2014-10-18 10:28:20

Consideraţii omiletice la Duminica a XXIX-a de peste an (A): Tributul Cezarului şi chipul lui Dumnezeu


(RV - 19 octombrie 2014) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală începe astăzi cu o serie de invocaţii: „Strig către tine, căci Tu mă auzi, Dumnezeule: pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele mele! Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor, la umbra aripilor tale adăposteşte-mă!” (Ps 16/17,6.8).
1. Rugătorul. La începutul Liturghiei euharistice creştinii stau în faţa Domnului ca rugătorul din catacombele Romei antice, reprezentat prin figura „Orante” cu mâinile ridicate spre cer. Invocaţiile sunt din psalmul 16/17 care cuprinde un jurământ de nevinovăţie şi o lamentaţie personală. Psalmistul strigă insistent către Dumnezeu: „pleacă-ţi urechea, ascultă, păzeşte-mă, adăposteşte-mă”. Este rugăciunea de autoapărare a unui om nevinovat care se vede încercuit de răufăcători ca de nişte bestii înfometate gata să-l sfâşie. Situaţia este dramatică, aşa cum i se poate întâmpla oricui în viaţă.

2. Dumnezeu, apărătorul omului. Rugătorul, nedreptăţit de judecătorii săi îl implică direct pe Dumnezeu care îi ia apărarea. Este sigur că Dumnezeu îi va sigila nevinovăţia şi-l va lua sub protecţia sa personală, îl va ocroti ca pe pupila propriilor ochi şi îl va adăposti la umbra aripilor sale. Prima imagine evocă templul din Ierusalim şi chivotul legământului protejat de aripile a doi heruvimi. Cea de-a doua se referă la momentul istoric când Dumnezeu, asemenea unui vultur, a purtat pe aripi poporul evreu la ieşirea din Egipt şi apoi în călătoria prin pustiu (cf. Deut 32,11). Este un loc comun în toată Scriptura că Dumnezeu iubeşte adevărul şi dreptatea, dovedindu-se apărătorul omului.

În lumina credinţei, ne amintim că am fost creaţi în mod minunat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi răscumpăraţi într-un mod şi mai minunat prin jertfa lui Isus adusă pe altarul Crucii. Să-i dăm slavă lui Dumnezeu în dorinţa profundă de a împlini voinţa sa sfântă şi de a-i sluji din toată inima. O facem cu rugăciunea zilei prin Cristos Domnul nostru: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, dă-ne, te rugăm, harul să voim întotdeauna ceea ce voieşti Tu şi să slujim măririi tale cu inimă neîmpărţită.

Trăind astfel, creştinii sunt „sare şi lumină a lumii” după cuvântul lui Isus: "Aşa să strălucească lumina voastră, ca să vadă faptele voastre bune şi să-l slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt 15,6).

În versetul dinaintea proclamării Evangheliei, apostolul Paul ne îndeamnă pe toţi: Străluciţi ca nişte luminători în lume; ţineţi cu tărie cuvântul vieţii! (cf. Fil 2,15d.16a).

Lecturile acestei Liturghii duminicale oferă o învăţătură de mare actualitate despre respectarea demnităţii omului pe plan politic şi social. Este în joc imaginea lui Dumnezeu. Nerecunoaşterea lui Dumnezeu duce treptat la degradarea omului. Lecţia vine de departe, din istorie. Dumnezeu cheamă să contribuie la istoria mântuirii oameni care nu-l cunosc.

3. Cirus, unsul lui Dumnezeu. Astfel, în fragmentul din cartea profetului Isaia 45,1.4-6 (azi prima lectură) Dumnezeu spune despre Cirus, regele Persiei: Te-am chemat pe nume, ţi-am dat un titlu de cinste când tu nu mă cunoşteai. Eu sunt Domnul şi nu mai este altul, în afară de mine nu este Dumnezeu. Eu te-am încins, deşi tu nu mă cunoşteai, ca să se ştie de la răsăritul soarelui până la apus că nu este nimic în afară de mine: eu sunt Domnul şi nu este altul (Is 45,4b-6).

Iată contextul. În anul 597 înainte de Cristos, regele Nabucodonosor a cucerit Ierusalimul, a jefuit templul şi a deportat poporul evreu, ca pe o turmă de sclavi, la fluviile Babilonului. Poporul biblic a rămas aproape cincizeci de ani în exil, departe de templu şi de patrie. Dar în anul 539, Cirus, regele Persiei, înfrânge regatul Babilonului şi lasă ca populaţiile robite să se întoarcă libere în ţara lor. Astfel evreii pot să se întoarcă în Palestina şi să reconstruiască Ierusalimul.

Cirus, un păgân, ia o decizie „justă” prin care dispune eliberarea prizonierilor de război. De aceea este văzut de profet ca un „trimis al lui Dumnezeu” cu o conotaţie aproape mesianică:Aşa vorbeşte Domnul către unsul său, Cirus, pe care l-am luat de mâna dreaptă, pentru ca să înjosesc înaintea lui neamurile, să dezleg coapsele regilor, ca să deschid uşile şi porţile să se închidă (Is 45,1).

Înţelegem din acest text că un rege păgân este „uns” ca să slujească planului lui Dumnezeu. Prin el, Dumnezeu „deschide uşile” şi „închide porţile” popoarelor. Este prima dată în Biblie când găsim această afirmaţie importantă referitoare la un personaj păgân. Dacă autoritatea politică – nu importă care sunt convingerile religioase ale persoanelor care o reprezintă – se pune în serviciul popoarelor şi acţionează pentru binele celor mai slabi, devine instrument al lui Dumnezeu.

4. Politica în vremea lui Isus. În capitolul 22 al Evangheliei după Matei se arată că autorităţile religioase din Ierusalim sunt hotărâte să-l elimine pe Isus şi să-l scoată de pe scena societăţii. De aceea îl presează public punându-i întrebări tot mai riscante despre chestiuni politice şi religioase în scopul de a-l discredita înaintea poporului şi compromite în faţa autorităţilor romane care ocupau Palestina. Una dintre aceste chestiuni se referea la tributul plătit ocupanţilor, adică împăratului Romei.

Amintim că pe timpul lui Isus era foarte puternică şi câştiga simpatizanţi în popor mişcarea zeloţilor. Membrii acestei facţiuni evreieşti erau cunoscuţi mai
ales prin opoziţia agresivă faţă de stăpânirea romană, dar şi faţă de politeism. Potrivit zeloţilor, faptul de a plăti tributul împăratului Romei era un act de idolatrie, în contrast cu legea lui Moise care cere credincioşilor să-i slujească numai lui Dumnezeu. În schimb, preoţii acceptau sau tolerau stăpânirea romană şi colaborau cu ocupanţii. De fapt, ofereau în fiecare zi în templul din Ierusalim o jertfă în numele împăratului Romei.

Încă de la începutul misiunii sale Isus a respins violenţa ca mijloc pentru realizarea împărăţiei lui Dumnezeu. Vede în mişcarea zeloţilor o iniţiativă ce se opune radical misiunii sale.

5. Tributul Cezarului. În acest climat de conflict deschis, fariseii şi adepţii lui Irod trimit câţiva dintre discipolii lor ca să-l întrebe pe Isus dacă este permis sau nu a da tribut împăratului Romei. Formulată în alţi termeni, întrebarea este aceasta: Tu, cu cine stai, cu Israel sau cu Roma? Isus nu se tulbură, nu se descumpăneşte şi îi invită pe toţi să iasă din ipocrizie.

Evanghelia zilei este după sfântul Matei 22,15-21: În acel timp, fariseii s-au dus să ţină sfat, ca să-l prindă pe Isus în vorbă. Şi i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu adepţii regelui Irod, ca să-i spună: „Învăţătorule, ştim că eşti sincer şi înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu ţii seamă de nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului. Spune-ne, aşadar, ce părere ai: este permis sau nu a da tribut Cezarului?” Dar Isus, cunoscând răutatea lor, le-a zis: „Ipocriţilor, de ce mă ispitiţi? Arătaţi-mi moneda tributului!” Iar ei i-au adus un dinar. El le-a zis: „Ale cui sunt imaginea aceasta şi inscripţia?” I-au zis: „Ale Cezarului”. Atunci le-a zis: „Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!”

Este singura dată când Isus tratează o temă politică. Nu putem uita că răspunsul dat de Isus a marcat toată istoria Occidentului creştin şi a Europei. Porunca "Daţi, aşadar, Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!" a împiedecat de-a lungul secolelor amestecul celor două orânduiri, civilă şi religioasă; a rezistat idolatrizării formelor politice şi statele (precum regimurile totalitare cu liturgia neantului) şi subordonării Bisericii puterilor lumeşti. Stabilind primatul lui Dumnezeu, Isus a stabilit totodată necesitatea realistă de a ţine seamă de autoritatea politică.

O primă întrebare. Pentru ce i s-a cerut lui Isus să se pronunţe dacă trebuie plătit sau nu tribut împăratului? Evangheliştii Matei şi Marcu spun că „pentru a-l prinde în vorbă” iar Luca adaugă: „şi ca să-l dea pe mâna autorităţii şi a puterii guvernatorului” (cf. Lc 20,20). Se urmărea deci implicarea lui Isus într-un scandal politic de amploare. O explicaţie: tributul împăratului, în greacă kensos, în latină census, era o taxă pro capite, pe cap de locuitor, corespunzătoare unui dinar roman de argint.

A doua întrebare. „Pentru ce atât interes faţă de tributul impus de Imperiul Roman? Trebuie precizat că toţi evreii din orice grupare religioasă sau politică ar fi fost, suportau cu greu acest impozit, şi nu doar pentru faptul că alimenta visteria ocupanţilor romani, ci şi pentru faptul că pe dinarul de argint în care trebuia plătit, era reprezentat chipul împăratului Tiberiu. Moneda purta inscripţia latină prescurtată: „Tiberius Caesar divi Augusti filius Augustus”, adică „Tiberiu Cezar Augustus fiul divinului Augustus”.

Inscripţia cu numele divinizat al împăratului a fost mereu considerată de evrei ca o blasfemie împotriva poruncii din decalog: „Să nu ai alţi dumnezei afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!” (Ex 20,3-4).

6. Daţi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Văzând imaginea împăratului de pe monedă, gândul lui Isus se îndreaptă imediat la cuvântul Scripturii care spune că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa. Vrea să amintească acest lucru şi interlocutorilor săi. De aceea pune problema proprietăţii: „Ale cui sunt chipul şi inscripţia?”

Răspunsul lui Isus la întrebarea dacă este permis sau nu a plăti tributul are la bază restituirea proprietăţii: „Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!” Nu este un răspuns polemic împotriva Cezarului. Semnificaţia este mult mai înaltă. Răspunsul subliniază coerenţa lui Isus cu toată Scriptura care denunţă idolatrizarea omului dar şi degradarea demnităţii lui prin reducerea în starea de sclavie. Dumnezeu este apărătorul demnităţii omului. Omul poartă imprimat chipul lui Dumnezeu.

Semnificaţia frazei este una strict religioasă ce nu diferă de porunca din Lege: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deut 6,5).

Prin acest răspuns, Isus a calificat înainte de toate aşteptarea mesianică în sens religios eliberând-o de orientările de ordin politic. Aşa se explică admiraţia pe care a trezit-o în cei prezenţi, cărora nu le plăcea să vadă rezolvarea problemelor religioase pe criterii politice, doar prin opoziţia sistematică faţă de autoritatea romană. În al doilea rând, Isus a reaşezat în dimensiunile sale exacte raportul dintre Dumnezeu şi guvernele umane: nici un conducător pământesc nu trebuie să pericliteze cu drepturile sale fiscale suveranitatea lui Dumnezeu şi demnitatea omului.

Atunci când împăratul vrea să ocupe locul lui Dumnezeu în inima credincioşilor, aceştia au dreptul să-i reziste, în baza poruncii: „Domnului Dumnezeului tău să te închini” (Mt 4,10; Dt 6,13). Noi suntem proprietatea lui Dumnezeu. Afirmă sfântul Augustin: „Moneda lui Cristos este omul; în el se află chipul lui Cristos…numele lui Cristos…beneficiile lui Cristos” (Serm. 90,10,116). Fiind proprietatea lui Dumnezeu, posesia sa, a ne dărui Lui pe noi înşine înseamnă o restituire. Omul care ştie „al cui este”, poate concepe această restituire liberă ca ceva corespunzător originii şi naturii sale. Omul care nu mai ştie „al cui este” e absolut incapabil de adevărată dăruire de sine, simţind dăruirea ca o pierdere şi o posibilă dispariţie.

7. Domeniul politic, domeniul religios. „Adevărata laicitate a Statului nu înseamnă a face abstracţie de dimensiunea religioasă”, afirma Benedict al XVI-lea la audienţa generală din 17 septembrie 2008. Plecând de la cuvintele lui Isus, "Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu", papa a subliniat rolul civilizator al Bisericii. În lumina învăţăturii creştine s-a maturizat cerinţa unei distincţii sănătoase între sfera politică şi cea religioasă. „Dacă pe monedele romane era întipărită efigia Cezarului (şi de aceea la el trebuiau să se întoarcă), în inima omului se găseşte amprenta Creatorului, singurul Domn al vieţii noastre. Adevărata laicitate nu înseamnă a nu ţine cont de dimensiunea spirituală, ci a recunoaşte că tocmai aceasta constituie în mod radical garanţia libertăţii omului şi a autonomiei realităţilor pământeşti.

Isus învaţă că trebuie să se acorde ascultare Cezarului, dar avertizează că în ascultarea faţă de autoritatea civilă există o limită. Autoritatea civilă poate pretinde ceea este necesar pentru existenţa Statului, însă acest drept al său nu trebuie să depăşească anumite limite. Statul nu poate cere de la cetăţeni ceea ce aparţine lui Dumnezeu. Dacă Statul ar face aceasta, cetăţenii trebuie să reziste. Potrivit credinţei creştine, deasupra Statului şi a drepturilor sale, sunt drepturile lui Dumnezeu.

Preocuparea esenţială a lui Isus este vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu care nu este din această lume, deşi se realizează în această lume, încă de acum. Isus, deşi recunoaşte utilitatea politicii, ştie că nu sfera politică îl salvează pe om. Omul se mântuieşte atunci când se eliberează de răul pe care îl poartă în inima sa şi se deschide la voinţa lui Dumnezeu. Din acest motiv, Isus nu prezintă un program politic, aşa cum făceau zeloţii. Isus invită oamenii la convertire, la căinţă, la dreptate, la smerenia inimii, la practicarea carităţii, la slujirea semenilor, mai cu seamă a celor săraci. Prin aceasta contribuie la binele societăţii.

8. Îndatoririle civile. Isus recunoaşte că există o societate civilă, şi o autoritate, oricum s-ar chema ea. Aceasta este necesară pentru garantarea cerinţelor binelui comun. Plătirea tributului este recunoaşterea practică şi trebuincioasă a acestei realităţi. Aşa este şi azi. Evaziunea fiscală, adică sustragerea de la plata impozitelor privează comunitatea de contribuţia la care are dreptul. Prin ea se încalcă nu numai legea Statului, dar şi obligaţia în conştiinţă cerută de Dumnezeu. Creştinul este invitat să-şi asume propria responsabilitate de cetăţean pentru construirea unei societăţi mai bune: în comună, în şcoală, în voluntariat, în administraţia locală, până la angajarea politică în sensul strict al cuvântului. A da Cezarului ce este al Cezarului înseamnă respectarea medierilor istorice şi sociale, utile pentru o viaţă ordonată. Însă nimic nu se poate substitui lui Dumnezeu, nu trebuie să-i ia locul sau să-i facă concurenţă.

De câte ori, punându-l pe Dumnezeu la o parte, oamenii devin şi se comportă în mod servil faţă de tiranul momentului, care se consideră patronul a toate! Prea multă lume, prea mulţi oameni, şi azi, ar vrea să identifice limbajul religiei cu modele politice concrete, sau invers să facă din propria politică o nouă religie, până la idolatrie. Evanghelia aceste duminici ne avertizează să ţinem ochii deschişi. Niciodată de-a lungul istoriei nu a fost uşor a menţine distincţia sănătoasă dintre sfera politică şi cea religioasă, dintre Stat şi Biserică.

9. Isus învăţătorul. „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Dar ce nu este al lui Dumnezeu? „Ce ai, omule, ce nu ai primit?” (1Cor 4,7), întreabă apostolul Paul. Omul însuşi aparţine lui Dumnezeu, căci a fost creat după chipul şi asemănarea sa şi răscumpărat prin jertfa Fiului său, Domnul nostru Isus Cristos.

Astăzi sunt încă foarte mulţi oameni care nu-l cunosc pe Isus Cristos. De aceea, rămâne de mare urgenţă misiunea ad gentes, la care toţi membrii Bisericii sunt chemaţi să participe, deoarece Biserica este prin natura sa misionară. Biserica s-a născut "în ieşire", afirmă papa Francisc în mesajul său pentru Ziua Mondială a Misiunilor (2014), care se celebrează anual în penultima duminică din octombrie. Este un moment privilegiat în care credincioşii din diferitele continente se angajează cu rugăciuni şi gesturi concrete de solidaritate în sprijinul tinerelor Biserici din teritoriile de misiune. "Bucuria Evangheliei umple inima şi viaţa întreagă a celor care se întâlnesc cu Isus. Cei care se lasă mântuiţi de El sunt eliberaţi de păcat, de tristeţe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Cristos mereu se naşte şi se renaşte bucuria" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 1).

(RV – A. Lucaci, material omiletic de sâmbătă 18 octombrie 2014).

Aici, versiunea serviciului audio: RealAudioMP3








All the contents on this site are copyrighted ©.