Episcopul Anton Durcovici, un episcop martir al furtunii dezlănţuite de comunism: mons. Anton Lucaci

(RV – 16 mai 2014) În România, în urmă cu cincizeci de ani, murea de foame în închisoare Păstorul Diecezei de Iaşi: astfel era anunțat articolul despre Episcopul Anton Durcovici, scris de către mons. Anton Lucaci și publicat de "L’Osservatore Romano ", în ediția de luni spre marți, 10-11 decembrie 2001, adică la exact 50 de ani de la moartea episcopului martir de Iași, beatificat pe 17 mai 2014. Vă propunem acest medalion Anton Durcovici, în traducerea autorului, căruia îi mulțumim pentru bunăvoința și disponibilitatea sa.

Timp de câţiva ani, pe uşa de intrare a casei părinteşti se afla o imagine a Inimii Neprihănite a Mariei. Este una dintre amintirile copilăriei mele. Simpla iconiţă de hârtie in alb şi albastru se putea vedea pe uşile multor altor case din sat. Apoi, cu trecerea anotimpurilor, imaginea sacră care saluta pe cine intra, dar în acelaşi timp pecetluia intrarea în casă, s-a decolorat. Nu era alta la fel care s-o înlocuiască. Într-o zi tata a dezlipit iconiţa şi, aşa cum era, a pus-o pe partea interioară a uşii, unde a rămas timp de mulţi ani, până când, complet ştearsă, nu mai ştiu unde a ajuns. Îmi amintesc tot atât de bine că i-am întrebat pe părinţi de ce au schimbat locul imaginii Sfintei Fecioare Maria. Mi-au spus că era mai bine aşa, şi asta e tot. Am avut atunci o mică bănuială că ceva se schimbă în viaţa satului, dar noi copiii nu dădeam mare atenţie.

Semne de memorie
Mai târziu am aflat că acea imagine era o amintire de la episcopul nostru Anton Durcovici care cu ocazia ultimei sale vizite pastorale in parohie pentru conferirea Mirului, a consacrat comunitatea Inimii Neprihănite a Mariei, dăruind familiilor imaginea ei sfântă ca un scut de protecţie maternă. Un gest repetat şi în alte comunităţi parohiale vizitate de el în timpul scurt pe care l-a avut înainte de a fi arestat de către poliţie. Pe lângă predicile şi scrisorile pastorale în care prevenea credincioşii cu privire la viitorul care îi aştepta, aceasta era una din multele strădanii cu care episcopul pregătea oamenii pentru vremurile de furtună comunistă, adică întărea tinerii în credinţă prin sacramentul Mirului şi încredinţa comunităţile Sfintei Fecioare.
Era gestul Bunului Păstor care, văzând că lupul se apropie, nu fuge, dar încearcă pe toate căile să pună oile la adăpost. Deplin conştient de pericolele grave şi de persecuţiile pe care regimul comunist, instaurat de-acum la putere, era pe cale de a le dezlănţui împotriva Bisericii, episcopul Anton Durcovici punea astfel întreaga sa dieceză, comunităţile, familiile şi pe fiecare credincios sub ocrotirea Mamei Mântuitorului .

Trăsăturile luminoase ale unei mari personalităţi
Este doar una din multele trăsături strălucitoare ale acestui mare episcop, a cărui figură este acum aproape o "legendă" de sfinţenie pentru preoţii şi credincioşii din Dieceza de Iaşi şi din Arhiepiscopia de Bucureşti. Între timp, aceştia aşteaptă, se roagă şi strâng dovezi pentru ca exemplul lui de viaţă se poată fi pus cât mai curând posibil în candelabrul Bisericii pentru ca să lumineze şi astăzi drumul spre sfinţenie al multor bărbaţi şi femei din timpul nostru. De fapt, încheiată faza diecezană a procesului canonic, acum dosarul lui de beatificare se află depus la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor.
În a cincizecia aniversare de la moartea sa, în Dieceza de Iaşi şi Arhiepiscopia de Bucureşti, precum şi în localitatea sa natală Bad Deutsch-Altenburg din Austria, a fost anunţată o novenă de rugăciune pentru a implora de la Domnul harul de a-l vedea pe Episcopul martir ridicat la cinstea altarelor. Alte iniţiative: studenţii şi profesorii Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi au pregătit un act academic solemn despre personalitatea episcopului martir; ultimul număr al revistei diecezane "Buletin istoric", a fost dedicat în întregime comemorării lui. În afară de aceasta, actualul episcop de Iaşi, mons. Petru Gherghel, a organizat un pelerinaj diecezan la Sighetu Marmaţiei pentru a se ruga la mormântul vajnicului Păstor.

Din Austria la Iasi
Născut în Austria la Bad Deutsch-Altenburg la 17 mai 1888, după moartea tatălui său, Anton Durcovici s-a transferat în 1894 împreună cu mama sa Maria şi fratele său Francisc în oraşul Iaşi din România, unde a frecventat şcoala parohială. După o scurtă şedere în oraşul Ploieşti, familia s-a stabilit în 1898 în Bucureşti şi acolo băiatul Anton a intrat în Seminarul "Sfântul Duh". În anii 1906-1910 urmează studiile filosofice şi teologice la Colegiul "De Propaganda Fide" din Roma, obţinând doctoratul în Filozofie şi Teologie. A fost hirotonit preot la 24 septembrie 1910 în Bazilica Sfântul Ioan din Lateran. Întors în România, lucrează în Arhidieceza de Bucureşti din 1911 până în 1948 ca preot, vicar parohial, profesor de religie, canonic al catedralei, rector şi profesor al Academiei Teologice.

Păstor pentru timpuri grele
Numit Episcop al Diecezei de Iaşi la 30 octombrie 1947 de către Papa Pius al XII-lea, avându-se în vedere situaţia politică, a primit consacrarea episcopală în ziua de 5 aprilie 1948, în catedrala "Sfântul Iosif" din Bucureşti. Îşi alege ca program pentru episcopatul său motoul Beatus populus cuius Deus Dominus - Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul” (Ps 143/144,15). La data de 14 aprilie 1948 primeşte, de asemenea, numirea de Administrator al Arhidiecezei de Bucureşti. Între timp, persecutarea Bisericii devine din ce în ce mai dură şi făţişă. La data de 26 iunie 1949, în timp ce mergea în parohia Popeşti-Leordeni, în apropiere de Bucureşti, pentru a da Mirul la câţiva tineri, a fost arestat de „Securitate", şi a condus la sediul Ministerului de Interne, unde, acuzat de incitare, este maltratat cu brutalitate.
După o farsă de proces sumar este închis temporar în închisoarea Jilava de lângă Bucureşti şi apoi transferat pentru totdeauna în cea de exterminare din Sighetu Marmaţiei, în partea de nord a ţări, unde sfârşeşte în teribila "celulă a morţii". Despuiat de demnitatea sa nu doar preoţească dar şi umană, este dus complet gol în camera în care se aflau mulţi alţi preoţi deţinuţi; grav bolnav, din lipsa de îngrijiri medicale adecvate şi de hrana esenţială, se stinge în noaptea dintre 10 şi 11 decembrie 1951. Cu o zi înainte de moartea sa, un prieten preot deţinut în aceeaşi închisoare, trecând pe lângă uşa celulei, îl aude repetând cu ultimul fir de voce, în latină pentru a nu fi înţeles de către gardieni: Antonius episcopus fame moriturus: da mihi absolutionem! - Episcopul Anton este pe moarte din cauza foamei, dă-mi dezlegarea! Unii dintre supravieţuitorii care se găseau în camerele vecine au spus că în aceeaşi noapte au auzit torţionarii târând ceva ca un corp, al cărui cap se bătea de treptele scărilor până jos, unde, la ieşire, ca de obicei, aştepta un car. Trupul i-a fost aruncat în căruţă şi transportat la "Cimitirul Săracilor", unde a sfârşit într-o groapă comună, încă nelocalizată exact.
Acum, după prăbuşirea comunismului totalitar, la Sighetu Marmaţiei, acea închisoare de tristă faimă, în care, închişi ani îndelungaţi, au fost ucişi aproape toţi episcopii greco-catolici, mulţi preoţi romano-catolici şi ortodocşi, precum şi unii dintre principalii lideri politici şi mulţi simpli credincioşi de toate confesiunile, a fost transformată în "Memorialul Victimelor Comunismului". Pe un perete mare, iniţiatorii au făcut să se scrie în diferite limbi ale lumii promisiunea lui Isus: Et veritas liberabit vos.
Mulţi credincioşi astăzi în România, şi nu numai, păstrează vie amintirea martirului episcop Anton Durcovici care credea cu tărie în acest adevăr eliberator. El este, într-adevăr, una dintre acele "pietre vii şi preţioase sculptate de către Duhul Sfânt cu crucea şi cu martiriul pentru cetatea sfinţilor" (cf. Liturgia Orelor în limba italiană de la Comunul martirilor) .

Roadele celor care au semănat în lacrimi
Nu ştiu, să fie simplă coincidenţă sau un plan providenţial, bradul de Crăciun oferit de România anul acesta Sfântului Părinte pentru Piaţa Sf. Petru, a ajuns în Vatican în ziua de 10 decembrie, exact în a cincizecia aniversare a morţii unuia dintre atâţia români care şi-au mărturisit eroic credinţa şi au sperat împotriva oricărei speranţe în Acela care a spus: Şi adevărul vă va face liberi.
Astăzi, România aduce la „Sfântul Petru” în Vatican bradul de Crăciun, semn al marelui dar pe care Dumnezeul vieţii şi al păcii l-a făcut lumii prin naşterea Răscumpărătorului. Roadele celor care au semănat cu lacrimi vărsate în furtună, ba mai mult cu însăşi viaţa lor, încep să se vadă.
Un brad din Munţii Carpaţi ai României, adus să lumineze în Piaţa Sfântul Petru în primul Crăciun al noului mileniu, înseamnă că prima ţară majoritar ortodoxă vizitată de către Papa face încă un pas pe calea de reconciliere şi unitate a creştinilor prin acel ecumenism al faptelor dorit şi invocat de către Papa Ioan Paul al II-lea în timpul călătoriei sale apostolice de neuitat în România.

Anton Lucaci - "L’Osservatore Romano", ediția de luni spre marți, 10-11 dicembre 2001, p.9



R.V./A.M.