2014-04-19 15:37:05

Nouă ani de la alegerea papei emerit Benedict al XVI-lea, ”simplu și umil lucrător în via Domnului”


RV 19 apr 2014. La ora Romei 17.50 de pe 19 aprilie 2005, fumul alb de pe coșul Capelei Sixtine dădea Bisericii și lumii anunțul alegerii lui Benedict al XVI-lea, în precedență, cardinalul Joseph Alois Ratzinger. Avea 79 de ani abia împliniți. De atunci au trecut nouă primăveri.

Scurtul salut prin care cel de al 265-lea pontif al Bisericii Romei se prezenta înaintea lumii dădea imediat cheia de înțelegere a omului și păstorului chemat să fie Succesorul Sfântului Petru la scaunul apostolic al Romei: un om smerit, care își asuma cea mai grea povară a slujirii bisericești cu spirit de încredere în bucuria lui Cristos cel Înviat.

Timp de 23 de ani cardinalul, pe atunci, Joseph Ratzinger și-a îndeplinit apostolatul la conducerea Congregației pentru Doctrina Credinței, de unde a însoțit cu discreție și atenție ”ritmul cardiac” al Bisericii, semnalând regularitatea și variațiile într-o continuă încredere și prietenie spirituală cu Ioan Paul al II-lea. La ora 18.50 dintr-o seară de aprilie, în timp ce Biserica se mai afla cu nodul în gât pentru moartea unui Papă pe care l-a vrut cât mai curând în rândul Sfinților, a revenit chiar ”distinsului învățător de teologie”, cum l-a definit Paul al VI-lea când l-a creat cardinal, să urmeze regretatului prieten, care de acum se înfățișa lumii de la o altă fereastră, mai mare și de mai sus.

Dar și fereastra lojei centrale a bazilicii Sfântul Petru, spre care noul Papă se îndrepta și prin care străbătea larma a peste o sută de mii de persoane, are dimensiuni potrivite cu emoția uriașă pe care un om blând, cu părul candid, obișnuit mai mult cu sălile de clasă decât cu telecamere, se străduiește să o stăpânească o bucată de vreme:
● ”Dragi Frați și dragi Surori, după marele papă Ioan Paul al II-lea, domnii cardinali m-au ales pe mine, simplu și umil lucrător în via Domnului. Mă consolează faptul că Domnul știe să lucreze și să acționeze chiar și cu instrumente insuficiente...”.

Sincere, cele două adjective, care au valoarea unor titluri instantanee și biografii ulterioare. Și sunt mai mult decât suficiente, pentru a se prezenta, unui om care a slujit dintotdeauna via Domnului cu dăruire, desțelenind însă terenuri și brazde care nu intrau în raza de acțiune a reflectoarelor, care aproape niciodată nu cucereau primele pagini ale presei și nu aveau nevoie de cizelarea talentului mediatic. Noul Succesor al lui Petru era pe deplin conștient de aceasta, dar și profund convins de faptul că, acolo unde capacitățile omului pot fi ”insuficiente”, Dumnezeu intervine cu darurile sale pentru a înălța natura prin intermediul harului:
● ”… și mai ales, mă încredințez rugăciunilor voastre. În bucuria Domnului Înviat, încrezători în ajutorul său permanent, să mergem înainte! Domnul ne va ajuta, și Maria, Preasfânta sa Maică, va fi alături de noi! Vă mulțumesc!”.

Încredere în sprijinul dumnezeiesc, în cel al Fecioarei Maria, și o cerere de rugăciuni: probabil, nimic mai ”normal” într-o asemenea situație. Dar cheia de lectură a pontificatului care începea atunci se află între aceste două repere și ar fi banal să o raportăm numai la atmosfera timpului liturgic al Paștelui. Primele cuvinte ale Papei Benedict reprezintă un mesaj în care răsună ecoul comunității creștine de la început, al celor care pentru a-și mărturisi credința își asumau riscuri grave și imediate, dar primeau întărire din singura certitudine a credinței, o certitudine care în mulți creștini lâncezi din timpurile noastre – astăzi, am spune, ”de patiserie” – pare să se fi transformat într-o haină ponosită, un carburant învechit sau un entuziasm de copil. Cuvântul cheie al papei Benedict este bucuria Învierii, pentru că pontificatul său – este bine să ne aducem mereu aminte – a început în acest fel: ”cu bucuria Domnului înviat”.

(rv – A. De Carolis – A. Dancă)








All the contents on this site are copyrighted ©.