şi guvernele umane: nici un conducător
pământesc nu trebuie să pericliteze cu drepturile sale fiscale suveranitatea lui Dumnezeu
şi demnitatea omului.
Atunci când împăratul vrea să ocupe locul lui Dumnezeu
în inima credincioşilor, aceştia au dreptul să-i reziste, în baza poruncii: „Domnului
Dumnezeului tău să te închini” (Mt 4,10; Dt 6,13). Noi suntem proprietatea
lui Dumnezeu. Afirmă sfântul Augustin: „Moneda lui Cristos este omul;în
el se află chipul lui Cristos…numele lui Cristos…beneficiile lui Cristos”
(Serm. 90,10,116). Fiind proprietatea lui Dumnezeu, posesia sa, a ne dărui
Lui pe noi înşine înseamnă o restituire. Omul care ştie „al cui este”, poate concepe
această restituire liberă ca ceva corespunzător originii şi naturii sale. Omul care
nu mai ştie„al cui este” e absolut incapabil de adevărată dăruire
de sine, simţind dăruirea ca o pierdere şi o posibilă dispariţie.
7. Domeniul
politic, domeniul religios. „Adevărata laicitate a Statului nu înseamnă a face
abstracţie de dimensiunea religioasă”, afirma Benedict al XVI-lea la audienţa generală
din 17 septembrie 2008. Plecând de la cuvintele lui Isus, "Daţi Cezarului
ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu",
papa a subliniat rolul civilizator al Bisericii. În lumina învăţăturii creştine s-a
maturizat cerinţa unei distincţii sănătoase între sfera politică şi cea religioasă.
„Dacă pe monedele romane era întipărită efigia Cezarului (şi de aceea la el trebuiau
să se întoarcă), în inima omului se găseşte amprenta Creatorului, singurul Domn al
vieţii noastre. Adevărata laicitate nu înseamnă a nu ţine cont de dimensiunea spirituală,
ci a recunoaşte că tocmai aceasta constituie în mod radical garanţia libertăţii
omului şi a autonomiei realităţilor pământeşti”.
Isus
învaţă că trebuie să se acorde ascultare Cezarului, dar avertizează că în ascultarea
faţă de autoritatea civilă există o limită. Autoritatea civilă poate pretinde ceea
este necesar pentru existenţa Statului, însă acest drept al său nu trebuie să depăşească
anumite limite. Statul nu poate cere de la cetăţeni ceea ce aparţine lui
Dumnezeu. Dacă Statul ar face aceasta, cetăţenii trebuie să reziste. Potrivit
credinţei creştine, deasupra Statului şi a drepturilor sale, sunt drepturile lui Dumnezeu.
Preocuparea esenţială a lui Isus este vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu
care nu este din această lume, deşi se realizează în această lume, încă de acum. Isus,
deşi recunoaşte utilitatea politicii, ştie că nu sfera politică îl salvează pe om.
Omul se mântuieşte atunci când se eliberează de răul pe care îl poartă în inima sa
şi se deschide la voinţa lui Dumnezeu. Din acest motiv, Isus nu prezintă un program
politic, aşa cum făceau zeloţii. Isus invită oamenii la convertire, la căinţă, la
dreptate, la smerenia inimii, la practicarea carităţii, la slujirea semenilor, mai
cu seamă a celor săraci. Prin aceasta contribuie la binele societăţii.
8.
Îndatoririle civile. Isus recunoaşte că există o societate civilă, şi o autoritate,
oricum s-ar chema ea. Aceasta este necesară pentru garantarea cerinţelor binelui
comun. Plătirea tributului este recunoaşterea practică şi trebuincioasă a acestei
realităţi. Aşa este şi azi. Evaziunea fiscală, adică sustragerea de la plata impozitelor
privează comunitatea de contribuţia la care are dreptul. Prin ea se încalcă nu numai
legea Statului, dar şi obligaţia în conştiinţă cerută de Dumnezeu. Creştinul este
invitat să-şi asume propria responsabilitate de cetăţean pentru construirea
unei societăţi mai bune: în comună, în şcoală, în voluntariat, în administraţia locală,
până la angajarea politică în sensul strict al cuvântului. A da Cezarului ce este
al Cezarului înseamnă respectarea medierilor istorice şi sociale, utile pentru o viaţă
ordonată. Însă nimic nu se poate substitui lui Dumnezeu, nu trebuie să-i ia
locul sau să-i facă concurenţă.
De câte ori, punându-l pe Dumnezeu la o parte,
oamenii devin şi se comportă în mod servil faţă de tiranul momentului, care se consideră
patronul a toate! Prea multă lume, prea mulţi oameni, şi azi, ar vrea să identifice
limbajul religiei cu modele politice concrete, sau invers să facă din propria politică
o nouă religie, până la idolatrie. Evanghelia aceste duminici ne avertizează să ţinem
ochii deschişi. Niciodată de-a lungul istoriei nu a fost uşor a menţine distincţia
sănătoasă dintre sfera politică şi cea religioasă, dintre Stat şi Biserică.
9.
Isus învăţătorul. „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce
este al lui Dumnezeu”. Dar ce nu este al lui Dumnezeu? „Ce ai, omule, ce nu ai primit?”
(1Cor 4,7), întreabă apostolul Paul. Omul însuşi aparţine lui Dumnezeu,
căci a fost creat după chipul şi asemănarea sa şi răscumpărat prin jertfa Fiului
său, Domnul nostru Isus Cristos.
Astăzi sunt încă foarte mulţi oameni care
nu-l cunosc pe Isus Cristos. De aceea, rămâne de mare urgenţă misiunea ad gentes,
la care toţi membrii Bisericii sunt chemaţi să participe, deoarece Biserica este prin
natura sa misionară. Biserica s-a născut "în ieşire", afirmă papa Francisc în mesajul
său pentru Ziua Mondială a Misiunilor(2014), care se celebrează anual
în penultima duminică din octombrie. Este un moment privilegiat în care credincioşii
din diferitele continente se angajează cu rugăciuni şi gesturi concrete de solidaritate
în sprijinul tinerelor Biserici din teritoriile de misiune. "Bucuria Evangheliei
umple inima şi viaţa întreagă a celor care se întâlnesc cu Isus. Cei care se lasă
mântuiţi de El sunt eliberaţi de păcat, de tristeţe, de golul interior, de izolare.
Cu Isus Cristos mereu se naşte şi se renaşte bucuria" (Exortaţia apostolică Evangelii
gaudium, 1).
(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 18 octombrie
2014).