Consideraţii omiletice la Duminica a V-a din Postul Mare (A): Isus îi readuce la viaţă pe prietenii săi

(RV - 6 aprilie 2014) E ziua Domnului. „Judecă-mă, Dumnezeule, şi apără-mi cauza în faţa unui popor lipsit de credinţă; scapă-mă de omul perfid şi trădător, pentru că tu eşti Dumnezeul meu şi locul meu de refugiu” (cf. Psalmul 42/43,1-2).
1. Dorul de Dumnezeu. Cu invocaţia psalmistului însetat de dorul de Dumnezeu, precum cerbul după izvoarele de apă, începem sfânta Liturghie în al cincilea popas duminical pe drumul care duce la sărbătorea Paştelui.

Rugătorul se gândeşte cu nostalgie la templul din Ierusalim şi îi este sete de prezenţa lui Dumnezeu. Este vorba de un preot sau poate un levit aflat în exil, constrâns să trăiască departe de lăcaşurile sfinte. Se găseşte printre neamuri păgâne, la izvoarele Iordanului în nordul Galileii. După trecutul minunat trăit în casa Domnului, psalmistul simte amărăciunea vieţii printre străini, în mijlocul unui „popor lipsit de credinţă”, viclean şi perfid.

Dar orizontul vieţii se luminează. Timpul domiciliului obligatoriu se termină. Însoţit de cele două virtuţi divine personificate de Lumină şi de Adevăr va fi călăuzit la muntele Sionului în „locuinţa” lui Dumnezeu. Se vede deja cu harpa în mâini înaintând spre altarul de jertfă într-o procesiune de sărbătoare.
Cântă psalmistul: „Introibo ad altare Dei… Voi merge la altarul lui Dumnezeu, la Dumnezeul bucuriei şi veseliei mele, şi te voi lăuda cu harpa, Dumnezeule, Dumnezeul meu” (v.4).

Asemenea psalmistului, creştinul cunoaşte momente de zbucium sufletesc. Să devenim rugători împreună cu el la început de Liturghie duminicală: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce gemi înlăuntrul meu? Aşteaptă-l pe Dumnezeu, căci iarăşi îl voi lăuda pe el, care este mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu!” (v.5).

Înainte de ultima reformă liturgică, acest psalm (în latină) era recitat în şoaptă de preotul slujitor, împreună cu ministranţii, jos, la treptele altarului ca pregătire pentru celebrarea sfintei Liturghii. Se continua cu mărturisirea şi gestul sugestiv „mea culpa” marcat de întreita bătaie a pieptului şi abia apoi, urma urcarea la altarul Domnului.

2. Semnul vieţii. În a cincia Duminică din Postul Mare, Liturghia propune pericopa evanghelică a învierii lui Lazăr. Sf. Ioan menţionează în Evanghelia sa doar şapte minuni săvârşite de Isus, pe care le numeşte „semne”, pentru ca cititorii să nu se oprească la aspectul prodigios dar să descopere semnificaţia lor spirituală. Aceste „semne” sunt ca nişte indicatoare ce orientează gândul spre un sens mai profund şi ascuns.

La fel ca semnul apei din întâlnirea lui Isus cu samariteana la fântâna lui Iacob şi semnul luminii din vindecarea orbului din naştere, semnul vieţii din Evanghelia învierii lui Lazăr conduce la descoperirea că Isus este „învierea şi viaţa”.

Sunt tot atâtea cateheze despre taina Botezului şi viaţa creştină care înseamnă moarte pentru păcat şi înviere cu Cristos la viaţa nouă oferită în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul.

3. Moarte şi viaţă. Firul dublu şi misterios împletit al morţii şi al vieţii străbate lecturile biblice propuse de Liturghia acestei duminici. Moartea însăşi apare în istoria lumii şi în cea a omului cu o faţă dublă: una de înger şi alta de monstru; poate însemna pace sau coşmar, peisaj luminos sau praf şi ţărână, început sau sfârşit, chip senin sau înfăţişare obscenă.

Cu secole în urmă, episcopul francez Bossuet (1627-1704), predicator renumit în catedrala din Paris, spunea că „muritorii caută să înăbuşe gândul la moarte cu aceeaşi grijă cu care îşi îngroapă morţii”. Afirmaţia este valabilă şi în zilele noastre când o anumită cultură susţine că nu-i „corect” să vorbeşti despre moarte. Cu toate acestea, moartea se prezintă implacabil cu surâsul sau cu rânjetul dintotdeauna.

În faţa morţii este pus şi omul din Biblie, dar întâlnirea este marcată treptat de venirea învingătorului ei, Isus Cristos care a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14,6). În istoria biblică Dumnezeu se dezvăluie oamenilor într-o lungă pregătire pedagogică.

4. Înviere morală. Astfel, în cartea profetului Ezechiel 37,12-14 (prima lectură), Dumnezeu promite: „Voi pune duhul meu în voi şi veţi trăi”. Contextul promisiunii este un tablou ireal greu de imaginat. Profetul are viziunea unei mari întinderi de schelete de oameni care dintr-odată se îmbracă în trupuri şi recapătă viaţă. Peste oasele uscate trece Duhul lui Dumnezeu care le însufleţeşte. Un popor imens se ridică în picioare pentru o nouă existenţă. Domnul deschide mormintele şi morţii sunt readuşi la viaţă.

Viziunea este mai curând o parabolă menită să ilustreze întoarcerea lui Israel din exilul babilonian, unde trăia ca mort, lipsit de orice reper: fără ţară, fără rege, fără templu. Mulţi ziceau: „Oasele ni s-au uscat, speranţa noastră s-a sfârşit” (cf. Ezechiel 37,11). Atunci Dumnezeu le redă curajul şi speranţa vieţii. Este o înviere morală.

Avem nevoie de acest dar pe care trebuie să-l implorăm încă din tinereţe. Îndeamnă înţeleptul din vechime: „Aminteşte-ţi de creatorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele triste şi să ajungă anii despre care va trebui să spui: Nu simt nici un gust” (cf. Qohelet 12,1).

Istoria lui Dumnezeu cu oamenii cunoaşte o nouă revelaţie a vieţii în semnul învierii lui Lazăr.

5. Moarte şi înviere în Betania. Isus anunţase că va veni ceasul, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care îl vor auzi vor trăi” (Ioan 5,25) şi că timpul acela a sosit.

Evanghelia duminicii (Ioan 11,1-45) începe astfel: „În acel timp, era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, din satul Mariei şi al Martei, sora ei”. Surorile lui trimit pe cineva să-l anunţe pe Isus despre boala lui Lazăr, dar era departe, dincolo de Iordan.

Evanghelistul Ioan notează cu insistenţă că „Isus îi îndrăgea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr” (Ioan 11,5). Cum poate permite Isus ca un prieten al său să se îmbolnăvească, să sufere şi să moară? Întrebarea pusă de prietenii lui dar şi de alţi oameni, ne priveşte îndeaproape şi pe noi, când comuniunea cu Dumnezeu pare dezminţită de moarte. Dar Isus exclamă: „Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu pentru ca Fiul să fie glorificat prin ea” (Ioan 11,4). În alte cuvinte, este un prilej pentru ca Dumnezeu să-şi arate puterea în istorie şi astfel să se manifeste slava Fiului.

După ce a rămas două zile unde era, Isus decide să meargă în Iudeea. Ucenicii îi atrag atenţia, amintindu-i că acolo, nu cu mult înainte, potrivnicii căutau să-l bată cu pietre. Isus însă răspunde că înainte de ceasul întunericului trebuie să facă ceea ce Tatăl i-a cerut, adică să dezvăluie lumii lumina sa. Apoi adaugă că Lazăr a adormit şi că merge să-l trezească. Văzând că ucenicii nu înţeleg, Isus le spune deschis: „Lazăr a murit şi mă bucur pentru voi că nu eram acolo, pentru ca voi să credeţi. Dar să mergem la el!” (Ioan 11,10).

Când Isus a ajuns în Betania, prietenul său era mort de patru zile. Marta i-a ieşit în întâmpinare şi i-a zis: "Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit. Dar ştiu că şi acum Dumnezeu îţi va da tot ce îi vei cere" (Ioan 11,21-22). Ea crede în Isus, şi solicitată de el, mărturiseşte propria credinţă în învierea din urmă. Dar Isus o invită să facă un pas mai departe, făcându-i descoperirea decisivă: "Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (Ioan 11,25-26).

După ezitările iniţiale uşor de înţeles, Marta are o intuiţie profundă. Întrebată de Isus: „Crezi tu aceasta?”, ea dă răspunsul credinţei: „Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume! (Ioan 11, 27)

La fel şi Maria, cea care îl unsese pe Domnul cu mireasmă şi îi uscase picioarele cu părul ei. Când a ajuns în locul unde era Isus şi l-a văzut, s-a aruncat la picioarele lui şi i-a spus acelaşi lucru: "Dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit". Văzând că plânge ea, că plâng cei care o însoţeau, Isus s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat de moartea celui pe care-l iubea şi a lăcrimat. Iudeii au observat şi ziceau: „Iată cât de mult îl iubea!” (Ioan 11,36).

Încă profund emoţionat, Isus se duce la mormânt şi acolo, el care este viaţa (cf. Ioan 14,6), se prinde în luptă cu moartea. Cere să fie ridicată piatra de la grota mormântului, îşi ridică ochii spre cer şi spune: „Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Eu ştiam că mă asculţi întotdeauna”. Isus nu atrage atenţia asupra sa, dar se roagă pentru ca cei din jurul lui să înţeleagă că el este Trimisul lui Dumnezeu. Vrea ca prin el oamenii să se ridice cu gândul spre Dumnezeu. Răspunsul lui Dumnezeu este imediat. Se înţelege asta din cuvântul lui Isus care face ceea ce zice: „Lazăr, vino afară!” (Ioan 11,43). Profeţia se împlineşte. Lazăr, mort şi îngropat, iese din mormânt legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză. Învierea sa profetizează învierea lui Isus.

Evanghelia învierii lui Lazăr este în sine o cateheză pentru oamenii de orice condiţie, de aceea nu ar avea nevoie de explicaţii. Însă, revelaţia vieţii continuă cu învierea lui Isus, care se deosebeşte de cea a prietenului său.

6. Moartea şi învierea lui Isus. Lazăr din Betania a fost readus la viaţă după patru zile, dar apoi, nu ştim când, a murit. A trecut prin moarte şi Fiul lui Dumnezeu făcut om, dar a înviat a treia zi după Scripturi şi rămâne viu în veci.

Moartea învinsă a fost transformată. De acum înainte moartea este diferită, nu mai înseamnă cetate interzisă, naufragiu în abisul tăcerii, debarcare în portul mării neantului, zid prin care nu se trece.

Prin Isus înviat moartea devine o poartă spre viaţa nouă cu Dumnezeu.

Intuise aceasta profetul psalmist: „Căci tu nu vei lăsa sufletul meu în lăcaşul morţilor, nici nu vei îngădui ca cel drept al tău să vadă putrezirea. Îmi vei arăta cărarea vieţii, bucurie deplină de la faţa ta, şi desfătări la dreapta ta, în veci” (cf. Psalm 15/16,10-11).

7. Învierea sacramentală. În dialogul cu Marta Isus promite o viaţă nouă celor care cred în el: „oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (Ioan 11,26). În Isus din Nazaret se dezvăluie chipul al lui Dumnezeu. Tatăl se revelează în Fiul. Dar pentru a beneficia de această revelaţie, ucenicului i se cere să aibă credinţă: „De vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu” (Ioan 11,40).

Promisiunea făcută de Dumnezeu prin profetul Ezechiel: „Voi pune duhul meu în voi şi veţi trăi” (37,14) se împlineşte după învierea lui Isus din morţi. Domnul îl trimite apostolilor pe Duhul Sfânt, precum făgăduise. Cine primeşte taina Botezului devine templul şi locuinţa Duhului Sfânt care este chezăşia învierii; este înmormântat în chip tainic în moartea lui Cristos şi înviat împreună cu el la o viaţă nouă.

Scrie apostolul Paul creştinilor din Roma: „Voi nu sunteţi în trup, ci în Duh, din moment ce Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi... Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui, care locuieşte în voi” (Romani 8,9.11).

Desigur, pentru apostolul Paul, Dumnezeu nu este o închipuire, ceva abstract, o idee filozofică sau teologică, ci un Dumnezeu personal, un Dumnezeu prieten. Cu un Dumnezeu de acest fel, nici un om nu poate fi singur, în nici un moment al vieţii. Nici după moarte.
Noi creştinii credem în Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos.

8. Consideraţii suplimentare. Subliniem alte câteva aspecte ce pot întregi înţelesul şi îndrepta inimile spre credinţa şi speranţa în Dumnezeu.

a) - Betania. Evenimentul extraordinar al învierii lui Lazăr are loc în Betania, numită în arabă „satul lui Lazăr”, o suburbie orientală a Ierusalimului. Urcând prin deşertul lui Iuda, din oraşul Ierihon la Ierusalim, pelerinii se opresc şi astăzi la mormântul atribuit de tradiţie lui Lazăr, cel înviat de Isus.
Betania este locul liniştei şi ospitalităţii, unde Isus se oprea adesea obosit de drum după lungi călătorii; este locul prieteniei şi păcii. Aici Isus a lăcrimat. Au plâns surorile lui Lazăr şi lumea din jur, căci „mulţi iudei veniseră la Marta şi Maria să le consoleze pentru fratele lor” (Ioan 11,19). Aici a răsunat glasul lui Isus, Fiul omului, chemându-l afară din mormânt pe prietenul său.

b) - Umanitatea lui Isus. Surorile lui Lazăr au trimis câţiva oameni care i-au spus lui Isus: "Doamne, iată, acela pe care îl iubeşti este bolnav" (Ioan 11,3). Evanghelistul notează cu insistenţă că „Isus îi iubea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr” (Ioan 11,5). Este accentuată latura umană a lui Isus: are prieteni; află de la alţii despre boala lui Lazăr; este îndurerat; plânge, lăcrimează; moartea prietenului îl înfiorează în spirit, îl tulbură.
În Isus, Fiul Omului, se dezvăluie chipul profund al lui Dumnezeu.

c) - Isus salvează prietenii. Auzind despre durerea Martei şi Mariei, Isus nu dovedeşte doar prietenia sa, dar este conştient de riscul pe care şi-l asumă. Se duce în mâinile acelora care căutau să-l elimine şi abia aşteptau ca el să revină în Ierusalim.

Lazăr este numit „prietenul lui Isus” (Ioan 11,3) şi de această prietenie trebuie legată afirmaţia sa: „oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (Ioan 11,26).
A crede în Isus, a trăi cuvântul său şi a-i fi prieten sunt, în definitiv, termeni echivalenţi. La ultima Cină, Isus le spune apostolilor că nu-i mai numeşte „servitori”, dar „prieteni” (Ioan 15,15) şi că este gata să-şi dea viaţa pentru ei.

De la un prieten ca Isus care are „viaţa în sine” (Ioan 5,26), totul se poate aştepta. „După cum Tatăl învie morţii şi le dă viaţă, la fel şi Fiul dă viaţă celor cărora vrea să le dea” (Ioan 5,21). O dă, desigur, prietenilor săi credincioşi. Având Duhul lui Cristos, nimic nu-i poate separa de Cristos, nici în viaţă, nici în moarte (cf. Romani 8,8-11).

d) – Două strigăte misterioase. La mormântul prietenului său Isus a strigat: „Lazăre, vino afară!”. Dacă Isus îl iubea atât de mult pe Lazăr şi pe surorile sale, pentru ce a întârziat să vină mai repede? De ce a zăbovit două zile unde era? Este ceea ce se întrebau mulţi iudei: „Nu a putut el, care a deschis ochii orbului, să facă în aşa fel încât să nu moară” (Ioan 11,37).

Ne întrebăm şi noi de multe ori în viaţă în momentele de suferinţă care ne macină puterile: „Pentru ce, Doamne, nu-ţi arăţi puterea, de ce nu-mi dai o mână de ajutor când sunt luat de ape şi nu-am de ce să mă prind?”.

Însuşi Isus în clipele dramatice ale agoniei, când atârna pe Cruce între cer şi pământ, a strigat cu glas puternic: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27,46). Se simţea realmente părăsit, dar a continuat să se încreadă în Tatăl. Isus se roagă pe Cruce cu psalmul 22/23 care este o rugă stăruitoare plină de încredere. Strigătul lui Isus este expresia durerii cumplite şi nu a deznădejdii. „S-a încrezut în Dumnezeu! Să îl elibereze acum, dacă îl doreşte. Pentru că spunea: „Sunt Fiu lui Dumnezeu”: ziceau arhiereii împreună cu cărturarii şi bătrânii poporului” (Matei 27,43).

S-a încrezut în Dumnezeu şi Dumnezeu l-a înviat.

În plânsul lui Isus în Betania, în strigătul său din faţa mormântului - "Lazăre, vino afară!” şi apoi în strigătul dramatic de pe Cruce sub bolta întunecată a cerului, „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, se concentrează tot chinul şi zbuciumul omenirii dar şi solidaritatea totală a Fiului lui Dumnezeu cu oamenii din toate timpurile.

e) – Dezlegaţi-i şi lăsaţi-i să meargă! La chemarea lui Isus, Lazăr, mort şi depus în mormânt, iese afară cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză. Isus le zice celor prezenţi să-l dezlege şi să-l lase să meargă.

Puterea divină, prin care Lazăr fusese readus la viaţă, rămâne ca blocată; are nevoie de colaborarea oamenilor. Amănuntul poate fi o invitaţie de a împărtăşi durerea şi disperarea oamenilor făcându-i să înţeleagă, că după biruinţa lui Isus, durerea şi moartea nu mai sunt ultimele cuvinte: Dezlegaţi-i şi lăsaţi-i să meargă!

9. Paştele cu Cristos. „Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat” (Ioan 11,41). Strigătele lui Isus nu cad în gol. Nici ale celor care cred în el.

Dumnezeu Tatăl îl ascută pentru că Fiul este ascultător faţă de el: „Fiul nu poate face nimic de la sine dacă nu-l vede pe Tatăl făcând, căci tot ce face el, face şi Fiul la fel. Pentru că Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi îi arată toate câte le face şi-i va arăta lucruri şi mai mari decât acestea, ca să vă miraţi” (Ioan 5,19-20).

Învierea lui Lazăr anticipează învierea lui Isus care înseamnă adevărata biruinţă asupra morţii şi chezăşia învierii noastre. Este un mesaj pentru fiecare om de a nu deznădăjdui niciodată. Cine va duce celor înfrânţi pe cale vestea învierii care porneşte de la Isus? Este sarcina ucenicilor, a prietenilor lui Isus. Este mărturia creştinilor.

Între gândurile străfulgerătoare lăsate de spaniolul Miguel de Unamuno (1864-1936) este şi acesta: „Fiecare fiinţă umană poartă în ea un Lazăr care are nevoie de un Cristos pentru a învia… Nefericit acel sărman Lazăr care ajunge la capătul vieţii fără să fi întâlnit un Crist care să-i zică: Ridică-te!” (Reader’s Digest, Milano, novembre 1986, p.1).

Celebrând cu credinţă Tainele mântuirii şi luând parte duminică de duminică la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, noi facem Paştele cu Cristos: trecem cu Cristos de la moarte la viaţă până în clipa intrării fericite în sărbătoarea Paştelui veşnic.

Aceasta este speranţa creştină, speranţa noastră.

Încheiem cu rugăciunea zilei: Te rugăm, Doamne, ca, ajutaţi de tine, să trăim şi noi în dragostea care l-a făcut pe Fiul tău să-şi dea viaţa din iubire pentru lume.

Tuturor, Duminică plăcută!

(RV – A. Lucaci, material omiletic de vineri 4 aprilie 2014)

Aici, versiunea serviciului audio: