Fidel faţă de Biserica romană până la martiriu: figura martirului Anton Durcovici
într-un articol al postulatorului, publicat în "L'Osservatore romano"
(RV - 17 mai 2014) Fidel
faţă de Biserica romană până la martiriu: este titlul articolului publicat
în ediția de sâmbătă, 17 mai, a cotidianului vatican "L'Osservatore Romano",
articol semnat de părintele Isidor Iacovici, postulatorul cauzei de
beatificare a episcopului martir Anton Durcovici. Vă propunem spre ascultare
acest articol, publicat și pe situl ercis, al Diecezei romano-catolice
de Iași, în traducerea părintelui Mihai Pătrașcu.
"Atitudine puternică,
nerenunţare la papalitate. Element ostil regimului, instigă masele, canalizează clerul
supus pe linia anti-democratică". Cu aceste puţine rânduri Securitatea, cunoscuta
poliţie politică a regimului comunist român, îl descria pe episcopul de Iaşi, Anton
Durcovici (1888-1951). O notă informativă a cărei consecinţă naturală a fost eliminarea
fizică a prelatului martir, care pentru aceasta este beatificat, sâmbătă, 17 mai 2014.
În România, cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor,
va prezida ritul reprezentându-l pe papa Francisc. Persecuţia a început la 1 decembrie
1948, cu emiterea unei legi, care declara ilegală Biserica Greco-Catolică. Episcopii,
unul după altul, au fost încarceraţi. Guvernul comunist voia să creeze o singură Biserică
naţională, separată de Roma. În această situaţie critică, episcopul Durcovici şi cel
de Alba Iulia, Marton Aron, elaborează împreună un manifest de disensiune: "Biserica
Catolică din România face parte din Biserica Romană-Catolică, în fruntea căreia se
află papa". Şi ca răspuns la atitudinea atee a statului, după intrarea în Dieceza
de Iaşi, care a avut loc la 14 aprilie 1948, Durcovici a început vizita pastorală
în toate parohiile şi la 22 august le-a consacrat Inimii Neprihănite a Mariei, trezind
credinţa în comunităţi. Securităţii îi era frică să intervină deoarece se temea de
reacţia populară şi în acest context socio-politic, episcopul a fost constrâns să
suporte mari presiuni: în timpul celebrărilor, oficialii din poliţia politică ascultau
cu atenţie omiliile şi discursurile pe care apoi le transcriau pentru a găsi în ele
referinţe politice. Aceste note informative conţineau zeci de acuze la adresa episcopului
pentru a-l incrimina. Dar în mod paradoxal ele au ajuns să constituie o dovadă a mărturiei
credinţei de granit a martirului şi a alipirii sale filiale de papa. La începutul
anului 1949, persecuţia a ajuns la apogeu. Episcopul Durcovici şi-a ridicat în mod
curajos glasul pentru a condamna acţiunile promovate de regim împotriva catolicilor.
La 26 iunie în acelaşi an a fost arestat în timp ce mergea la Parohia Popeşti-Leordeni
din Bucureşti, pentru a administra sacramentul Mirului. După multe torturi, maltratări
şi ofense, a fost dus în închisoarea ministerului de interne, unde a rămas până în
iunie 1950, când a fost transferat în mult temuta închisoare de la Jilava. Următoarea
etapă a personalei via crucis a fost aceea la Sighetu Marmaţiei, unde deja fuseseră
închişi alţi episcopi. Cu ei şi cu preoţii închişi s-a rugat şi a suferit pentru credinţă,
încurajându-i pe toţi să poarte crucea cu răbdare şi cu iubire faţă de Cristos, în
vederea mântuirii. Apoi a fost izolat şi transferat într-un alt bunker, seminud şi
privat de hrana necesară, cu foarte puţin aer şi lumină, transformat în obiect de
insulte, de chinuri şi de maltratări, până când a fost redus la starea de larvă. Şi
cu toate acestea, mental a rămas mereu lucid şi în deplina posesie a propriilor facultăţi
intelectuale, din punct de vedere fizic a putut să reziste numai trei luni în acea
închisoare. L-au lăsat să moară de foame în celula numărul 13 în ziua de 10 decembrie
1951. Părintele Rafael Friedrich, preot din dieceza sa, a mărturisit că în timp ce
făcea curăţenie pe coridoare s-a apropiat de celula sa şi i-a spus în latineşte: "Ego
sum Friedrich". Din interior a răspuns un glas slăbit: "Antonius muribundus. Morior
fame e siti. Da mihi absolutionem". Şi în aceeaşi zi episcopul Durcovici a murit.
A fost îngropat noaptea, în cimitirul "rutean" fără ca să fie prezent cineva. Mormântul
său a fost camuflat de Securitate pentru a nu putea fi identificat. Se născuse
cu şaizeci şi trei de ani înainte, la 17 mai 1888 la Bad Deutsch-Altenburg, în Austria,
într-o familie modestă: tatăl, Francisc, era lucrător într-o carieră de piatră; mama,
Maria, născută Mittermeier, era casnică.