Rubrică Radio Vatican: Evanghelia vieţii, bioetică şi societate. (Bio)Etica în
politică
RV 13 mai 2014. Bine v-am regăsit, în emisiunea de astăzi vom vorbi despre
(Bio)Etica în politică, aşa-numita „biopolitica”, care nu este nimic altceva
decât transpunerea bioeticii în mediul politic şi, probabil, este mai
importantă decât însuşi discursul bioetic.
Cu
toţii suntem de acord că un discurs politic, oricât de frumos sau onest ar fi, dacă
nu îşi regăseşte argumentele în legislaţie, este aproape nul. Aproape inutil şi nu
categoric inutil pentru că în urma procesului de condamnare a nazismului s-a creat
un precedent: acela al condamnării unor „oameni” care nu încălcau legile propriei
ţări, dar călcau în picioare umanitatea deoarece medicii nazişti au fost condamnaţi
pentru abuzurile şi experimentele ce teoretic erau legale, conform legislaţiei naziste,
însă nu şi morale.
Spre deosebire de discursul politic pre-electoral, discursul
bioetic bine formulat – sau dezastruos – poate avea efecte considerabile în societatea
de azi sau în cea de mâine, chiar dacă nu ne este întotdeauna clar de unde este limita
între cele două sau dacă politicienii îşi vor respecta promisiunile şi principiile
morale fundamentale. Din păcate, în societatea contemporană mulţi sunt adepţii principiului
juridic conform căruia „orice nu este interzis de lege este permis”, neţinând însă
cont de valenţa actelor umane care nu sunt legiferate, ci căutând să-şi croiască drumul
în viaţă strecurându-se printre porţile legislative ce nu au fost închise în timp
util. Prin biopolitică politicienii ar trebui să analizeze responsabil pentru ca mai
apoi să reglementeze sau să interzică practici ca: avortul, eutanasia, fertilizarea
artificială, transplantul de organe, schimbarea sexului, eugenismul etc.
Marea
ispită a unei societăţi care pare a fi sortită unei crize eterne este indiferenţa.
Cui îi pasă de astfel de legi când ziua de mâine este şi aşa destul de sumbră datorită
instabilităţii socio-economice?
Ce putem face în mod concret? Una dintre soluţiile
democratice ar putea fi exprimarea responsabilă a votului pentru că puţini dintre
noi se află în poziţii sau funcţii publice din care să influenţeze în mod direct biopolitica.
O altă soluţie este aceea de a nu renunţa niciodată la principiile care nu pot fi
legiferate şi nici interzise prin lege: inviolabilitatea vieţii umane, demnitatea
omului şi adevăratul bun simţ care depăşeşte materialismul şi relativismul etic.
Atâta
timp cât vor mai existat persoane care cred că moralitatea este una singură şi nu
este neapărat „moralitatea celor mulţi”, că nu este relativă chiar dacă există situaţii
limită, că ceva poate fi schimbat prin însăşi viaţa noastră, că depinde de fiecare
dintre noi dacă generaţia de mâine va fi mai buna ca a noastră, mai umană, că umanitatea
nu este doar un ADN şi nici doar o carcasă, ci este cu mult mai mult: este VIAŢĂ şi
nu informaţie, cu siguranţă viitorul omenirii nu este compromis în totalitate.
Vorbind
despre relativismul etic care a pătruns şi în aşa-numita politică democratică, Sf.
Ioan Paul al II-lea spunea că „este adevărat că istoria înregistrează cazuri în care
s-au comis crime în numele «adevărului». Dar crime nu mai puţin grave şi negări radicale
ale libertăţii s-au comis şi se comit şi în numele «relativismului etic». Atunci când
o majoritate parlamentară ori socială decretează legitimitatea suprimării vieţii umane
înainte de naştere, nu ia oare o decizie «tiranică» faţă de fiinţa omenească cea mai
slabă şi mai lipsită de apărare? Conştiinţa universală reacţionează pe drept cuvânt
în faţa crimelor împotriva umanităţii care au constituit experienţe atât de triste
în secolul nostru. Oare aceste crime ar înceta de a mai fi crime dacă, în loc de a
fi comise de tirani fără scrupule, ar fi legitimate de consensul popular? În realitate,
democraţia nu poate fi îndulcită până la a fi transformată într-un surogat al moralităţii
sau într-un leac al imoralităţii. […] Valoarea democraţiei stă în picioare sau se
prăbuşeşte prin valorile pe care le întrupează şi le promovează: fundamentale şi imprescriptibile
sunt în mod sigur demnitatea fiecărei persoane umane, respectarea drepturilor ei intangibile
şi inalienabile, precum şi stabilirea «binelui comun» drept scop şi criteriu regulator
al vieţii publice” (Evangelium Vitae, 70).